Imensitatea punctului
De la Referate
„Inteligenţă artistică remarcabilă”
Valeriu Butulescu este un distins autor al mai multor volume de versuri, aforisme, traduceri – volume care atestă un real talent şi o inteligenţă artistică remarcabilă.
DANIELA CRĂSNARU – în postfaţa volumului IMENSITATEA PUNCTULUI, 2002
Darul conciziei
Un dar, poate chiar un har, râvnit de mulţi: a fi profund şi memorabil în cuvinte şi cu mijloace cât mai puţine. Lucru mare, vorba lui Caragiale. O spun din experienţă şi nicidecum din complezenţă pentru scriitorul a cărui nouă carte de aforisme o avem în faţă. Pentru mine, concizia a fost din totdeauna un fel de redută care trebuia cucerită. Ajung la ea, când ajung, numai după o straşnică bătălie cu urdiile de cuvinte de prisos, pe câmpul de luptă al paginii albe. Cu atât mai mult îi admir pe scriitorii pentru care concizia e un dar firesc, înnăscut. Unul dintre aceştia e Valeriu Butulescu a cărui indubitabilă notorietate s-a împlinit în primul rând prin practicarea cu predilecţie a acelei supreme forme de concizie care este aforismul, adagiul, apoftegma sau cum vom mai vrea să-i zicem, sentinţa maxima, cugetarea în toate ipostazele sale, de la cele grave, profunde, dramatice chiar, până la cele a căror principală virtute este scăpărarea de spirit.
Când am acceptat invitaţia, de a aşterne, cu sinceritate şi plăcere, acest cuvânt de bună întâmpinare la o nouă carte de Valeriu Butulescu, nu bănuiam că mă voi afla într-o situaţie ingrată. Trebuia să prevăd. M-am trezit astfel împresurat de un adevărat cerc de comentatori români şi străini, numai lume bună, unul şi unul, care se rostiseră deja asupra artei sale, spunând cam totul. L-au definit ca fiind esenţialmente un moralist, i-au remarcat arta expresiei, timbrul propriu, particularităţile reflecţiei, inteligenţa, lirismul intrinsec şi greu reprimabil, fineţea spiritului, patosul care alternează, după împrejurări, cu sarcasmul, cu ironia ori cu umorul benign, fără ca acest cugetător alert şi mereu proaspăt să derapeze vreodată în calamburul de doi bani. Ce aş mai putea să adaug ? m-am întrebat. Şi am încercat atunci să văd cam care ar fi zonele de interes ale lui Butulescu în acest nou florilegiu aforistic, care sunt domeniile incitatoare, devenite apoi domenii-ţintă, ale reflecţiilor sale. M-am încumetat chiar şi la o statistică grosso modo, pentru a constata la numărătoare că în prima linie a preocupărilor sale se află realităţile a ceea ce numim „tranziţie”, cu alte cuvinte actualitatea. Unul dintre importanţii săi comentatori, Tadeusz Nowak, remarca în 1989 că Valeriu Butulescu, asemenea lui Lec, asul polonez al genului, este „ produsul sistemului totalitar”. A fost pe atunci, mi-aş îngădui să adaug. Fiindcă azi putem spune fără teamă de a greşi că este deopotrivă şi produsul „tranziţiei”, epoca posttotalitară dovedindu-se la fel de productiv-inspiratoare, cum o dovedeşte cartea de faţă. Esenţa acestor maxime, în ultimă analiză, tot morală este, dar sursa lor rămâne evident actualitatea „Trataţi cu îngăduinţă această prostie. A fost comisă în numele unui ideal înalt.” Cum să nu sesizezi trimiterea la ceea ce vezi şi auzi în fiecare zi?
Ceea ce face savoarea acestor maxime este modul de abordare a realităţii. Nu dramatizare, nu victimizare, nu didacticism, ci, cum ziceam, scăpărarea spiritului, ironia, uneori chiar umorul negru: „Când aviaţia noastră militară este la sol, siguranţa naţională e maximă.” Multe din aceste reflecţii pătrund mai adânc, vizând, bunăoară, psihologia „neamului” cu acea luciditate neînduplecată a unor Drăghicescu, Cioran, Patapievici, capabilă să-i isterizeze pe naţionaliştii de tribună: „Drept vorbind’, ‚sincer vorbind’ sunt expresii uzuale ale limbii noastre. Românii simt nevoia să te avertizeze atunci când vorbesc sincer şi drept.” Sau: „În legendele folclorice, ale românilor nu există nobleţe mai mare decât să furi banii bogatului şi să-i împarţi, la cârciumă, celor săraci.” Se produc uneori şi surprinzătoare întâlniri de gând cu mari spirite. Ele sunt, bineînţeles, involuntare, dar cu atât mai elocvente pentru persistenţa în varii epoci a unei convingeri. Precum această reflecţie care poate fi identificată, de pildă, şi în expresia proprie a unui Schiller sau a unui al nostru Aurel C. Popovici, care nutreau credinţa că mulţimile sunt manevrabile şi ignare, numai aristocraţia în accepţia etimologică, adică cei mai buni, elitele având discernământ şi capacitate de a propulsa societatea în sensul cel mai profitabil. Dar, constată Butulescu, asemenea înaintaşilor săi, „Elitele vor fi mereu în minoritate. Opţiunea politică a unei naţiuni este voinţa mediocrităţii majoritare”.
Valeriu Butulescu nu se încrede şi nu mizează decât în cei atestaţi de viaţă ca fiind cei mai buni în domeniul lor, indiferent care ar fi acesta. Este opţiunea exclusivistă dar corectă a unui creator conştient de valoarea sa, el însuşi un spirit elitar. Am ajuns la această constatare reflectând asupra celui de al doilea grup de aforisme, după cele „ de tranziţie”, amintite. E vorba de reflecţiile autoreferenţiale. Valeriu Butulescu nu se menajează nici pe sine. Scrutându-se, încercând să se autodefinească, să-şi surprindă semnalmentele definitorii, el uzează de aceeaşi necruţătoare luciditate şi ironie, mergând uneori până la o nedreaptă autosubevaluare. De obicei, artiştii se subevaluează din cochetărie, convinşi în taină de excelenţa lor. Butulescu o face cu sinceritate. „Aceste aforisme - spune el – sunt deşeuri sclipitoare, resturi de materiale rămase pe şantierele unor mari şi nereuşite poeme.” Se simte aici îndoiala sinceră şi dramatică, însoţitoare a creaţiei oricărui artist, iar, în cazul de faţă, şi recunoaşterea ratării sale în ipostază de poet, mărturisită, de altfel, şi cu alt prilej. Pierdere acolo, câştig compensat cu strălucire aici, cu lirismul transferat şi reciclat pe tărâmul maximei concizii aforistice ori pe cel al dramaturgiei. În relaţiile sale cu lumea, situarea sa e de factură camusiană : „Deviza mea? Singur, cât mai aproape de oameni.” Aşadar, solitar dar solidar. Totodată, raţionalist, sceptic, relativist, relaţiile sale cu transcendentul sunt cele proprii personalităţilor cu orgoliul independenţei de spirit. Divinitatea nu e contestată, dar dogmele şi slujitorii care încearcă s-o cuprindă în tipare îi suscită memorabile rezerve : „Majoritatea rugăciunilor tratează cerul ca pe o instituţie prestatoare de servicii.” Sau, şi mai elocvent pentru propriul Weltanschauung: „Fanatismul religios vine din obscurantism, nu din credinţă. Pământul îşi urmează conştiincios mişcarea de rotaţie, dar o parte a lui va rămâne mereu în întuneric.”
E de admirat la Valeriu Butulescu şi aviditatea de a vedea, a auzi, a şti, a cunoaşte, a afla direct de la sursă, cu corolarul ei, mobilitatea, extrema disponibilitate, mereu activă, de a se mişca, la propriu, pe spaţii enorme. Veritabil globe-trotter, chiar dacă nu per pedes, a colindat lumea din Scandinavia până-n Africa de Sud şi din Filipine până-n Chile, via Europa. La unii, oricât ar călători, nimic nu se cunoaşte. Pe Butulescu, lungile drumuri şi privelişti, contactul cu atâtea mentalităţi şi civilizaţii l-au modelat, deschizându-i orizontul şi consacrându-l ca spirit european, imun atât la naţionalismul visceral cât şi la cosmopolitismul antiidentitar: „De regulă, peste democraţiile infantile, pe lângă plaga sărăciei şi corupţiei, mai vine şi ciuma naţionalismului.” Pentru ca, alteori, să se propulseze într-un viitor încă incert, simţindu-se un cetăţean al lumii: „Patriotismul capătă valenţe cosmopolite. A-ţi iubi pământul înseamnă a iubi Pământul.”
Seducătoare, cărţile de aforisme ale lui Valeriu Butulesu se citesc „ dintr-o suflare”, cum se zice , dar te recheamă apoi, obligându-te, la a doua lectură, să întârzii asupra fiecărui gând. Într-o epocă în care marea majoritate a semenilor „consumă” idei de gata, marele merit al aforismelor lui Butulescu este acela că ne stimulează disponibilităţile reflexive, obligându-ne să gândim cu propriul cap.
RADU CIOBANU – în prefaţa volumului IMENSITATEA PUNCTULUI, Editura Polidava, 2002
Recunoaşterea stelelor în apă
Ultimul volum aparţinând poetului, dramaturgului, traducătorului, dar în primul rând reputatului om de cultură Valeriu Butulescu, inspirat intitulat „IMENSITATEA PUNCTULUI”, apărut la Editura Polidava din Deva readuce în atenţia cititorilor aforismele sale, care l-au făcut celebru, în fond minipoeme care parodiază de-a râsu’-plânsu’, o lume nebună, nebună, ori deopotrivă, impregnată de lirism şi melancolie, ce definesc parcă în timp deriva şi resorturile stranii ale condiţiei umane.
Tradus în majoritatea limbilor de circulaţie europeană, fiind pe bună dreptate unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori români, Valeriu Butulescu nu s-a încălţat, paradoxal, cu sandalele de aur ale gloriei literare, continuându-şi pendularea între poli de semn opus, bine pigmentaţi de un ritual al rostirii populat cu vervă satirică ori cu patetică seriozitate. În acest context, în care graniţele fabulatorii ale prezumţiilor sunt topite cu totul într-un mereu ideatic sistem de principii al lumii moderne, autorul nu omite să instituie un fel de convenţie identificatorie între propriile trăiri şi coincidenţele fabuloase cu biografiile cititorilor săi. Procesul aparent contradictoriu şi neverosimil nu are însă nimic absurd, liantul constituindu-l tocmai acest joc incredibil de idei, transpus în pagini cu nonconformism, acurateţe şi eleganţă, aceasta din urmă rostită cu un avertisment discret şi uneori învăluită în farmecul rafinat şi tandru al unei stări de atemporalitate.
Dacă ar fi să vorbim şi de o altă calitate a minipoemelor lui Valeriu Butulescu, aceasta ar fi profunzimea. Lipsite de canoanele care de cele mai multe ori obosesc, pline de fascinaţia unui adevărat filon de nobleţe poetică şi dispoziţie ludică, acestea au darul de a evita pateticul şi sentimentalismul, pătrunzând cu forţă către nisipurile mişcătoare ale efemerului. În aceste condiţii, reflecţiile scriitorului conţin parcă, ca într-un aliaj din care nu dispare niciodată potenţialitatea unei erupţii, existenţa, propriul destin şi nu rareori o lume mai degrabă a valorilor răsturnate. Adevărata menire a aforismelor, gen literar ce nu se lasă intimidat nici în acest volum, pare a fi tendinţa spre o recunoaştere a lumii, condiţionată însă de o focalizare a atenţiei spre „imensitatea punctului”, punte virtuală de trecere spre şi înspre contextul viu.
De aici izvorăşte şi calitatea aforismelor lui Valeriu Butulescu de a trezi la cititor o deschidere punctată de ironie şi sarcasm, menită să menţină vie disponibilitatea lumii de a se înnoi şi chiar de a se recrea, desigur în perimetrul unor anumite limite, dar pornind de la cordonul ombilical ce uneşte aşteptarea şi inerţia. Căutător al imaginii stelelor oglindite în apă, Valeriu Butulescu izbuteşte astfel, cu implicarea autentică a autorului - personaj, o demonstraţie de forţă pe la curţile imperiale ale efemerului şi periferiile cotidianului, pentru a nu uita starea de graţie, cea de neobosită şi tumultoasă căutare.
DANIEL MARIŞ – În ARDEALUL LITERAR ŞI ARTISTIC, nr.2/2002
Adăugat de Simona Enache, 04 septembrie 2009