Modificare „Vitralii pe un interior scorojit”

'''Vitralii pe un interior scorojit, autor Teodore Dume,'''

Cartea aceasta a apărut
în 04 aprilie cu ocazia zile de naştere a scriitorului teodor dume (când a împlinit 60 de ani) şi este daru cel mai de preţ pentru cititorii care i-au fost alături mereu.
Cartea este dedicată şi altor doi "berbeci" dr. Gheorghe Grigurcu, (născut pe 16 aprilie) cu cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani, şi Ionuţ Caragea, (născut în 12 aprilie)

*

Cartea "Vitralii pe un interior scorojit", 128 pagini
- Coperta şi tehnoredactare: Mioara Băluţă
- Editura PIM (acreditată CNCSIS - 66/2010
- Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a Romaniei
DUME, TEODOR
Vitralii pe un interior scorojit: (aforisme, citate, gânduri-sentimente)
Teodor Dume, - Iaşi: PIM, 2016
ISBN 978-606-13-3006-5

821.135.1-84

- cuvânt înainte: Ionuţ Caragea

- repere (referinţe) critice selective din comentariile pe textele autorului apărute pe poezie.ro şi publicate în carte:
Sorin Cerin (filozof, autor de aforisme, eseist, poet şi romancier)
Călin Sămărghitan
Adrian Suciu
Nicolae Popa
Nache Mamier Angela
Cristina Ştefan
Ottilia Ardeleanu

*

*Cuvânt înainte


Cunoscut mai ales pentru frumuseţea sfâşietoare a poemelor sale autobiografice şi profund spirituale, Teodor Dume, aflat la etapa sedimentării ideatice şi filozofice, încearcă şi reuşeşte cu minuţiozitate să persifleze vaguitatea şi să-şi cristalizeze gândurile în volumul „Vitralii pe un interior scorojit”. Nimic riscant, nimic superfluu; evoluţia scrierii sale este firească şi pune în valoare înţelepciunea maturităţii creatoare. De altfel, Teodor Dume este unul dintre cei mai apreciaţi scriitori de aforisme ai momentului, o dovadă în acest sens fiind includerea sa în Antologia aforismului românesc contemporan, o lucrare de referinţă realizată de Asociaţia Culturală Citatepedia. Pot afirma că, împodobindu-mi casa sufletului cu bijuteriile sale lirice, nu am aflat toate răspunsurile la întrebările cele mai complexe ale vieţii, dar am fost provocat să caut mai departe drumul care duce către fericire, adevăr şi absolut.

(Ionuţ Caragea, scriitor/ membru USR)
*

Marius Chelaru/Convorbiri literare, noiembrie 2016
Rubrica Autori moldavi, edituri moldave

Teodor Dume, Vitralii pe un cer scorojit (aforisme, citate, gînduri-sentimente), cuvînt înainte de Ionuţ Caragea, Editura PIM, Iaşi, 2016, 126 p.

 Cu ceva timp în urmă am publicat un grupaj de poezii al lui Teodor Dume în revista „Poezia”. Acum am lecturat o carte de „aforisme, citate, gînduri-sentimente”.
Nu este primul volum în care sînt aforisme pe care îl prezentăm în această rubrică sau la „Cartea străină” (de la noi, mai recent, cărţi semnate de Vasile Ghica şi Ionuţ Caragea, din afara ţării – de autori din zona fostei Iugoslavia), şi de fiecare dată am amintit că fiecare apreciază în felul lui aceste mici flori ale spiritului, „puse de-o parte” pentru cititori (etimologic, aforism din greacă, de la infinitivul aforizein: a alege, a pune de-o parte, a distinge/ a face distincţie), în timp, de multe nume celebre (între care, de pildă, la noi: Anton Pann, Nicolae Iorga, Păstorel Teodoreanu, Lucian Blaga, Emil Cioran; în O antologie cronologică a aforismului românesc de pretutindeni, Efim Tarlapan a avut în vedere şi autori de la Dimitrie Cantemir, Eminescu, Ibrăileanu, Caragiale, Tudor Arghezi, Marin Preda ş.a., pînă la anul în zilele noastre, spre 2005, anul editării, dar care, la o nouă ediţie, foarte probabil ar putea cuprinde mai mulţi autori contemporani), şi care, de multe ori, cum se întîmplă şi acum pot constitui o lectură plăcută. De altfel, Teodor Dume este un autor cunoscut între cei care practică acest gen, texte ale sale fiind selectate în Antologia aforismului românesc contemporan, realizată de Asociaţia Culturală Citatepedia, scrie Ionuţ Caragea în cuvîntul său de început.
Nu de puţine ori atît aforismele, cît şi „gîndurile şi sentimentele” lui Teodor Dume (uneori în nuanţe mai întunecate) – despre iubire, sărăcie, relaţia cu Dumnezeu, sex, viaţă şi moarte, bani, lipsa banilor ş.a. – par să sune ca şi cum, scriindu-le, autorul s-ar elibera de apăsarea lor în suflet. Încastrată în cuvinte căutarea, poate chiar suferinţa ori eventualele eludări a incertitudinii par a se „alina” cumva prin feluritele litere care se aştern descompunîndu-le şi recompunîndu-le, într-un fel, la diferite nivele, aşa fel încît să poată fi spuse, prefăcute în acest altceva care se aşterne pe coala de hîrtie. În acest fel poţi vorbi despre amărăciunea nelecuită a pierderii (sau a înţelegerii acesteia, care doare), îmbrăcînd, uneori, cuvintele în ironie, folosind, poate, şi un soi de mecanism al unui fel translaţii în formule textuale a „gîndurilor şi sentimentelor”.

Încheiem cu cîteva exemple: „prefăcătoria e o componentă a neputinţei tale care te protejează de tine însuţi”; „este mai uşor să promovezi o minciună decît să accepţi un adevăr”; „sexul e singura bijuterie umană pe care o/ poţi cumpăra/ şi care generează curiozitatea/ însă nu şi împlinirea”; „nu ştiu dacă amprentele/ tatălui meu/ sînt puncte pe/ o linie continuă sau/ un timp între mine şi Dumnezeu”; „gelozia e un fel de ură împachetată frumos/ sau o zbatere de fluture/ prins între geamuri”.
(Marius Chelaru/Convorbiri literare/2016)
*
Apropiate prin conţinut şi atmosferă sunt anxietăţile din poezia meditativă şi din aforismele lui Teodor Dume (Azil într-⁠o cicatrice, PIM 2015, Vitralii pe un interior scorojit, PIM, 2016). Dislocat din confortabilul sentiment, inventat de cartezieni dar absolutizat de modernişti, al supremaţiei unui eu intens conştient de sine şi care îşi subordona lumea, eul postmodernităţii se ştie instabil, discontinuu, incapabil să controleze geneza sa dintr-⁠un ecosistem sau dintr-⁠un amestec confuz de stări. Mutant, perpetuu emergent, el este mereu surprins doar Între două posibilităţi: „Există întotdeauna o altă posibilitate/ cea a luminii împletită în jurul trupului/ sau cea a umbrei suprapuse perfect/ pe ceea ce sunt în momentul/ în care singurătatea din interior/se dislocă şi oscilează/ între propriile limite// totul este parte din mine/pe care/ nu o pot reconstitui/ însă/ dincolo de muchia malului/ este o altă zi”. Eul se cunoaşte pe sine doar prin forma developată în viaţa socială sau din imaginile celorlalţi despre sine. El pare situat la linia universului, despărţind conuri ale istoriei mitice, umane sau personale. „Spaţiul dintre mine şi timpul meu” e o spaţio-⁠temporalitate care conduce, pe de o parte, la originea mitică a Cuvântului Genezei, iar, pe de altă parte, la solipsismul absolut al conştiinţei speculare: „fereastra prin care/ o să privesc depărtarea, –/ ea însăşi o fereastră/ a sunetelor spre nesfârşit.// poate e doar o iluzie ce se termină aici/ ca respiraţia în camera cu multe oglinzi”…
Maximele lui Teodor Dume trezesc uneori ecouri familiare, cum ar fi sfatul lui Kant de a elimina din conştiinţă lucrurile în privinţa cărora nu putem face nimic (renunţă la ceea ce nu poţi obţine/ pentru că/ senzaţia eşecului este răvăşitoare), sau al lui Kierkegaard, de a trăi autentic „(nu-⁠ţi transforma viaţa în corvoadă ci/ învaţă să fii tu însuţi)”, de misoginismul lui Schopenhauer (între femei şi artă nu e nicio deosebire), de psihologismul lui Wilhelm Wundt („omul trăieşte într-⁠o lume paralelă/ datorită propriilor senzaţii)”, sau de moralistul elisabethan Bacon (invidia este produsul succesului celorlalţi şi starea neputinţei tale). În privinţa politicienilor, poetul se mulţumeşte să citeze înţelepciunea antică (când te cobori la nivelul politicienilor, începi să nu te mai recunoşti ca om), în schimb filosofia pragmatistă a eului care nu are altă identitate decât aceea conferită de proiectele în care se obiectivează (doar cel care nu se recunoaşte pe sine nu-⁠şi vede chipul în fapte) sau de ratificarea pe care o primeşte de la semeni (înăuntrul meu e strâmt, nimeni nu intră,/  nimeni nu iese/ e o lume numai a mea cu reguli stricte/ numai că nu-⁠mi dau seama cine/ a trecut ultima oară prin mine) ne readuce într-⁠un context discursiv caracteristic prezentului. Departe de „smartphones”, am regăsit „smart humans”, frumuseţea inteligenţei omeneşti, care nu e poate nicăieri mai convingătoare decât în literatura speculativă şi sapienţială.
(MARIA Ana TUPAN,critic
Contemporanul nr.1(778) 2017-01-17 despre aforismele lui teodor dume)

*O inspirată reflexitate


Fără nici o îndoială, aforismele lui Teodor Dume, sunt un rezultat al împletirii reflexivităţii ideatice coroborate cu o notă poetică care primeşte la rândul ei o diversitate de colorituri, nuanţând o substanţă certă şi originală a unei realităţi a afirmaţiilor definitorii, care confirmă o balanţă a intensităţilor unor trăiri, mai mult sau mai puţin ,însărcinate cu un nou născut care se numeşte Speranţă, cum ar fi atunci: „când iubeşti în interior se produce o mişcare, o diversitate de lucruri şi atunci lumea e perfectă” sau „fără începuturi rostul cuvântului se pierde la marginea lumii unde infinitul e o rază sub care se ascunde Dumnezeu”. Divinitatea e rostuită la Teodor Dume în ipostaza salvatoare care dă sens existenţei, prin iubirea şi ura ce devine o osie care învârte roata întregului eşafodaj al lumii prin care ne ducem zilele: „iubirea este singura modalitate de a privi în oameni iar ura tăişul suferinţei”.
Luate în ansamblu, aforismele lui Teodor Dume, par a fi mai degrabă versetele unei biblii existenţiale, asezonată cu un realism tulburător de o inspirată reflexivitate în armonie relaţională cu efectele şi cauzele lor.

*Sorin Cerin, 
(filosof, autor de aforisme, eseist, poet şi romancier) 

*Aforisme despre fiinţă şi nu numai
Cea mai recentă carte a scriitorului orădean Teodor Dume, „Vitralii pe un interior scorojit”, a apărut în 2016, la editura „PIM” din Iași, și conține o colecție de 445 de aforisme, gânduri personale, micropoeme, unele dintre ele apropiindu-se prin formă și conținut de haiku. Textele sunt organizate în două secțiuni, prima conținând aforisme propriu-zise, așezate în pagină sub forma versurilor, iar a doua, micropoeme, organizate, în general, sub forma tristihului, a distihului sau chiar a poemului într-un vers. Tematic, cele mai multe dintre ele reflectă cam aceleași obsesii creatoare din volumele anterioare de versuri, încercând să fixeze în rama timpului stări, fulgurații, devenirea unor sentimente, paradoxuri, dialoguri cu sine, rescrierea unor gânduri deja fixate în conștiința culturală a umanității.

Uneori mai conceptuale, alteori mai poetice, gândurile dumiene par niște încercări de fixare în scris a unor stări comune tuturor oamenilor. Până să găsească acele cuvinte care exprimă adevărul ființei, se trece printr-o suită de dibuiri, interogații, contraziceri, chiar și reduceri la absurd, pentru ca, în cele din urmă, să se întrezărească și adevărul ființei. S-ar spune, la o primă vedere, că totul este atât de limpede spus, încât n-ar mai fi nimic de adăugat, ideile având deja puterea unor axiome. Și totuși, o oarecare nesiguranță a zicerii, teama că acele lucruri deja s-au spus (și, în unele cazuri, chiar s-au mai spus, deși nuanțele adăugate de autor ar veni să ne contrazică), că „trestia gânditoare” se va frânge cândva și vor rămâne atâtea adevăruri nespuse, toate acestea dau măsura unor zbateri între contrariile inerente ființei umane.

M-aș referi, în special, la acele micropoeme / aforisme care mi se par mai reușite și lasă mai multă deschidere. Acestea ar fi textele 1, 67, 79, 121, 312, 317 și 365. La primul dintre ele aș insista puțin, fiindcă acea deschidere de care vorbeam îmi permite o altă viziune, nu neapărat diferită: „cel ce ocolește suferința / moare încet pentru că nimeni și nimic / nu poate ocoli atingerea” (p. 7). Și totuși, conștient sau nu, omul caută eliberarea de suferință, dar, fără a o cunoaște, nu are cum să fie eliberat. Liniștea sa pare, mai degrabă, neantizare a ființei. Aforismul 67 mi se pare deosebit de reușit, dacă îl acceptăm ca pe un gând poetic, nu ca având valoare de axiomă: „nicio piatră nu se scufundă / până-n adânc / singura posibilitate / ar fi / sunetul ei” (p. 25). În câteva cuvinte, gândul 79 ne lasă aceeași deschidere spre înțelegere: „a fi OM înseamnă să ai suflet de floare” (p. 29). Adică să te deschizi, să dăruiești oamenilor mireasma sufletului tău, conștient că în trecerea ta fulgurantă aceasta este singura compensație a veștejirii. Aforismul 121 aduce viziunea din ”Moartea, un fluture alb”, de fapt o „recăutare a tonului”: „moartea, o zbatere de fluture devorat / de dangătul straniu / al unui clopot” (p. 40). De fapt, dincolo de mai multe definiții date unor concepte: moartea, iubirea, ura, invidia, durerea, suferința etc., autorul se află permanent în căutarea semnului (cuvântului) care să redea imprecizia unor stări. Cum ai zice, în glumă cumva: Azi ești alb, fluture negru. / Când o să te văd integru? Pentru că, așa cum spune domnul Dume în aforismul 128, „frumusețea e o stare pe care nimeni nu o / poate reda” (p.41). Gândul 312 transmite ceea ce reprezintă un crez și un destin de poet: „rogu-vă, călcați încet // asemeni umbrei / mă retrag în mine pentru / a mi se ierta ceea ce am fost / o taină... (p. 87).

Aici aș încheia scurtul meu periplu prin paginile acestui volum împlinit, fiindcă uneori e suficient să găsești măcar 10-15 gânduri în jurul cărora să se construiască o întreagă poveste: povestea unui om, din ale cărui neîmpliniri și nerostiri rămâne, poate, ideea de zbor. Spre altceva.

(* prof. George Pașa,
Rev.Armonii cultural din 03 aprilie 2016,
Şi poezie.ro /2016)

*Citindu-l pe Teodor Dume mi-am reamintit de atingerea evanescentă a poeziei. Intim şi melancolic, resemnat şi robust, sensibil şi lucid. O suită de expresii foarte izbutite şi de o mare sugestivitate fac deliciul cititorului dezvăluind un univers liric ce se smulge simplului subiectivism şi universalizează trăirea poetică a autorului.

(*Călin Sămărghițan,
scriitor)



*”dacă eu sunt poarta spre cer
şi Dumnezeu este calea
atunci copilul meu va fi
consistenţa trupului sau
şoapta morţii trupului meu?”
(poarta spre cer, de Teodor Dume)
…foarte bun, un fel de concentrat liric, scris la tensiune înaltă şi lipsit de concesii. Chiar dacă felul ăsta de scriitură e greu de digerat (mă refer la "încifrarea" versurilor şi la efortul de analiză cerut de fiecare dintre enunţurile lirice în parte) cred că, în cazul unor texte de o asemenea calitate, lectura merită efortul.
(*Adrian Suciu, 
scriitor)




* poezia lui Teodor Dume devine la fel de clară precum Ideea de Dumnezeu:
"în a şaptea zi când Dumnezeu
deschide albumul cu fotografii
priveşte şi lasă un semn
totul pare să fie perfect"

(*Nicolae Popa,
scriitor, Republica Moldova)