Oile Domnului

O piesă de anticipaţie cu subtexte multiple

Mileniul al treilea a început sub semnul superdimensionării informaţiei, devenită verigă fundamentală în cadrul răspândirii cuvântului, dar şi a imaginii, ca panaceu universal pentru existenţa noastră. Frumosul artistic, în ciuda îngrădirii sale nemiloase de puterea banului, triumfă din când în când într-un mod sfidător, semn că legile aristotelice nu numai că nu l-au părăsit, dar i-au consolidat statornicia, dincolo de vitregiile timpurilor.

Ca o componentă a acestuia, teatrul s-a simţit ameninţat în afirmarea lui ca spectacol, încă din 1929, când Luigi Pirandello îi identifica vigoarea şi realismul, puse la încercare concurenţială de progresul tot mai evident al cinematografului. Amploarea acestuia, în timp a devenit tiranică şi prin intervenţia televizorului, ca mod de răspândire al imaginii, rezultantă artificială a operaţiilor multiple, de ordinul n + 1, pe care le realizează computerul.

Intrată în sistem, o asemenea tiranie pare să disloce presa scrisă şi chiar pe cea vorbită. Ba, inconştient, s-a trecut dincolo de graniţele kitch-ului, căzând în derizoriu, dar nu în desuetudine. De ce? Fiindcă neştiinţa îşi întinde tot mai mult aripa neagră, folosindu-se de o asemenea situaţie ca într-o reacţie chimică reversibilă.

Într-o astfel de situaţie, artistul adevărat, autentic, cum este Valeriu Butulescu, a cărui conştiinţă se află la răscruce de vânturi, se-ntreabă, îngrijorat de situaţia Cetăţii şi a Lumii, ce-i de făcut? Fiind român, umblat, el şi aforismele lui, în multe spaţii geografice ale pământului, s-a cantonat în două sfere ale culturii: ideile universale şi miturile autohtone.

Primele se regăsesc admirabil în piesele Veşnicie provizorie şi Logica rătăcirii. Pe ultimele le-a controlat şi prin pavăza istoriei noastre milenare, Dracula fiind o piesă de referinţă în repertoriul teatrului românesc, ori mai încoace, prin Pacea cu zmeii, iar în anul 2001, prin angajamentul multiplu, în planul speculaţiei filosofice, oferit de balada Mioriţa.

În această ordine de idei, cunoscuta baladă constituie doar un fundal firav, coborâtă la nivelul pretextului, pentru că autorul dezbate shakespearean, gen Romeo şi Julieta, micile drame ale familiilor rivale, pentru a împiedica sau susţine încropirea unei căznicii. Romică şi Ramona, ramificaţii onomastice subtextuale de la „român”, deşi copii de ciobani, au studii superioare, se specializează în formele de implicare ale calculatoarelor. Sentimentele lor de adoraţie şi afecţiune, tipic umane, sunt puse mereu la încercare de manevrarea tehnologiei de vârf a calculatoarelor, al interesului ştiinţific pe care acestea îl propagă divers, nestingherit, până şi la stâna lor. Acolo se află paznic electronic, farfurie supersonică, telescop de studiat vremea, calculatoare, imprimantă, făină radioactivă, dispute ştiinţifice aprinse, nu numai despre ce se petrece în istorie pe pământ, ci şi dincolo de el, în univers, în planete ş.a.m.d.

La prima vedere, şirul indian al enumerărilor ar putea continua, întărind impresia de gravitate, de sobrietate. Până la un punct, piesa aşa şi trebuie privită. Numai că autorul, extrem de lucid, înaintează împătimit spre ideea că ştiinţa, dar mai ales tehnica, au pătruns atât de profund în viaţa oamenilor, încât tind să disloce şi fondul ancestral, matricea spirituală a românilor. Versurile din Mioriţa reverberează sucit, extraterestru şi doar din când în când, căci ciobanii sunt preocupaţi mai mult de latura practică, imediată a vieţii lor. Chiar şi trocul se desfăşoară de acum într-un mod bizar. O imprimantă de calculator, un examen la facultate se cumpără în schimbul a mai multe caşuri sau berbeniţe de brânză.

În atari situaţii, stâna nu mai este izolată de restul comunitar. Dimpotrivă, locuitorii ei, oameni cu studii superioare, posesori şi mânuitori de de aparatură electronică, sunt mereu conectaţi la tot ce înseamnă fiinţă pe pământ. Şi ei, ca toţi românii, sunt cu ochii pe Occident, în primul rând. Trimiterea aminteşte caragelian de interesul nostru, străvechi de aproape două secole, de a ne integra în Europa, de a-i urmări mişcările. Dramaturgul are aici infiltrată tristeţea tragicului sentiment că se tinde, cu voie sau fără voie, spre pierderea identităţii, ajungându-se astfel la mondializare, în ultimă instanţă la satul planetar. Aici, ca în perioada tribală, fericirea se va reduce la grija obstinată a individului, a clanului sau a colectivităţii numai spre procurarea hranei şi a adăpostului. Piesa oferă suficiente date în această privinţă (Memorabile sunt scenele de surprindere a ploilor provocate... electronic!)

Conceptual, piesa lui Valeriu Butulescu se află la graniţa dintre comedie şi tragedie. Conflictul dintre două familii rivale, ai căror urmaşi vor să-şi unească destinele într-o altă formulă de viaţă, chiar dacă literar trimite la marele Will, vine din istoria medievală a Ţării Româneşti, atât de inteligent surprinsă de Al. Odobescu în Mihnea Vodă cel Rău. Am putea spune, aşa ca un intermezzo, că geneza autentică a noastră s-a datorat unui puternic conflict dintre daci şi romani. De aici lipsa de unitate indestructibilă, sporită şi de „fondul nelatin” care s-a imprimat ca o ventuză pe verticalitatea poporului.

În fine, îi spunem textului dramatic piesă de frontieră, cu conţinut la scara 1/1 de comedie şi tragedie, deoarece râsul, ca apanaj al inteligenţei, după Kant şi I.D.Sîrbu nu se împlineşte integral, fiindcă, deşi are o implozie stăruitoare, motivată, odată declanşat, gura nu-l mai tolerează şi-l crispează într-o explozie tragică. Adică, de îndată ce auzi sau citeşti despre limbaje cu programare şi distribuire, într-o atmosferă de baladă, şi nu oarecare alta, ci Mioriţa, imediat eşti tentat să râzi. În acelaşi timp, te trezeşti, cel mult că zâmbeşti, deoarece tema morţii din baladă, raţional, te opreşte să-ţi desfăşori gândul într-un râs plenar. Aici cronicarul moldovean avea dreptate când a spus „zâmbeşte a râde”.

Cum autorul stăruie subtextual în discursul de escortă asupra ideii de reificare, întreg textul se încheagă hegelian ca o parabolă, deci, cu trimitere spre avertisment, spre atitudine. Astfel spus – cine are urechi de auzit să ia aminte, căci maşina inventată de om nu mai este sclavul acestuia, ci a devenit stăpânul lui. Sclavul îl imploră pe stăpân să-i fie mereu aproape, să-i supravegheze mişcările, gândurile, existenţa. Vezi preocupările „ştiinţifice” desfătătoare ale Baciului, şef de stână, de 50 de ani, care îşi petrece viaţa în utopiile oferite de luneta lui astronomică. Samson îi aduce veşti Baciului, după ce a fost prin târg. Îl informează că totul este ... pe brânză: „Brânza a devenit iar monedă naţională.” „Laptele stă la baza Universului”. Cu toate acestea, se pot cumpăra „ce vrei şi ce-ţi pofteşte inima, cumetre. Automate de muls oi, aparate antilup, cu ultrasunete, câini electronici, importaţi tocmai din Japonia...

Baciul: Latră tare?...

Samson: Destul de tare. Depinde de baterii... Aşa, cam la 20 de waţi. Da latră non-stop...”

În schimb, Valeriu Butulescu, un moralist fin, de tip iluminist, impune imaginea femeii (Safta, dar mai ales Maria, trimitere biblică evidentă ca pe a unei fiinţe care, cândva, izgonită din rai pentru răul produs, îşi ispăşeşte prin bine pedeapsa dumnezeiască aici pe pământ, printr-o osârdie cuceritoare, prin grija zilnică faţă de familie, de unitatea ei. Pentru femeie, cunoaşterea adevărată începe din familie, singura celulă socială care trebuie menţinută ca inalterabilă.

Ca orice parabolă, fie politică, fie civilă, acele ironiei trebuie să fie ghimpi galbeni, ca să însoţească plăcut textul, deoarece fiind de altă culoare, textul devine satiră, şarjă, stilul, grotesc. Toate acestea sunt departe, autorul, stăpân pe tehnica „facerii” teatrului, plasează şi pulsează cum gran saliz. Excerptez doar un fragment pilduitor:

Baciul (lasă telescopul): Oile? Că bine zici!... oile! Ia vezi, mă’ Romică pe unde-i turma noastră...

Romică (se întoarce la calculator): Oile? Staţi numai să accesez programul de ciobănie... (Manevrează calculatorul.) Oile... Uite aici! Turma e pe câmpul vectorial principal, parcela cinci, tăicuţă. Înaintează păscând spre Occident... Câinii sunt pe-aproape...

Baciul (reglează obiectivul telescopului): E bine dacă merg spre Occident. Acolo-i iarbă grasă...

Safta: Şi măgarii?

Romică (aruncând o privire spre monitor): Ca de obicei, măgarii sunt în frunte. Au funcţii de conducere... Iar câinii...

Baciul (se alarmează brusc): Parcela cinci, ai spus? Vezi că e pe-aproape trifoiul lui Gârjoabă! Nu vreau necazuri... Monitorizează cu atenţie măgarii... Ei conduc turma. Direcţionează măgarii spre nord vest... Dă-i dracului de câini!... (Pauză). Ce face oaia mea cea bucălaie?”

Întrebarea care se pune, mai ales pentru vremurile moderne ale teatrului (începe după cea de a doua conflagraţie mondială), sună cam aşa: ce este teatrul şi ce este spectacolul în piesa Oile Domnului (Satul electronic)?

După devenirea teatrului din antichitatea elenă până la modernul Lessing şi mai încoace până la teatrul absurdului (Ionesco, Arrabal), textul trebuie respectat cu sfinţenie, dacă nu ad litteram, cel puţin în spiritul lui. După război, regizorul modern a făcut adesea din text doar un pretext sau, mai corect spus, un liant necesar pentru materializarea concepţiei sale. Şi nu în puţine cazuri, jocul scenic a devenit spectacol. Cine vrea să-mi înţeleagă greşit afirmaţia mea îi reamintesc că începuturile adevăratei avangarde a sec. a sec. al XX –lea s-a înregistrat la Zurich, în 1916, de către un evreu român ca Tristan Tzara. Cum credem acum că regizori ca Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Silviu Purcărete, Andrei Şerban – cu perioade de lucru în Europa şi SUA, dacă n-au ctitorit teatrul ca spectacol, ei l-au impus până la consacrare.

Din această perspectivă, întrebarea de mai sus poate primi şi următorul răspuns privind piesa lui Valeriu Butulescu, încăpută pe mâna unui regizor de talia celor enumeraţi, ea poate fi nu numai text, cu o miză comică, dar şi spectacol, cu aer de demitizare, decortificare sau deconstructivare, cum se practică la ora actuală în lume. Între altele, luăm în calcul şi elementele de scenografie sau coloană sonoră, pe care scriitorul le-a nominalizat în distribuţie: o vrăjitoare, un argat, un zidar (pensionar!), spectatori cu iniţiativă, trei ciobani căluşari.

Toţi aceştia pot fi pe scenă sau în afara ei, ori venind direct din rândul spectatorilor din sală. Ei au replici puţine sau deloc, mişcarea lor însă devine complementară textului rostit pe scenă. Atenţie că autorul interesat de sistemul vaselor comunicante din miturile autohtone, aduce paliere colaterale şi mitul construirii, al jertfei, dar şi al jocului, toate pe fondul întremării, realizării de fapt, al împlinirii mitului zburătorului.

Preocupat de ideea teatru în teatru, Valeriu Butulescu consemnează şi prezenţa Regizorului şi a Sufleorului. În final, cei doi – stăpânul spectacolului şi sclavul lui – îi ajută pe ceilalţi, prinşi în febra nunţii celor doi tineri, să-şi rostească ultimele replici. Scriitorul, de după perdea, sau din loja oficială, le-mpinge câteva fragmente de folclor vesel, ca un paleativ la tragedia zidarului care s-a prăbuşit de durere în urma prăvălirii Turnului Nemuririi. Lucrase prea mult la el, de unul singur, fără să consulte calculatorul, pare a zice galeş dramaturgul. A triumfat viaţa – prin nuntă şi veselie, dar s-a dărâmat nemurirea. Ea mai poate fi invocată, de ce nu? Păstrată prin forţa imaginaţiei. Numai aceasta ştie să despartă corpurile de suflete. Ultimele ajung nemuritoare, iar celelalte contribuie la circuitul nestingherit al vieţii.

Dacă n-ar fi oximoron, am spune că Valeriu Butulescu ne-a oferit prin piesa Oile Domnului (Satul electronic) un text dulce amar, care acoperă o mentalitate şi o atitudine transparentă cu privire la sensul măreţ – limitat al vieţii, dar şi al puterii miraculoase a cuvântului românesc în zidirea lumii. În această ultimă ordine de idei, ca într-o literatură cu programaţi piloni de rezistenţă, Valeriu Butulescu implantează zeci de aforisme, semne măreţe de prelungire a sensurilor cuprinse în coaja cuvintelor. Să reţinem câteva:

1. „Condiţia nemuririi este înălţarea la cer... O promovare. Cât mai departe din pământul din care suntem plămădiţi!"

2. „Singurul lucru sigur pe această lume este îndoiala...”

3. „În lumea aceasta relativă, singurul lucru absolut este absenţa absolutului.”

4. „Acolo unde turmă nu e, nimic nu e!”

5. „Am reorientat măgarii, dar degeaba. Sunt în Occident. Au ieşit din câmpul nostru electric. Nu mai răspund la comenzi.”

Aceste aforisme se pot alătura celor câteva mii publicate de autor în 17 limbi, în ţări precum Macedonia, SUA, Polonia (cele mai multe), Ungaria, Suedia, Germania, Israel, Cehia, Bulgaria, Ecuador ş.a.

Pentru unele posibile comparaţii, pe alocuri, textul lui Valeriu Butulescu venind mai târziu (în 2001!), consună (întâmplător sau nu) cu piese semnate de Shakespeare, Lucian Blaga, Pirandello, Marin Sorescu. I.D. Sîrbu, Valeriu Anania. Este unitatea de strategii dramatice în decodarea ori impunerea marilor idei universale. Tonul şăgalnic, câteodată buf, din unele scene ale piesei lui Butulescu, colorează tăria limbajului şi duce spre un fel de captaţie a publicului sau a cititorului de text.

Cum este piesa aceasta faţă de ale confraţilor săi – de generaţie?, de timp?, de moment? – n-are importanţă, căci originalitatea dramaturgului de astăzi este şocantă. Valeriu Butulescu scrie alert, dinamic, spectacolul ca atare (mai ales al ideilor, dar şi al atitudinii) se crează sub ochii privitorului.

Oricum, Oile Domnului (Satul electronic) nu este un experiment, ci o deplină frescă despre o stare de spirit a lumii, cu exemplificări de altoi pe valorile umane din România. Tradiţia şi graba noastră spre modernitate – cu flux şi reflux în existenţa zilnică se regăsesc inteligent şi lucid în această piesă.

Prof. dr. MARIAN BARBU, în prefaţa volumului OILE DOMNULUI, Editura Polidava, 2001

Adăugat de Simona Enache, 30 august 2009