Viorela Codreanu Tiron are numeroase colaborări la reviste literare:
Volume publicate:
Figurează în diferite antologii de poezie precum:
Cornelia Maria Savu a scris la rubrica "Semnal" din - Revista Azi Cultural:
Volumul de debut atrage atenţia presei literare care menţionează „Prin volumul Zidire în cer“ Viorela Codreanu Tiron trage un semnal de alarmă asupra unui debut remarcabil şi a unei voci autentice ivite în spaţiul liricii feminine(...) Poezia Viorelei Codreanu Tiron inspiră încredere şi trăinicie, candoare şi sensibilitate. Puţinul cuvintelor este nucleul care comunică ceva unic şi esenţial despre fiinţa introvertită, împinsă la singurătate.
SEMNAL - ROMANIA LIBERĂ
Viorela Codreanu Tiron – Zidire în cer
Volumul de poeme a Viorelei Codreanu Tiron a apărut la editura Axa, Botoşani. Textele acestei poete au parfumul unei poezii trecute, o tensiune exprimată în felul retoric, în care nu se mai scrie azi. Reperele acestei poezii sunt: dragostea, suferinţa, bucuria. Cuvinte cheie: zare, zori, inimă, nori iluzii, timp, destine, viaţă, moarte, sămânţăPoeta încearcă să se definească şi să se recompună din cuvinte, ea parcurgând cu dezinvoltură una din fazele poeziei româneşti în drumul spre modernitate. Exclamaţia, majuscula sunt uneltele acestui demers liric ce are în spatele său o trăire autentică, vie.
Nicolae Prelipceanu
Viorela Codreanu Tiron – Zidire în cer (Cronică din Azi Cultural)
Un flux voluptuos, adolescentin, ca o bătaie de aripi a unei păsări, pulsează în întreg corpul poetic, devenind un fel de sevă nutritivă pentru metaforă, hrană a ficţiunii angelice. Candoarea nu este pur formală, e fondul hipersensibilizat de tacere şi dureri, e conturul stării de-a fi al poetei.
Limbajul este purificat de intensitatea trăirilor atacând numai zonele zbaterilor eului zdruncinat de aşteptare, cu ecouri nostalgice. Dacă la prima vedere ai spune că unele poeme par copilăroase, închipuite ca desene naive, privite mai atent ele sunt pline de luminozitate şi fior mistic. Trecute prin nişte oglinzi purificatoare ele sunt străbătute de sfinţenie organizând întreaga atmosferă poetică.Mariana Criş
Revista literară - Iaşi
Viorela Codreanu Tiron – Zidire în cer
Apărut de Crăciun, la Editura Axa, tipografia „Caromi“, Botoşani, cu o copertă inspirată executată de L. Chişcariu, volumul – care marchează o altă etapă lirică a poetei – cuprinde versuri încărcate de sensuri profunde ce cuprind stări de existenţă – de cele mai multe ori într-un limbaj uluitor, nu numai prin plasticitatea lui. Titlurile sunt incitante: Rugăciune, Ascultă-mă, Rugă, Dezrădăcinare, Căutare, Labirint, Anotimp, Mai ţine-mi în mâinile tale cerul...
Prof.diplomat Elena Rânceanu
SEMNAL - ROMANIA LIBERĂ
Viorela Codreanu Tiron – Anotimpuri ostile
Avem de-a face cu o carte cu inflexiuni religioase. Maniera uşor desuetă în care sunt scrise poemele nu e chiar atât de supărătoare, cum ar spune cei care elimină din literatură poezia direct afectivă.
De altminteri, volumul ne pune din nou în faţa veşnicei dileme: este poezia o experienţă personală, incomunicabilă sau are forţa şi îndreptăţirea să cominice tuturor? Reţinem însă acestă apreciere a profesorului Romul Munteanu „…în versurile sale poeta deschide calea unei noi literature a sentimentelor, a lacrimilor şi blestemelor despovărate de modelele tradiţionale uzate.
Dan Stanca
Viorela Codreanu Tiron – Anotimpuri ostile
Trăim într-un timp bolnav de indiferenţă şi neprielnic comunicăriidintre oameni, dar sensibilitatea încătuşată sau inhibată a unor poeţi a început să se revolte. Semnele acestei schimbări încep să apară în creaţia lirică. Un exmplu elocvent îl oferă Viorela Codreanu Tiron cu vulumul său Anotimpuri ostile.
În versurile sale poeta deschide calea unei noi literaturi a sentimentelor, a lacrimilor şi blestemelor despovărate de modelele tradiţionale uzate. Sper ca începutul acestei noi experienţe lirice să fie de bun augur în spaţiul literar românesc.
Romul Munteanu
Lecturând poemele din acest volum rămânem copleşiţi de frumuseţea pură care se degajă de pe fiecare pagină. Ne cuprinde forţa torentului suav al afectivităţii, sinceritatea neîngrădită, curajul în afirmarea frumuseţii şi a dragostei polivalente în condiţiile uman-feminine modern, deloc simple, mai degrabă ameninţate. Această existenţă este marcată de pasiuni profunde, taina umilind luciditatea intelectului cu adevăruri superioare şi puterea binelui, a generozităţii prin abilitatea instinctului, instrument al autoapărării/autoafirmării venind dinspre darul iubirii. Da, darul iubirii atotputernice şi discrete, care pare a fi, alături de frumuseţe şi taină-enigmă, constituanta-fundament a eternului feminine.
Prof. Univ. Dr. Albert Kovács.
Azi Cultural
Într-un început de secol în care lumea îşi caută noi teritorii de respiraţie şi supravieţuire, când modelele de toate tipurile şi în toate segmentele tind să acapareze, câtă vreme faptele sunt înlocuite cu spectacole derizorii, a încerca să ocroteşti sunetul pare anacronic. Şi totuşi ci cât furi post-postmodernistă îşi devorează îngerii de carton şi de vorbe, cu atât sunetul originar pare mai puternic.
Poeta Viorela Codreanu Tiron este obsedată de ecoul sunetului originar, ceea ce confer individualitate poemelor sale de o studiată şi îndelung cântărită simplitate.
Jurnalist, poet Viorel Sânpetrean
Volumul Ochiul somnnului – darul iubirii
Dacă după cel de-al doilea volum «Anotimpuri ostile» Romul Munteanu afirma că «poeta deschide calea unei noi literaturi a sentimentelor, a lacrimilor şi blestemelor despovărate de modelele tradiţionale uzate», volumul «Ochiul somnului – darul iubirii» marchează o importantă etapă a maturităţii poetei şi este o ultimă confirmare valorică a drumului ales.
În poezia română feminină, Viorela Codreanu Tiron – ca şi Monica Pillat –, se distinge prin accentuata exprimare a eternului feminin.
Creată din centrul motivelor contrastante, întreaga carte este o singură operă – o operă adevărată, dar cititorul poate percepe micropoemele ca pe o piesă aparte, perfect închegată şi suverană de fiecare dată. În fiecare poem sună şi răsună aceeaşi simfonie polifonică a motivelor poetice.
Prof.univ.dr. Albert Kovács
Ziarul „ Evenimentul de Botoşani“
O nelinişte aproape funciară te călătoreşte, te călăuzeşte pe drumul liric propus de Viorela Codreanu Tiron, o nelinişte a îngândurării, a frumuseţii „rătacite în muţenia universului“. Autoarea, într-un mod retoric, „Cui îi pasă de îngândurarea/ şi de tristeţea stelelor ce coboară in mine?“), asumându-şi în această întrebare întreg eternul feminin, fulgerat de aceeaşi şi aceeaşi întrebare.
Prezenţa motivelor propriei arte poetice în versurile Viorelei Codreanu Tiron stă mărturie a originalităţii şi autenticităţii actului de creaţie. Motivele cuprind permanenţa pendulării dintre realitatea psihologică trăită şi imaginarul metaphoric – fantastic – cosmic ca un reper cardinal al creativităţii…
Poezia Viorelei Codreanu Tiron pare cu fiecare poem o înşiruire de acuarele şi de pasteluri, discret proporţionate pe o „pânză ţesută din lacrimi“ spre a tămadui „adevarata durere“. Uşor tânguitoare, ca apa unui râu de şes, lin curgătoare - ai impresia că-i pe câmpiile cerului –, împovărată de tainice spovedanii cântă cu discreţie, o discreţie ademenitoare, „iubirea care a căzut pe nevăzute…“ „şi nimeni nu vede/ nimeni nu simte/ că-i lipseşte ceva“.
Critic literar Lucian Alecsa
Carte/ "Ochiul somnului - darul iubirii" sau nevoia de dragoste
Artă-cultură Joi, 21 August 2008/articol din editorialul "Făclia" apărut la Cluj, lansare volum bilingv ediţia a II-a
Inca nu sintem pe deplin familiarizati cu numele Viorelei Codreanu Tiron, spirit moldav prin esente, afirmat in 1998 prin "Zidire in cer". Volum urmat, la numai doi ani distanta, de "Anotimpuri ostile" (2000), prilej pentru criticul Romul Munteanu de a conchide, citez, "Viorela Codreanu deschide calea unei noi literaturi a sentimentelor, despovarate de modelele traditionale uzate".
("Si acum singura", "Iarta, Doamne!"), care intreaba ("Cum as putea?", "De cite ori?", "Exista cindva?", "Cum?", Cine mai are timp?", "Unde?", "Te-as mai putea chema?", "De cite ori te-ai intors?", "Cine esti tu omule?", "Oare, unde?"). Sint multe, foarte multe intrebari, intrebari existentiale cu raspunsuri mai mult sau mai putin plauzibile, in fapt, tot atitea stari existentiale. Fie ca este vorba despre viata – moarte, dragoste – ura, bucurie – durere, liniste – neliniste, speranta – disperare, avem de-a face cu un poet care cunoaste foarte bine valoarea cuvintului scris, valoarea cuvintelor. Exemplele nu se opresc insa aici. "Dor de cuvinte", "Anotimpul cuvintelor", "Tainuita in cuvinte", "Cuvinte" sint expresia unui rafinament poetic aparte, distinct in rindul vocilor feminine. Si cind afirm acest lucru iau in considerare si faptul ca, dincolo de perceperea realului de pe pozitia omului cunoscator si avizat, avem de-a face cu o poezie in care dominante sint valorile plastice, model al cunoscutei sintagme "ut pictura poesis". Iata ce o diferentiaza si defineste pe Viorela Codreanu Tiron, voce autentica, distincta, de urmarit in continuare.
Afirmatia se certifica si prin "Ochiul somnului – darul iubirii", volum ce o asaza pe Viorela Codreanu Tiron, definitiv pot spune, in rindul scriitoarelor de succes, nume care trebuie cultivat, cunoscut. Si cunoasterea va fi mai usoara acum, odata cu stabilirea Viorelei Codreanu Tiron la Cluj-Napoca.
"Ochiul somnului – darul iubirii" este nevoia de dragoste, nevoia de descoperire, de apropiere, de impartasire daca vreti. Universul liric al poetei devine spatiu al schimbarilor, al metamorfozarilor, eul capatind multiple fatete. Este eul care se scufunda ("Instrainare", "Tocmai pe ea", "Totul cade", "Plec", "Intemnitare"...), care spera pina in ultima clipa ("Cit... si... cind?", "Speranta", "Chemare", "Ziua care vine",...), care renaste ("Poem pentru un «sine»", "Ma intrebi cine sint?"), care iarta
Demostene SOFRON
VRAJ-b-A CLIPEI- Cuvânt inainte de Ştefan Goanţă
A rămâne preţ de o lectură atentă faţă-n faţă cu poezia cuminte şi cu minte ( dar nu numai atât) a doamnei Viorela CODREANU TIRON şi apoi cu ecourile acesteia este un privilegiu de mult râvnit, ba, mai mult, un delict apriori iertat de către firescul şi nobilul omenesc din tine în drumul spre insaturabila nevoie de frumos crescut trudnic în cumplitul război... paşnic dintre Vraja clipei şi Vrajba clipei, cele două ipostaze şi titluri ale volumului comasate provocator într-unul singur, ca un memento al perenei confruntări.
Vă mulţumesc, stimată doamnă, pentru efortul de a demonstra că singurul război care trebuie luptat este războiul – pace cu tine însuţi.
Poezia de faţă, că vrea sau nu vrea, că ştie sau nu ştie, că răspunde sau nu întru totul intenţiei nemărturisite a autoarei, încearcă să întreţină o pace (totuşi belicoasă) între cumplitele zbateri din universul individual al omului, fără să aresteze, să dojenească sau să ucidă. Armele războiului nonviolent sunt toleranţa de ordin superior şi înţelegerea raţiunii atât a vârfurilor în sus, cât şi a celor în jos, ocrotirea şi mângâierea deopotrivă a tuturor contondenţelor, a firescului acestora în necuprinsul imperiu uman al fiecărui individ. Dezideratul (nemărturisit), în ciuda redundanţei voite, este împăcarea... neprietenească între seva războinică a sângelui vieţii gata să-şi ţâşnească flacăra roşie a răzmeriţei şi lacrima bucuriei vieţii totdeauna gata să stingă pojarul. Deci, vrajba clipei contra vrăjii clipei, sau invers. În fond, nu asta trăieşte omul, nu ăsta îi e datul şi nu graţie izbânzii şi neizbânzii în acest război nerăzboi este el suprema minune a lumii lui Dumnezeu?
Poeziile din acest volum – s-o spunem de pe acum, putând ilustra cu fiecare dintre ele – sunt un imn adus acestei superbii a sufletului omenesc, imn eroic tocmai prin nebeligeranţa sa. Citez din subtextul nescris al versurilor:
«Suflete al meu, încearcă, rogu-te, să trăieşti în pace aprigul război dintre cele două chemări care te dispută cu forţe relativ egale: ale raiului bucuriilor care te luminează şi ale chinurilor iadului care te întunecă!»
Câştigul este această veşnică încercare, pentru că aparenta reuşită faptică e iluzie. Câtă risipă de viaţă face viaţa pentru aceasta! Oare de aceea e veşnică, veşnicindu-ne încercările şi întrebările? La naiba răspunsurile! După ce le-am avea, ne-am plictisi, adică am trăi numai ca morţi. Ce este timpul? / Este, oare, dezvăluirea culorilor, / şi a miresmelor/ sau o tolbă a amintirilor?/ Este, oare, uitare sau chemare?/ sau prăbuşire şi înălţare?/ sau, poate, căutare şi pierdere,/ găsire şi rătăcire?/ o fi doar un mister/ sau revelaţia supremă?.../Un singur lucru nu trebuie să uiţi:/ Prăpăstiile adulmecă, întotdeauna, clipa rătăcirii!/ Să nu ne temem însă nici de marile răspunsuri, fiindcă nu vom ajunge niciodată la ele. Unii da, de pildă poeţii, ajung, dar numai cu puterea vorbelor, mai ales, a vorbelor gândului. Celelalte puteri ale omului sunt prea slabe, îşi fac iluzii deşarte. Dar ce bine e aşa! Ce frumoasă e neliniştea, şi ce viaţă când ştii că e numai nelinişte, nicidecum vreun pericol că am putea cunoaşte totul şi, în consecinţă, raţiunea existenţei noastre ar dispărea. Teamă? De ce teamă, chiar dacă Se prăbuşesc zorii peste mine/ pecete înfierată să-mi pună/ pe inima ce aleargă beteagă/ şi-şi caută rămăşiţele prin tine. Şi ce dacă? Nu asta ne e menirea?
Îndrăznesc să afirm că asemenea poeme trăiesc difuz, inexprimabil, în fiecare dintre noi, dar, din lipsa hainelor, nu pot ieşi în lume. Se rostesc însă în noi, în ceasurile de meditaţie când, aparent, suntem singuri, dar de fapt în compania întregii lumi, a necuprinsului invitat la dialog. Abia atunci vorbele îşi arată acolo în ele şi între ele întreaga corolă de valenţe şi virtuţi. Dar glasul – nu, glasul e apanajul poeţilor. Ajungem astfel, după ce parcurgem tot mai liniştiţi încrâncenarea tot mai cumplită a războiului cu pacea sau a păcii cu sinistrul, ajungem la deloc paradoxala linişte învolburată abundent, dar mut, la frenezia de a trăi în compania clipei de vrajă şi a celei de vrajbă.
Pe de altă parte, poezia Doamnei, o poezie şi a distincţiei, nici nu trebuie decriptată. Ea se insinuează în cititor ca lumina, îl cucereşte, îl face pe nesimţite biruitor, prin profunzimea francă şi înţelegerea tainelor care, încet-încet, se lasă dezgolite ca să-ţi arate în spatele lor altele, tot mai inexpugnabile. Cuvintele, nesiluite de tirania poetului dur care le înhamă zadarnic la poveri peste puterile lor, îşi dezvăluie din plăcerea lor înţelesurile şi subînţelesurile la imboldul sărutului şi nu al biciului.
Într-o lume care cultivă cu fervoare şocul, instinctele gregare iraţional şi premeditat dezgropate, care cultivă obscenitatea şi în care coexistă (Doamne!) industria războiului, a morţii cu industria frumosului confecţionat în serie să înlocuiască frumosul, poezia doamnei Viorela CODREANU TIRON este un balsam, un panaceu, un memento pentru om să nu abjure de la condiţia sa de suflare dumnezeiască de dragul efemerităţii sclipitoare şi zornăitoare.
Să aspirăm toţi, unguibus et rostro, la genial? Dar într-un şirag de perle veritabile nu există nicio perlă, iar geniile s-au născut şi au crescut din zicerile – perle născute şi crescute de popor: A fi sau a nu fi... Lumină, mai multă lumină... Omul e măsura tuturor lucrurilor... Arta e lungă, viaţa e scurtă... Armele să dea întâietate togii, laurii – elocinţei... Cunoaşte-te pe tine însuţi... Mulţi chemaţi, puţini aleşi... Poet te naşti, orator devii... Nu voi muri de tot... Ştiu că nu ştiu nimic...
Revista Constelaţii Diamantine—Craiova/ Anul II, Nr. 7 (11) Iulie 2011
Prof. N.N. NEGULESCU - Autoritatea gnoseologică a cuvântului
Substanţa lirică a poemelor create de Viorela Codreanu Tiron, în volumul bilingv (român-maghiar) „Ochiul somnului - Darul iubirii“, Editura AnaMarol, 2008, izvorâte dintr-o dramă lăuntrică. Fiind tensionat în plan real de un dor nemărginit de puritate, Eul-poetic (das Ich) îi restaurează configuraţia, devenind Eu ideal (sediu al reflectării fiinţei umane în care este păstrată esenţa memoriei originare), întrucât el [Eul] simte că se află sub semnul setei metafizice. Prin expansiune, Eul ideal investeşte, cu o aură simbolică, şi toposul oglindit în titlu; aspirând astfel la tainicele hiperspaţii onirice.Odată cu posibilităţile sporite de înălţare spre o vedere superioară, „Ochiul somnului“ (prin care priveşte Eul ideal), ipostaziat, se identifică cu „Darul iubirii” ancestrale, ale căror energii abundă în proiecţii erotematice. Deşi pare a fi un paradox, la această dimensiune, împărat pe claritatea imaginaţiei „somnului“ este conştientul; primitor de semnale luminoase din focarul subconştientului. Acest transfer difuz de semnale, dintre cele două instanţe psihice, este de natură ideatică; el nu exprimă, în acest caz, anonimizarea beznei efemeridelor. Tonul confesiv/meditativ se deschide printr-o firidă de cupolă a moto-ului/rezonator, cu intensă încărcătură sapienţial/soteriologică, revărsată de ecoul biblic: „Au venit peste mine clipe de întristare (...) harfa mea s-a prefăcut în instrument de jale şi cavalul meu scoate sunete plângătoare. ...Apa va pătrunde în rădăcinile mele, roua va sta toată noaptea pe ramurile mele“. (Cartea lui Iov). Întregul fond liric este dominat de un spirit interogativ, care filtrează medierea paralelismului gândirii gândurilor la temperatura travaliului re/creator. În opoziţie cu tragismul lumii exterioare, poeta caută răspunsuri, certitudini lămuritoare. Gândurile „slăbite“ sunt întrebate sub presiunea imaginarului: „cum să opresc timpul acesta /ce curge haotic? Să-ţi pot strecura printre gene/o mângâiere /un cântec, /un cuvânt, /ca o lumină adâncă, / frumos să încolţească / în inima ta?” (Învaţă-mă). După cum observăm, procedeul ales înlătură efectele distanţării apăsătoare dintre cele două Eu-ri şi decodifică în cheie tironiană reţeaua de semnificaţii a elementelor de continuitate în facultatea textelor. Dihotomia evocativă din poemul „Poate...“ este depăşită de cutezanţa figuraţiei poetice, care gravitează între formula oraculară a idealităţii pure, la altitudinea „cântecului duios“ (nu sunt sunetele chei ale energiilor universale?) şi „vaietul“ aprinderii sinelui singurătăţii: „A fost o naştere! / A fost o moarte! / şi a mai fost.../poate / ceva-ntre ele... / un cântec duios / sau un vaiet! (?) / Spuneţi-mi! / Ce a fost!?..“.
Prin structuri, tendinţe , detalii şi tonalităţi radiante, visele lirice ale Viorelei Codreanu Tiron, exprimate în discursuri raţionale, poartă pecetea autenticităţii, înnobilând demnitatea expresiei. Empiria spaţiului poetic este scânteietor locuită de autoritatea gnoseologică a cuvântului.
Chiar dacă încercăm să surprindem, în nucleul acestui exemplu, ţesătura firelor de aur urzită între „dianoia” (gândirea discursivă), „nous“ (intelect), „alogos“ şi „eidos“ (idee), vom înţelege că este de necuprins vibraţia subtilă a întrupării cuvântului (ascuns sub simbolul hieroglific) proiectat prin infinite oceane celeste de o unică esenţă reflectoare a Fiat/ului Creator.
Prin schematizare şi tipizare decorativă, sedus de latura tematică, locus logicus de factură axiomatică din „Firul de fum”, forează în trecutul abscons al altui Eu contingent, deja eclipsat de o aceeaşi „pecete“ a arderii: „Am cules/ nenumăratele tale furtuni / şi-am continuat să trăiesc / - prin bolul inocenţei - / în visul transformat în firul de fum, / ce se strecoară / prin toate ungherele tale/ cu veşnica pecete a arderii”.
Culminarea trăirii poetice gândită (sau gândirea poetică trăită) prin „bolul inocenţei“ sugerează aspiraţia ontologică la plenitudinea misterului sferic, cu in edite bipolarităţi noetice. Fără a instaura confuzii semantice, joncţiunea dintre adevărul tulburător, circumscris în conştiinţă, şi finalitatea itinerariului nostalgic se produce cu intransigenţă: „Între noi / tremura de mult depărţirea /delănţuind furtuni de spaime, /în ploi dese de lacrimi./ Priveam cum te depărtezi / - fluture alb - / prin asfinţitul tăcerii /aripilor însângerate de strigăte, /lăsîndu-mă să-mi gust întristările / înmiit de întregi” (Priveam).
Delimitarea spaţiilor privilegiate este conturată tonic de răspunsul la spaima în faţa temporalităţii, ca tendinţă profundă de respingere a timpului cronologic: „Ce rost să mai strig timpului, / acestei lumi inerte şi surde? / când nu mai pot găsi / lacrima din ochiul timpului / iar sufletul lumii / s-a stins în aduceri-aminte?!” (Cui să strig?). Pentru a face mai transparentă relaţia dintre subiectul şi obiectul oniric, într-un alt spaţiu imagistic, evocator, generat de predispoziţia poetică, limbajul dezveleşte esenţa nudă a timpului interior, întru ivirea altor sensuri: „Timpul meu unic, /aparte de celelalte timpuri, /s-a scurs aşa de încet/ pe lângă mine, / încât nu mai ştiu / de l-am avut, /de-a fost cu-adevărat al meu/ sau nu a fost decât iluzia unui timp/ răstălmăcit de Doamna Vreme”(Timpul meu).
Caracteristica sinonimiei „timp, vreme” aparţine aici întregului domeniu al viului şi senzorialului fenomenologic.Uneori, pentru intensificarea visului ispititor al existenţei, poeta poartă pe drumul sensibilităţii o mască ritualică. Revelaţia teritoriului nopţii şi invocarea astrală deschid comorile fondului etnolingvistic: „Ies în prag / să iscodesc noaptea, / în faţa mersului zăbavnic al astrelor / Ies în noapte / să visez împreună cu Luna / şi înfig diamante în coarne de fier”. Superdimensionat de aceste combinaţii de valori arhaice, centrul poemului se ramifică înspre haloul zorilor, cu evidenţa unei izbucniri profetice: „Dar ziua... / Ziua are puterea de a dărâma, / de a zgudui/ visul / şi speranţa / pe care le înalţ / din nisipuri cântătoare” (Ziua care vine).
Venită ca o pedeapsă prometeică, fulguraţia simptomului (lacunar), de sorginte simpatetică, estompează secvenţele fluxului imaginativ al ipostazierii leitmotivului expulzându-l „În afara visului”: „Adorm mereu în afara visului / semn că nici visul nu mă primeşte. / Adorm mereu/ pe aceleaşi cuvinte - acum fără sens - / răscolind lutul simplu, / nisipul pur şi fierbinte / adunat din aurore îmbătrânite / poate prea devreme/ în casa vieţii mele,/ unde visul îşi face culcuş / în imaginarul pustiu./ „Imaginarul pustiu“.
Aceasta ar fi doar o interpretare generică a glipticii poemului; însă forfota gemulelor silogistice din structura semantică este mult mai adâncă... Cât suflu mitic freamătă în remarcabila construcţie poetică, determinată ontologic! Asimilând „eterna reîntoarcere“, desprinsă din focalizarea lentilelor eliadeşti, poeta simulează glasul destinului, încărcat de linii sintactice bogate în volute. Desfăşurarea polivalenţei semantice în care trăieşte succesiv, poemul „De câte ori te-ai întors?“ (poem înrudit în subsidiar cu mistica abisului) consacră pluritatea neîndoielnică a unei amprente inconfundabile a umanităţii universale: „Ai băut din izvorul uitării /şi ai crezut că ai să scapi de tainele/ şi tainiţele memoriei,/ fără să-ţi pese de vârtejul destinului / ce-ţi conduce / eterna întoarcere, / naştere / şi renaştere, / până la iertarea păcatelor“.
Şi patosul declarativ din „Răzvrătirea lacrimilor” polarizează eidetic imaginaţia geneticii umane cu elementele lumii minerale: „Am pătruns în miezul cristalului / ca-ntr-o eternitate./ Suprafaţa sticlei - ca bolta cerului - / ascundea în ea minuscula mea lume / într-un întreg univers. / Dar n-am ştiut / că odată intrată-năuntru / mi-am încătuşat toate timpurile / în pocalul lacrimilor-răzvrătite“.
În litania „Iartă, Doamne!”, voluptatea proliferării verbale este emanată înspre o dimensiune sacrală de sufletul poetei sensibil la presiuni emotive: „Fără Tine / sunt fir de nisip fără memorie, / sunt bob de grâu fără sămânţă. / Dă-mă, Doamne, vântului de miazăzi! / să mă ascundă în poalele cerului / şi să mă închidă-n carapacea luminii. / Împreunează-mi mâinile în rugăciune! / Ocroteşte cuvântul ce nu mă omoară / şi acopere-mi cerul / cu întregul Tău nume! / Şi... iartă, Doamne! copila sălbatică / ce uită numele Tău fără voie“.
Viorela Codreanu Tiron, Darul iubirii/Dhurate e dashurise, Editura Biodova, Bucureşti 2010/92p/
În tălmăcirea poetului şi traducătorului român de origine albaneză Baki Ymery, a apărut, recent, un volum de versuri bilingve, din limba română în limba albaneză, îmbogăţind astfel patrimoniul naţional al celor două popoare, înrudite prin rădăcini comune bimilenare traco-ilire, perpetuate până în contemporaneitatea noastră. În aest sens cităm versurile poeziei „O inimă fără ascunzişuri“/ NJË ZEMËR PA FSHEHTËSIRA/ „...o inimă fără ascunzişuri/pe care s-o pot ţine în mâini“/ în albaneză : „...një zemër pa fshehtësi/Që do të mund ta mbaja në dorë.“ sau, şi mai concludente, în poezia „Poate… a fost(?) / NDOSHTA... ISHTE (?)/„A fost o naştere!/A fost o moarte!/Şi a mai fost... ceva,/poate, între ele, /un cântec duios/sau un vaiet!/Spune-mi, ce-a fost???...“ – „Na ishte një lindje/Na ishte një vdekje/Dha ishte.../Ndoshta diçka ndërmjet tyre/Një këngë përdëllimtare/Apo një vaj/Më thuani:/ Çka ishte???...“/ şi exemplele ar putea continua…Prof. Univ. Dr. Albert Kovács, în prezentarea autoarei remarcă, pe bună dreptate că – „Lecturînd poemele din acest volum rămînem copleşiţi de frumuseţea pură care se degajă de pe fiecare pagină ….Femeia, ca şi bărbatul, este, înainte de tot şi de toate, om. Înainte să fie român, maghiar, albanez sau francez/…/ concluzionând că : . În poezia română feminină, Viorela Codreanu Tiron, ca şi Monica Pillat, se distinge prin accentuata exprimare a eternului feminin, prin desfăşurarea motivelor aferente, omniprezente şi plenare.“
Sensibilităţile celor doi poeţi au stat la baza apariţiei acestui „dar de suflet şi frumos“, care ne pune multe întrebări şi ne trimite să căutăm răspunsuri.
Versurile poetei Viorela Codreanu Tiron par triste, psimiste, răscolitoare – ca în poemul „Dumnezeu tace“ „Către Tine, Doamne,/privirile au rămas pironite!/ aşteaptă să le arăţi/unde-ai ascuns/taina pământului/şi a vieţii de aici?/..../Dar Dumnezeu tace!/şi morţii mei.../ tac alături de El./La fel de răscolitor este verbul şi în limba albaneză „ Zoti po hesht! “ – pentru că fiorul sensibilităţii ne este comun. Pe ultima copertă a cărţii, autoarea ne atrage atenţia că: „ La naştere, se spune, ţi se pune un semn pe frunte... Mie mi s-au dat cicatrici, în formă de gură, răni sângerande... şi multe altele, pe care nu le-am văzut! Nu mă vaiet, nu mă plâng! Încerc să trăiesc, să vă şi înţeleg dincolo de clipa plină de vrajă sau vrajBă!
Înţelegând-o, dăm şi noi autoarei „Darul-ui iubirii“– ca semn că îi suntem părtaşi la apariţia acestei cărţi frumoase – mulţumirea pentru darul de suflet pe care ni-l oferă. Felicitări autoarei şi traducătorului – Baki Ymery – unul dintre cei mai străluciţi traducători de poezie, atât din limba română în l.albaneză, cât şi din l. albaneză în l. română, care a tradus din clasicii literaturii române, iar mai târziu din poeţii contemporani, find el însuşi un poet sensibil la frumos şi plin de har în propriile scrieri.
Prof. Univ. Dr. Gelcu Maksutovici, diplomat