Stepa memoriei
De la Referate
În 1993, s-a publicat volumul de aforisme "Stepa memoriei", la Editura "Călăuza", din Deva.
În anii tulburi dinainte de Revoluţie, aceste aforisme au reuşit să se strecoare prin gardul de sârmă ghimpată al comunismului. Traduse în numeroase limbi, ele au făcut înconjurul lumii. Iată de ce STEPA MEMORIEI, integrala aforismelor lui Valeriu Butulescu a primit premiul "pentru libertatea spiritului creator", la prima ediţie a Festivalului de creaţie I.D. Sîrbu.
Cartea a fost tipărită cu sprijinul şi sub îngrijirea Fundaţiei Culturale I.D. SÎRBU, din Petroşani.
Un sceptic care pregetră să se mântuie
Dacă e o literatură europeană din care poţi alege o mostră lămuritoare şi valoroasă pentru a ilustra orice specie din tratatul formelor şi genurilor, aceasta e literatura română; oricât de exotică ar fi matca în care s-a născut şi a atins plenitudinea acea specie şi chiar dacă epoca ei de glorie s-a încheiat demult. Egloga şi epigrama (din Antichitatea greco – romană), gazelul (din lumea persană), rondelul (care apare în literatura franceză a secolului al XIV – lea), madrigalul (produsul aceluiaşi secol, dar la italieni), fără a mai vorbi de sonet, formele pure şi formele hibride (de felul tragicomediei), formele rigorii geometrice şi formele libertăţii anarhice, specia cantităţii maxime (epopeea) şi specia cantităţii minime (poemul într-un vers), tot ceea ce a produs imaginaţia literară la nivelul structurilor timp de două milenii a reprodus în numai două secole literatura română.
Din această arcă a lui Noe nu putea lipsi aforismul. Evul Mediu românesc este prin excelenţă o epocă a apoftegmei, a sentinţelor memorabile, rostite de mari purtători de sabie, care, transcrise de observatorii străini, zigzaghează rapid cerul conştiinţei europene. Mai târziu apar şi autorii de aforisme, care pot fi examinaţi fără riscul umbririi în corelaţie cu iluştri congeneri de aiurea: Garabet Ibrăileanu cu Lichtenberg, Nicolae Iorga cu La Rochefoucauld, Lucian Blaga cu Paul Valery, Emil Cioran faţă în faţă cu Goethe. Românii au o strălucită literatură aforistică, încă prea puţin citită de hermeneuţi, dintr-o multiplă suspiciune, în facultăţile lăuntrice ale speciei sau în vocaţia de concluzie a românului modern, bănuit de locvacitate. Eu însumi am căzut cândva în păcatul circumspecţiei nemotivate, când am dat de un grupaj de aforisme într-o masivă culegere de proză a unor debutanţi. M-am pripit să-l judec influenţat de context, care era cu totul dezavantajos pentru autor, dar şi împins de reticenţa pe care ţi-o stârneşte la început cineva care nu scrie decât aforisme.
Or, Valeriu Butulescu are o rară vocaţie a aforismului, atât de irepresibilă, încât nu se sfieşte să şi-o exercite într-un timp care tăgăduieşte concizia şi limpezimea în literatură, şi atât de robustă, încât , în răspăr cu tradiţia autohtonă a speciei, ambiţionează să-şi facă opera numai din „cristale” şi „oaze de nisip”. Gânditor în structuri de cuarţ, el nu îşi propune să disimuleze un filosof şi, pe căi ocolite, să schiţeze un sistem, după cum, poet prin geometriile incantatorii ale propoziţiei şi prin ambiguităţile cu tâlc, nu alunecă decât arareori în apele despletite ale lirismului. Valeriu Butulescu se ţine cu străşnicie de rigorile genului. Lapidaritatea obligatorie ia în paginile lui forme absolute, idealul părând a fi aforismul alcătuit din cât mai puţine cuvinte. (Exemple: „Cei dintâi surzesc clopotarii.” Sau: „Nu oftaţi. Evitaţi risipa de aer.” Sau: „Orice regulă adormită naşte excepţii.”). S-ar putea ca Valeriu Butulescu să spere în taină că într-o bună zi va putea să scrie un aforism folosindu-se de un singur cuvânt. Puţinele vocabule pe care le selecţionează, expertul economiei de mijloace le potriveşte în aşa fel încât aforismul devine, aşa cum credea Lucian Blaga că trebuie să fie, „ceva canonic, încheiat, ca Biblia”. Limpezimea, pe care genul o reclamă în complicitate cu lapidaritatea, este la Valeriu Butulescu un efect al profunzimii. Aforismul lui dă senzaţia de puţ adânc, în care oglinda apei licăreşte rece şi ameţitor.
Printre autorii de aforisme, Valeriu Butulescu este un moralist, cum sunt şi alţii, iar printre moralişti este un procuror, cum nu sunt decât puţini. Sentinţa lui cade implacabil şi fulgerător, ca ghilotina pe gâtul condamnatului. Mai toţi moraliştii dojenesc şi mustră, admonestează şi dăscălesc; Valeriu Butulescu incriminează. Generos până la indulgenţă şi îngăduitor până la sentimentalism în discursurile politice, în care pledează de obicei pentru categoriile defavorizate, în aforistică, el nu cruţă pe nimeni şi nimic. Nu numai că nu lasă nici o şansă celor culpabili (Cei ce trăiesc degeaba se îngroapă cu cheltuială.), dar unora le ia şi şansa pe care le-o acordă destinul mitologic („S-a întors fiul risipitor. Uitase ceva acasă.”). Marile păcate eterne sunt atacate dintr-un unghi insolit, care ne pune faţă în faţă cu o făţărnicie dezinvoltă („De câte ori cobora din avion, redevenea ateu.”), o obsecviozitate mulţumită de sine (Cei ce se tărăsc nu se împiedică niciodată.”), o mărinimie teatrală („Unii te scot din apă numai ca să te întrebe cât e ceasul.”), o avariţie de Narcis („Fericire dublă. Un zgârcit îşi numără banii în faţa oglinzii.”) şi aşa mai departe. Pentru a-şi rosti până la capăt rechizitoriul, moralistul are puterea de a se sustrage prejudecăţilor şi tabu-urilor şi de a-şi dirija tirul sarcastic şi asupra personajelor şi instanţelor pe care cei mai mulţi congeneri moderni le protejează prin tăcere. Valeriu Butulescu nu se teme să arunce ironii care îl pun în postură de misogin. („Văd femei îmbrăcate în blănuri de vulpe. De unde atâta sinceritate?”) şi, cu riscul de a comite o uriaşă blasfemie, să-l ia la întrebări pe Dumnezeu însuşi („Doamne, ce alibi ai Tu pentru noaptea sfântului Bartolomeu?”). În aceste aserţiuni şi interogaţii nu e nici bucurie, nici speranţă; e doar tristeţe şi dezamăgire. Avem de-a face cu un sceptic care ridiculizează totul, certitudinile şi iluziile. Sentimentul perenităţii: „Viermele îşi sapă templul eternităţii într-o pară.”. Credinţa în ciclicitatea promisă de Biblie: „Învierea. Vă imaginaţi ce va fi atunci în autobuze? Nălucirile ştiinţei contemporane: „Un mic retuş genetic şi caii se vor naşte gata potcoviţi.” Izbânzile temerităţii: „Mă gândesc la cei ce-au descoperit America precolumbiană, înecându-se la întoarcere.” Negru în cerul gurii şi rău cu metodă, Valeriu Butulescu e atins de sindromul deşertăciunii deşertăciunilor, ceea ce ştie destul de bine, pentru a-şi îngădui o inechivocă profesiune de credinţă: „Totul e vanitate. Chiar şi această afirmaţie.”
Când i se întâmplă să mai contemple şi altceva decât carenţele etice şi precarităţile ontologice, moralistul descoperă şi câteva din valorile esenţiale: unirea care face puterea („Reciful. Solidaritatea unor minuscule animale formează stânci, de care nu o dată s-au sfărâmat corăbii.”), comuniunea pe temei existenţial („În rănile arborilor îşi găsesc adăpost vietăţi mărunte.”), complementaritatea necesară („La măreţia vârfului îşi aduc contribuţia şi văile, cu adâncimea lor.”) etc. Pe moralist îl lasă rece valorile plenitudinii, ale jovialităţii şi ale jubilaţiei, ale bucuriei de a trăi. S-ar putea să le descopere cu timpul, s-ar putea să-i rămână indiferente.
Deocamdată, în nucleul cu adevărat original al aforisticii sale, Valeriu Butulescu este un sceptic care pregetă să se mântuie.
CONSTANTIN SORESCU – în prefaţa volumului STEPA MEMORIEI, Editura Călăuza, 1993
Adăugat de Simona Enache, 04 septembrie 2009