Valeriu Butulescu este aforist, dramaturg, poet, prozator, traducător, jurnalist şi om politic român. S-a născut pe 9 februarie 1953 în satul Preajba, judeţul Gorj.
...
Valeriu Butulescu sau propoziţia de aur
De peste treizeci de ani, de când citesc literatură, trăiesc cu o prejudecată: că aforismul este un gen minor. Cunoaşterea dictoanelor lui Rabindranath Tagore nu m-a eliberat de vechea prejudecată: consideram că frumuseţea lor se datoreşte exclusiv exotismului. Şi nici reflecţiile lui E.M. Cioran nu au reabilitat pentru mine aforismul: aceste reflecţii sunt secvenţe dintr-o filozofie – intenţionat fragmentată, ca să nu trezească prin monumentalitate, suspiciunea omului modern – şi forţa lor vine tocmai din apartenenţa la un întreg. În sfârşit, descoperind aforismele cu umor, gen J. Renard, St. Lec, am crezut că ele sunt un compromis, care confirmă imposibilitatea teoretică a existenţei genului. Dar…
…Dar într-o bună zi am citit aforismele lui Valeriu Butulescu. Din acel moment genul mi s-a înfăţişat într-o altă lumină. Un autor de care nu mai auzisem vreodată mi-a schimbat modul de a gândi. Aşa neînsemnat cum pare – pentru că este „de-al nostru”, pentru că are numele terminat în banalul „escu”, pentru că facem mereu, de sute de ani, greşeala de a ne minimaliza propriile merite – Valeriu Butulescu este un mare scriitor. Faptul că se exprimă prin mici texte nu contrazice această calitate. Aceste propoziţii risipite de el prin periodice şi broşuri obscure sunt propoziţii de aur.
Mi-am îngăduit să alcătuiesc pentru revista Vatra o antologie, cu scopul de a demonstra că avem de-a face cu o operă. O operă complexă, scrisă într-un registru stilistic întins. Lirismul elevat („Veşnicia geniului. Opera lui, ca un miraculos polen, va şti să se agaţe mereu de memoria oamenilor vii.”), viziunea sumbră, de coşmar („Când prostia prinde aripi se întunecă cerul.”), analiza psihologică profundă, dostoievskiană („În sufletele obscure ura persistă, precum zăpada pe versanţii lipsiţi de soare.”), ironia caustică, fără replică („Mă plictisesc rar şi niciodată singur”.), patriotismul declarat într-o manieră bărbătească („Dacă arborii îşi schimbă uneori patria de vină sunt numai frontierele.”), umorul irezistibil („Mă tem de moartea întâmplătoare. De aceea evit spitalele.”), pamfletul scris cu vervă, da, cu vervă în numai câteva cuvinte („Unii poeţi amintesc de căţeii scoşi la plimbare. Orice drum alegi, ei merg înainte.”), paradoxul revelator („Fii imparţial şi balanţa se va înclina de partea ta.”), filozofia de bună calitate („Curcubeu. Superb arată lumina în faza ei de descompunere.”), povestea unei vieţi, un roman în zece cuvinte! („Până la urmă m-au convins să mă las constrâns.”) – iată numai o parte din faţetele acestei opere.
ALEX. ŞTEFĂNESCU – în VATRA nr. 9/1989
Scântei electrice
Există de când lumea foarte multe aforisme banale, deci există foarte puţine aforisme. În ceea ce mă priveşte, mărturisesc că am ajuns chiar la un fel de blazare, tot citind „cugetările” unor autori contemporani. Numai gândul la E. M. Cioran sau Stanislaw Jerzy Lec mă face să accept că totuşi genul există. În ultimul timp am fost însă contrazis în scepticismul meu de aforismele unui inginer de la Întreprinderea de Utilaj Minier din Petroşani, Valeriu Butulescu.
Născut la Preajba, în judeţul Gorj, în 1953, şi absolvent al Academiei de Mine din Cracovia, Valeriu Butulescu a publicat, de-a lungul anilor, aforisme în aproape toate revistele româneşti şi poloneze. În 1985 a tipărit şi o carte de aforisme - Oaze de nisip, la Editura Litera – iar în 1986 a figurat cu un grupaj de aforisme în volumul rezervat câştigătorilor concursului de debut al Editurii „Cartea Românească” – Debut’ 86. Scrie şi poezie şi mai ales traduce poezie, din poloneză în română şi din română în poloneză (Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Anghel Dumbrăveanu ş.a.). Dar genul în care excelează rămâne aforismul. Cele peste 1000 de aforisme create până în prezent au fost traduse – şi s-au bucurat de mare succes în ţările respective – în poloneză, germană, maghiară, engleză, albaneză, sârbă etc. Dar…
Acasă, încă nu este cu adevărat cunoscut, încă i se atribuie, pe baza unei judecăţi superficiale, statutul de autor de umor minor. De fapt, Valeriu Butulescu nu are nici o legătură cu autorii de umor minor. El este un scriitor talentat şi profund, care transformă aforismul într-un mijloc de exprimare nerestrictiv. Reflecţia filosofică, observaţia de moralist, lirismul în toate variantele sale – de la cel vizionar la cel galant – umorul de idei îşi găsesc formulări fulgurante şi memorabile în scrierile sale. Din cuvinte extrem de puţine, autorul creează instantaneu o tensiune semantică şi uneori – în aforismele cele mai inspirate – această tensiune produce un fel de scânteie electrică, triumf al inteligenţei şi sensibilităţii.
De o excepţională calitate sunt reflecţiile pe teme morale, în care Valeriu Butulescu îşi pune în valoare sarcasmul – un sarcasm princiar:
„Averea unora depăşeşte valoarea până la care ei pot să numere.”
„Străzile sunt invadate de maşini; epoca fierului încă nu s-a sfârşit.”
„Pentru a nu te contrazice ai nevoie de principii solide sau de o excelentă memorie”
„Nu toţi ştiu să ucidă. Unii numai îţi scurtează viaţa.”
„Acest tablou l-a costat prea scump, ca să mai poată spune că nu-i place.”
„Cei ce trăiesc degeaba se îngroapă cu cheltuială.”
„Mă plictisesc rar şi niciodată singur.”
În alte aforisme – cugetări propriu-zise – impresionează profunzimea gândirii şi eleganţa exprimării:
„După un anumit timp, stratul de rugină devine protector.”
„Aspră pedeapsă. Aceea de a pedepsi.”
„De când mă ştiu m-am gândit la moarte. Când voi muri vor spune că am avut o presimţire.”
„Între numărul de creduli şi numărul de escroci există un echilibru ecologic perfect.”
„Cunoaştem atât de bine moartea din cărţi, încât uneori mă întreb la ce bun mai murim.”
Aforismele au câteodată şi un fior liric sau sunt de-a dreptul mici poeme – capodopere miniaturale:
„Uneori ne ţinem capul în palme. Mare povară.”
„Veşnicia geniului. Opera lui, ca un miraculos polen, va şti să se agaţe mereu de memoria oamenilor vii.”
„A te naşte. Nefericire mai mare nu există, decât poate aceea de a nu te naşte.”
„Abia aştept să mă trezesc. Să pot visa cu adevărat.”
„În sufletele obscure ura persistă, precum zăpada pe versanţii lipsiţi de soare.”
În sfârşit, nu vreau să închei această succintă prezentare fără a oferi cititorilor un eşantion din umorul – irezistibilul umor – al lui Valeriu Butulescu:
„Din dragoste nu murim. Ne naştem.”
„Am locuit un timp în sufletul unei femei. Mare înghesuială.”
„Acum ştiu ce este un creditor. Este un om care mai crede că i se va plăti.”
„Din prime îmi achit sancţiunile.”
„La sfârşitul unor cărţi, autorii prezintă bibliografia – încercând astfel să se dezvinovăţească.”
„Lupta e inegală, zise taurul. Unul e în arenă, zece mii în tribună. Şi mai au şi presa de partea lor.”
„Unele imperii au căzut mult mai greu decât îşi pot imagina anumişi regizori de film.”
… Până a citi ce scrie Valeriu Butulescu, nu credeam să-nvăţ a iubi aforismul vreodată.
ALEX. ŞTEFĂNESCU în FLACĂRA nr.25/1989
Aforismele lui Valeriu Butulescu
Valeriu Butulescu este un tânăr poet român şi un excelent traducător de poezie poloneză. Şi nu numai poloneză. La început, oarecum la periferia preocupărilor sale, scriitorul a început să-şi noteze aforismele. Cred că autorul le considera simple însemnări poetice, idei pentru viitoare poezii sau poeme. Treptat, aceste însemnări au prins viaţă, începând să trăiască independent. Au devenit expresii de sine stătătoare, adică aforisme.
Valeriu Butulescu îşi numeşte în mod conştient aforismele mini-poeme sau mini-poezii. Acesta este caracterul lor, de la început până la sfârşit. Sunt convins că autorul a început să scrie oarecum impulsionat de aforismele lui Stanislaw Jerzy Lec. În aforismele scrise de Lec şi Butulescu predomină poezia. Metafore scânteietoare sunt încrustate în căutate imagini poetice. Poate că de aceea aceste aforisme sunt atât de diferite de altele, atât de numeroase, care în mod jalnic inundă revistele, parcă scrise anume pentru spirite mărunte.
Aforismele lui Lec, în majoritatea lor, sunt produsul sistemului totalitar. Acelaşi sistem a generat şi aforismele lui Butulescu. La baza lor se află ironia, grotescul, marasmul vieţii de zi cu zi, de sub care, cineva, încă necunoscut, ne atenţionează cu degetul. Poate din această cauză aforismele lui Lec au devenit atât de populare în Germania. Şi nu numai aici. Au împânzit Europa şi întreaga lume. Într-un fel sau altul ele au dovedit că sunt universale. Că au în structura lor universalitate. Că au o doză potrivit de grotesc, reuşind să-i lumineze şi să-i neliniştească chiar şi pe aceia care n-au simţit pe pielea lor scalpelul totalitarismului absolut.
Nu putem decât să ne bucurăm că Lec are în persoana lui Butulescu un continuator formidabil. Şi în nici un caz un imitator.
TADEUSZ NOWAK – în postfaţa volumului SAND OASIS, S.U.A.1989
Oaze de nisip
Valeriu Butulescu cultivă expresia concentrată, aforistică. Întreprinderea sa este temerară, dacă ne gândim că acest gen a fost cultivat de filosofi, poeţi de seamă, învăţaţi sau de îndelung şlefuita înţelepciune populară. „Oazele sale, optând pentru o problematică majoră şi vizând moralitatea vieţii, rostul omenesc al idealurilor şi împlinirilor se caracterizează prin spirit de observaţie, inedit al pretextelor, mesaj umanist.
NELU OANCEA – prefaţă la OAZE DE NISIP, Ed. Cartea Românească, 1986
„Adevăruri eterne”
Aforismele lui Valeriu Butulescu, având pregnanţa expresivă a unor inscripţii în relief, vădesc deopotrivă prospeţime şi imaginaţie, dar şi rafinament. Autorul are darul de a formula concis şi exact (cu o exactitate de geometru) intuiţii de mare fineţe. Dar dincolo de ritualul rostirii este de căutat adâncimea reflecţiei morale. Este ceea ce salvează aforismele lui Valeriu Butulescu de gratuitate.Autorul este, orice s-ar zice, un moralist modern. Un moralist care nu moralizează. Nici n-ar avea cum să moralizeze. Spaţiul atât de comprimat şi exploziv al aforismului nu-i permite să dea lecţii de viaţă altora. Fireşte, nu este lipsit de umor sau de vervă satirică, şi nici de spirit de observaţie. Dar există la Valeriu Butulescu, pe lângă toate acestea, un patetism al implicării, cu accente de adâncă seriozitate. O melancolie irepresibilă, fără leac însufleţeşte multe dintre aforismele sale. Sfârşitul de secol pe care-l trăim îşi pune amprenta şi pe aceste propoziţii cu aspect emblematic de adevăruri eterne. De adevăruri etern – umane. Poate de aceea ne plac atât de mult aforismele sale. Deşi numai nişte fragmente, ele conţin fărâme de eternitate. Este revanşa pe care spiritul şi-o ia asupra timpului, asupra discursului prozaic, interminabil, al vieţii de fiecare zi.
CORNEL MORARU – în S.L.A.S.T. nr. 45/1989
„Scânteile inteligenţei”
Publică din când în când în revista noastră un foarte talentat moralist, un poet care se reprimă, VALERIU BUTULESCU. El este şi deputat în Cameră, precum este, la origine, inginer de mină. Îl cunosc de mult, de când l-am citit în revista „Magazin” şi într-o carte târzie, neînstare să-i cuprindă scânteile inteligenţei şi vocaţia literară. Doi mi s-au părut moraliştii inspiraţi ai deceniului ’80 - ’90. Profesorul Ghica de la Tecuci şi inginerul Butulescu de la Petroşani. (pe care-l rog să nu uite că apărem săptămânal). Mai fusese o revelaţie pentru mine Tudor Vasiliu, pe vremea când era foarte tânăr, şi este şi acum o revelaţie cănd îi găsesc numele, parcă prea haotic, în câte o publicaţie. Şi pe Tudor Vasiliu, dacă nu cumva ne-or despărţi blestematele diferenţe politice, îl invit în revista noastră. Apropo – ce-o mai face Al. Monciu – Sudinski, extraordinarele lui colaborări la „RACUL” ar trebui reluate. Dar ce-o mai face Ion Dogar Marinescu? Cât umor românesc în derivă planetară! Ce-or face ei?
Ştiu numai ce face Valeriu Butulescu. E un om profund, cinstit, un foc mocnit care îndrăzneşte să bată într-o uşă redacţională, are psihologie de miner care întârzie prea mult la suprafaţă, e preocupat de valorile umaniste ale tuturor literaturilor, ba îmi aduce traduceri din clasici englezi ai spiritului, ba din poeţi turci, ba veşti despre poetul Bujorescu, ba aforisme butuliste, ba scurte eseuri pline de duh despre situaţia din Albania şi din Japonia. Butulescu e pretutindeni. Am crezut necesar să scriu despre el, pentru că din când în când trebuie să ne eliberăm de propria noastră obişnuinţă şi să ne mai şi bucurăm de darul dumnezeiesc pe care, iată, îl au unii din contemporanii noştri. Bine aţi venit, domnule Butulescu, din nou în înghesuita noastră redacţie. Vă rugăm să luaţi loc în interiorul revistei!
ADRIAN PĂUNESCU – în TOTUŞI IUBIREA, nr 13/1991
„Un tânăr hăruit şi curajos”
…Venind dintr-o vreme de tristă amintire, în care vorbele fără rost, limbuţia osanalelor şi marea trăncăneală erau la putere, un tânăr hăruit şi curajos îndrăznea să-şi exprime ideile şi judecăţile morale în forma concisă şi atât de dificilă a prozei ultrascurte. Ba, chiar să le şi tipărească. Iată de ce se cuvine să-l felicităm din toată inima pe autorul lor şi colegul nostru, poetul Valeriu Butulescu, să-i urăm să ajungă să fie tradus şi în română, să nu-şi părăsească preocupările. Şi cum aforismul şi epigrama sunt rudele sărace ale literaturii, îl rog să primească salutul meu de spadă: N-am să te cânt în fel şi chip, / Ci, dimpotrivă, eu te cert: / Atâtea „Oaze de nisip”. / Şi nici o vorbă în deşert!
MIRCEA IONESCU – QUINTUS – Fragment din discursul rostit în Parlamentul României cu ocazia reeditării volumului SAND OASIS în S.U.A.
„Cunoscător subtil al graiului nostru”
Recomand cu bucurie pe confratele nostru Valeriu Butulescu, autor al mai multor cărţi, unele tipărite, pentru a fi primit în Uniunea Scriitorilor. Domnia sa şi-a împlinit studiile universitare în Polonia, a tradus în această limbă, şi cele scrise în română îl adeveresc înzestrat şi cunoscător subtil al graiului nostru. Să-i dorim drum bun! Cu iubire.
IOAN ALEXANDRU – 1991 (recomandare către Uniunea Scriitorilor)
Recunoaşterea stelelor în apă
Ultimul volum aparţinând poetului, dramaturgului, traducătorului, dar în primul rând reputatului om de cultură Valeriu Butulescu, inspirat intitulat „IMENSITATEA PUNCTULUI”, apărut la Editura Polidava din Deva readuce în atenţia cititorilor aforismele sale, care l-au făcut celebru, în fond minipoeme care parodiază de-a râsu’-plânsu’, o lume nebună, nebună, ori deopotrivă, impregnată de lirism şi melancolie, ce definesc parcă în timp deriva şi resorturile stranii ale condiţiei umane.
Tradus în majoritatea limbilor de circulaţie europeană, fiind pe bună dreptate unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori români, Valeriu Butulescu nu s-a încălţat, paradoxal, cu sandalele de aur ale gloriei literare, continuându-şi pendularea între poli de semn opus, bine pigmentaţi de un ritual al rostirii populat cu vervă satirică ori cu patetică seriozitate. În acest context, în care graniţele fabulatorii ale prezumţiilor sunt topite cu totul într-un mereu ideatic sistem de principii al lumii moderne, autorul nu omite să instituie un fel de convenţie identificatorie între propriile trăiri şi coincidenţele fabuloase cu biografiile cititorilor săi. Procesul aparent contradictoriu şi neverosimil nu are însă nimic absurd, liantul constituindu-l tocmai acest joc incredibil de idei, transpus în pagini cu nonconformism, acurateţe şi eleganţă, aceasta din urmă rostită cu un avertisment discret şi uneori învăluită în farmecul rafinat şi tandru al unei stări de atemporalitate.
Dacă ar fi să vorbim şi de o altă calitate a minipoemelor lui Valeriu Butulescu, aceasta ar fi profunzimea. Lipsite de canoanele care de cele mai multe ori obosesc, pline de fascinaţia unui adevărat filon de nobleţe poetică şi dispoziţie ludică, acestea au darul de a evita pateticul şi sentimentalismul, pătrunzând cu forţă către nisipurile mişcătoare ale efemerului. În aceste condiţii, reflecţiile scriitorului conţin parcă, ca într-un aliaj din care nu dispare niciodată potenţialitatea unei erupţii, existenţa, propriul destin şi nu rareori o lume mai degrabă a valorilor răsturnate. Adevărata menire a aforismelor, gen literar ce nu se lasă intimidat nici în acest volum, pare a fi tendinţa spre o recunoaştere a lumii, condiţionată însă de o focalizare a atenţiei spre „imensitatea punctului”, punte virtuală de trecere spre şi înspre contextul viu. De aici izvorăşte şi calitatea aforismelor lui Valeriu Butulescu de a trezi la cititor o deschidere punctată de ironie şi sarcasm, menită să menţină vie disponibilitatea lumii de a se înnoi şi chiar de a se recrea, desigur în perimetrul unor anumite limite, dar pornind de la cordonul ombilical ce uneşte aşteptarea şi inerţia. Căutător al imaginii stelelor oglindite în apă, Valeriu Butulescu izbuteşte astfel, cu implicarea autentică a autorului - personaj, o demonstraţie de forţă pe la curţile imperiale ale efemerului şi periferiile cotidianului, pentru a nu uita starea de graţie, cea de neobosită şi tumultoasă căutare.
DANIEL MARIŞ – În ARDEALUL LITERAR ŞI ARTISTIC, nr.2/2002
Preaplin sufletesc, redus la esenţe
Apreciez experienţa lui Valeriu Butulescu ca temerară. El încearcă a atrage din nou atenţia asupra aforismului, dar de data aceasta nu într-un context în care starea de performanţă ar putea fi realizată de lupta cu cenzorul. De capacitatea de a strecura pe sub ochii autorităţii mereu în stare de veghe, subtexte subversive. De a stimula capacitatea cititorului în descifrarea parabolelor antitotalitare. Valeriu Butulescu vrea să reabiliteze aforismul pur şi simplu, să redea genului dreptul de a vorbi în numele unui autor. Am bănuiala că şi-a întârziat afirmarea în alte genuri pentru a fi „singur printre poeţi”: pentru a da, cu alte cuvinte, întâietate acestei literaturi ignorate. Este, cred, şi motivul pentru care iese în arenă flancat de critici importanţi. În mai multe rânduri a scris despre el Alex. Ştefănescu, autor inteligent şi fin, cu gustul paradoxului, el însuşi autor de aforisme, legat de Valeriu Butulescu prin afinităţi lesne descifrabile.
Superlativele lui Alex. Ştefănescu se înscriu în efortul de definire a unui autor care trebuie să câştige bătălia cu critica: „El (Valeriu Butulescu, n.n.) este un scriitor talentat şi profund, care transformă aforismul într-un gen de exprimare nerestrictiv. Reflecţia filosofică, observaţia de moralist, lirismul, în toate variantele sale – de la cel vizionar la cel galant – umorul de idei, îşi găsesc formulări fulgurante în scrierile sale. Din cuvinte extrem de puţine autorul creează instantaneu o tensiune semantică şi uneori – în aforismele cele mai inspirate – această tensiune produce un fel de scânteie electrică, triunf al inteligenţei şi sensibilităţii. De o excepţională calitate sunt reflecţiile pe teme morale…” De-ar fi scris despre Stanislaw Jerzy Lec n-ar fi folosit criticul nostru vorbe mai frumoase.
Dar nu mai puţin elogios e sobrul critic Cornel Moraru: „Aforismele lui Valeriu Butulescu, având pregnanţa expresivă a unor inscripţii în relief, vădesc deopotrivă prospeţime şi imaginaţie, dar şi rafinament. Autorul are darul de a formula concis şi exact (cu o exactitate de geometru) intuiţii de mare fineţe. Dar, dincolo de ritualul rostirii este de căutat adâncimea reflecţiei morale.” Iată cuvinte pe care Valeriu Butulescu le poate aşeza pe coperta cărţilor sale. Vrem să-l încredinţăm că despre nici unul dintre autorii români de aforisme nu s-au rostit elogii mai înalte. De la acest nivel recomandările noastre se întâlnesc cu cele semnate de cei doi critici citaţi mai înainte. Multe lucruri deosebite nu mai suntem în măsură să adăugăm. Am vrea însă să adăugăm că fiecare aforism e o descoperire: înaintăm, graţie lui, într-o lume cunoscută şi necunoscută, fascinantă, paradoxală. Ca un poem, un aforism întemeiază o lume: „Ultima dorinţă a spânzuratului. Să fie imponderabil.” Uneori propoziţia derapează cu graţie şi putem citi ideogramele: „Subliniem cuvintele gata să cadă.” În fine, Valeriu Butulescu exploatează cu iscusinţă polisemia cuvintelor. „Ipocrizia” lor. Talentul lor de a coti pe acolo pe unde nu trebuie. Dar majoritatea aforismelor sale sunt, de fapt, poeme într-un vers. Se nasc dintr-o tensiune lirică repede înăbuşită, dintr-un preaplin sufletesc, redus la esenţe. Această disponibilitate lirică îşi manifestă reversul în sentinţe satirice, sarcastice, în manieră, să zicem, soresciană. În această zonă a inteligenţei şi lirismului stăpânit cu energie, Valeriu Butulescu are o eleganţă a rostirii care nu trebuie să ne scape. E, cum au spus şi alţii, un moralist. Adică un autor cu mult bun simţ, care observă lumea şi ne spune lucruri esenţiale despre ea. Îl traduce în limba maghiară Emil Gherasim, şi el autor remarcabil de aforisme, mult vânat de cenzură pentru zicerile-i indezirabile.. Bănuiesc că din această întâlnire arta aforismului nu va avea decât de câştigat.
CORNEL UNGUREANU – în postfaţa volumului în limba maghiară HOMOKVARAK, 1997 (text scris în 1990)
„…reflectă în mod genial nesfârşirea gândirii umane”
Volumul Gedankensplitter al autorului Valeriu Butulescu reflectă în mod genial nesfârşirea gândirii umane, care poate fi profundă sau superficială, gravă sau veselă, dar şi extravagantă şi chiar absurdă. Această carte prezintă, într-o multitudine de faţete posibile, diversitatea impresionantă de idei a lui Valeriu Butulescu.
HOLM FICKEL – în prefaţa volumului GEDANKENSPLITTER, Germania, 2000
„…aproape de perfecţiune”
Aforismele lui Valeriu Butulescu posedă o acuitate intelectuală şi profundă care le permite să scoată în evidenţă autenticitatea lor. Fără îndoială, calitatea acestei cărţi, măiestria ei dusă aproape de perfecţiune, precum şi înalta ei valoare artistică au la bază talentul scriitorului, disponibilitatea sa de a construi fraze scurte, capabile să acopere un spectru heterogen, extrem de larg. Autorul lasă cititorului posibilităţi mari de interpretare, incită elegant imaginaţia acestuia, îl transformă în coparticipant la actul creaţiei artistice.(...)
KONSTANTIN ELENKOV – în postfaţa volumului PIASCEN OASIS, Bulgaria 2001
Clepsidra fără nisip
Aforismul este una din cele mai vechi forme ale reflecţiei umane. Poartă totdeauna amprenta personalităţii celui care l-a creat, care i-a dat sens şi putere de verificare. Începuturile aforismului se pierd în trecutul imemorial, fiind mai vechi decât alfabetul. Diferite feluri de sfaturi morale, indicaţii etice, pilde ale înţelepţilor s-au transmis, din generaţie în generaţie, începând cu tradiţia tribală.
Aforismul măsoară spaţiul şi timpul, tinde spre cristalizarea unei stări de spirit, împletind pulsul inimii cu cel al raţiunii. Tonul didactic, moralizator, este insuficient. E nevoie de participarea elementului personal, saturat do culoarea emoţională corespunzătoare. Termenul de aphorismos vine din greacă şi înseamnă „delimitez”, „separ”, „definesc”. Se potrivesc oare aceste noţiuni cu aforismele lui Valeriu Butulescu? Da, dar numai parţial, adică acolo unde putem vorbi de ruperea realităţii în segmente. Dificultatea constă în faptul că aforistica lui Butulescu nu se poate clasifica, nu încape în sertarele teoriei literare. Nici măcar paralelismul cu marele nostru aforist Stanislaw Jerzy Lec nu duce nicăieri.
În cazul lui Valeriu Butulescu avem de-a face cu un strat original, bogat în semnificaţii, care depăşeşte mult cadrul definiţiilor clasice, intrând pe terra incognita a ineditului, acolo unde mai uşor te scufunzi în nisipuri mişcătoare, decât îţi găseşti sprijin solid şi sigur. Aici intervine poezia, din care autorul ţese texte multicolore. Îi este suficientă o imagine, o metaforă, un semn poetic pentru a putea exprima ceea ce pare inexprimabil. La aceasta el adaugă cuvinte cheie, care te conduc dincolo de limitele mitului. Putem exemplifica prin cuvântul Soare, care în creaţia acestui scriitor joacă un rol determinant.
Avem în faţă o carte deosebită, cu accente personale neobişnuite care pune în discuţie probleme esenţiale pentru fiecare om, pentru fiecare civilizaţie. Întrebări precum: de unde venim şi încotro ne ducem? – au fascinat umanitatea din toate timpurile. Transpuse în aforisme, precum notele într-o partitură polifonică, întrebările se constituie într-un veritabil oratoriu prin care, regulat, un strigăt acuzator explodează în spaţiul interuman. Prea ne grăbim, prea repede vrem să ştim, avem prea multe informaţii prelucrate de alchimia calculatoarelor, dar ne înţelegem tot mai puţin pe noi înşine. Omul se crede stăpân al universului, dar de fapt este un fir de nisip „înlănţuit între parantezele lui plus şi minus infinit”.
Valeriu Butulescu nu vrea să ne dea lecţii, nu se consideră un supraom. Vrea numai, şi doar atât, să atragă atenţia asupra a ceea ce e trecător: culoarea frumosului, urma misterului, resemnarea în faţa trecerii. Un astfel de rol joacă în creaţia sa mitul Soarelui. Nu din pământ ne tragem, ci din Soare, şi acolo ne vom întoarce pentru a ne transforma, nu în pământ, ci în lumină dătătoare de viaţă. Aforismele sale, saturate de poezie, se eliberează din canoanele şi schemele genului, dobândind astfel valenţe şi sensuri noi. Aşa cum dictează viaţa: din evoluţie în revoluţie şi din revoluţie în evoluţie. Şi, de fiecare dată, când ajungem la limita a ce ne-am propus, constatăm că de acolo se continuă drumul spre nicăieri. Acolo găsim doar valurile mişcătoare ale cortinei, în spatele căreia se întinde o altă lume, văzută doar pe ecranele visului. Încă un pas şi vom atinge necunoscutul, iar gândurile noastre se vor preface în Lumină. Cel mai bine vom afla singuri ce se află în spatele acestei cortine, adică unde duc urmele lăsate de paşi prin oaze de nisip.
S-a spus multă vreme că arta aforismului este o specialiate a literaturii poloneze. Faimoasele „Gânduri nepieptănate” ale lui Lec au deschis porţile Poloniei spre Occident, ducând această specie literară la apogeu. Dar aceasta este doar o iluzie pentru că, iată, putem fi în continuare luaţi prin surprindere. De data aceasta ne surprinde scriitorul român Valeriu Butulescu. Să-i primim aforismele ca şi cum ar fi ale noastre, apropiindu-ne mai mult de ele. Astfel le vom iubi şi mai mult şi ne vom întoarce mereu la ele. Vă asigur că merită!
MIECZYSLAW KOZLOWSKI, în prefaţa volumului PIASKOWE OAZY, Polonia, 2001
„...în forma concisă a maximei”
Scriitorul român Valeriu Butulescu s-a născut în anul 1953 şi a desfăşurat o bogată activitate literară, dramaturgică şi politică. În anul 1991 i s-a decernat Premiul „Ion D. Sîrbu” pentru „Libertatea Spiritului Creator”, iar la finele anului trecut a primit Premiul de excelenţă „Valea Jiului 2000” pentru activitate culturală. AFORISMELE sale au cunoscut numeroase ediţii, fiind traduse în diverse limbi, având o bună circulaţie în Statele Unite, Germania, Macedonia, Suedia, Cehia, Israel, Bulgaria etc. Valeriu Butulescu şi-a identificat propriul său stil, prin care îşi formulează reflecţiile şi gândirea filosofică în forma concisă a maximei, sentinţei. Sub acelaşi numitor al aforismelor, autorul surprinde prin gândurile sale paradoxale, prin definiţii contradictorii şi aparent absurde. Scriitorul şi-a tradus o parte din propriile aforisme în limba spaniolă, fiind publicate în exclusivitate de către Fondul Editorial al Ministerului Culturii, prin Editura Casa de la Cultura Ecuatoriana „Benjamin Carrion”, sub preşedinţia scriitorului Raul Perez Torres.
PEDRO JORGE VERA, în prefaţa volumului OASIS DE ARENA, Ecuador, 2001
Valeriu Butulescu - maestru neîntrecut al aforismului
Valeriu Butulescu s-a născut la 09.02.1953 în satul Preajba, într-o familie ţărănească. Studiile şi le-a desăvârşit în Polonia, la Academia de Mine şi Metalurgie din oraşul Cracovia. Mulţi ani a lucrat ca inginer la Întreprinderea de Utilaj Minier din Petroşani, oraş în care s-a stabilit şi în care locuieşte şi azi. Mulţi ani de zile a fost purtător de cuvânt al lumii miniere din Valea Jiului. După Revoluţia din Decembrie 1989 a fost ales deputat în Parlamentul României, la tribuna căruia a vorbit de nenumărate ori, iar discursurile lui au fost scăpărătoare şi încărcate de sensuri.
Valeriu Butulescu este un mare poet, dar este şi un mare orator. În analele Parlamentului României, discursurile sale sunt dintre cele mai frumoase, din toate punctele de vedere. Azi el este membru al Consiliului Judeţean Hunedoara. Încă din anii studenţiei, Valeriu Butulescu a început să practice mai multe genuri literare, inclusiv aforismul, gen destul de greu şi de pretenţios. În afară de aforisme Valeriu Butulescu scrie poezie, eseuri, traduceri în româneşte din literatura poloneză şi spaniolă. Totuşi, copilul cel mai iubit al scriitorului Valeriu Butulescu este aforismul. Aforismele lui Valeriu Butulescu sunt foarte moderne. Sunt fragmente ale vremelniciei în care înfloresc florile veşniciei. Ele au atras atenţia marilor poeţi români Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Geo Bogza etc.
Exigentul critic Alex Ştefănescu a scris cronici favorabile la toate volumele de aforisme semnate de Valeriu Butulescu. Aceste aforisme, încă din 1986 încântă şi fascinează cititorii, iar cercul lor se măreşte an de an. Până la Revoluţie, aforismele lui Butulescu fuseseră traduse în poloneză, sârbă, cehă, germană, maghiară, albaneză şi macedoneană. În vara anului 1989 un volum cu aforismele sale a văzut lumina tiparului în limba engleză, în SUA. Acest volum s-a bucurat de succes, fiind reeditat. Din anul 1990, aforismele lui Valeriu Butulescu se plimbă singure prin toată lumea, fiind traduse în spaniolă, bulgară, suedeză, cehă, ebraică, italiană, olandeză, rusă etc. Aforismele lui Butulescu au fost traduse şi tipărite în 19 limbi, colindând pe la curţile dorului a nenumăraţi iubitori de frumos. Valeriu Butulescu este unul dintre bunii şi vechii mei prieteni. Citindu-i aforismele, pana mea nu a rezistat să nu le traducă şi în limba ucraineană. Şi sunt convins că ucrainenii de pretutindeni le vor îndrăgi şi ele vor rămâne unele dintre nestematele sufletului lor.
ŞTEFAN TCACIUC – în prefaţa volumului AFORIZMI, Editura Mustang, 2002
„Jocul de idei”
Valeriu Butulescu a scos aforismul din sfera plictisitoare a sfaturilor doldora de înţelepciune, a pildelor şi învăţăturilor. L-a eliberat de povara calamburului, arătând că mult mai important decât jocul de cuvinte este jocul de idei. Cu măiestrie, autorul amestecă un umor fin, englezesc, bine dozat, cu elemente lirice, transformând aforismul în mini-poem. De fapt, aşa cum a remarcat critica de specialitate, creaţia aforistică a lui Valeriu Butulescu este Poezie.
IOAN DUBEK, în HUNEDOREANUL nr. 400 /2001 (Prinţul aforismului)
Un ironic trist – Valeriu Butulescu
În general, prin aforism înţelegem o vorbă de duh, expresie scurtă şi cuprinzătoare prin care, recurgând la ironie, antiteză sau paradox, se exprimă un adevăr esenţial. Cu toate că este vorba de un cuvânt de origine grecească (derivat de la forma verbală „aforidzo” care înseamnă alegere), noi, semidocţii sfârşitului de secol (la începutul căruia orice intelectual adevărat avea cunoştinţe serioase de latină clasică, greacă, eventual ebraică) am fi mai degrabă tentaţi să-i găsim o expresie apropiată de cuvântul ceh „for” (glumă, într-un limbaj colocvial), pe care ni l-a dăruit , mai mult ca sigur, limba germană (Machen Sie und nich vor!) În acest caz însă, ignoranţa nu este dăunătoare, aforismul şi gluma mergând aproape întotdeauna mână în mână. Ele ne ajută să înţelegem mai uşor lucrurile din jurul nostru, reuşesc să exprime, pe scurt, spiritul vremii şi filosofia de viaţă, atât a individului, cât şi cea de grup. (...)
Exemplele nu trebuie căutate departe. Nu demult, în Cehia, diverşi indivizi fideli regimului ne dădeau următorul „sfat”: Când eşti în încurcătură, ia de la Marx învăţătură! Numeroşi cetăţeni de rând, nemulţumiţi de starea generală a lucrurilor îşi motivau intenţia de a pleca din ţară prin expresia „Fie pâinea cât de rea / Tot mai bine-n ţara altuia”. Iar regele umorului ceh, Jan Werich remarca satiric: „Peste tot e bine, numai nu la tine!” În sfârşit, cetăţeanul Cehona (prototipul provincialului ceh) care se descurcă oricând, a introdus în acea perioadă teza răspândită pretutindeni: „Cine nu fură, îşi fură familia!”, pe care fiecare dintre urmaşii lui a concretizat-o după poziţia sa socială şi după profesie. (...)
Drumul istoric al aforismului este lung, pornind de la anticul Hippocrates la Francis Bacon, La Rochefoucauld, Chamfort, Goethe, Nietzsche, Karl Kraus, Karel Capek. Din categoria unor astfel de tălmăcitori cu tâlc ai adevărurilor etern umane face parte fără nici o îndoială, şi românul Valeriu Butulescu. Printre marii săi premergători în contextul literaturii naţionale se numără istoricul prolific Nicolae Iorga (1879 – 1940), poetul şi filosoful Lucian Blaga (1895 – 1961) şi filosoful din exil Emil M. Cioran (1911 – 1995), supranumit „Kierkegaard al ortodoxiei”.
Bibliografia publicată până acum de Butulescu nu este foarte întinsă, ceea ce nu-i reduce cu nimic calitatea. Prima culegere de aforisme „Oaze de nisip”, după care am intitulat şi cartea de faţă, a fost publicată în anii maturităţii depline (în 1985, reeditată în 1986). Nucleul acestei lucrări (traduse în Cehia încă din 1989) a fost preluat ulterior în cartea „Stepa memoriei” (1992) care cuprinde creaţia esenţială a autorului în domeniul prozei cele mai scurte. Având în vedere faptul că multe dintre aforismele sale sunt poeme într-un vers, probabil că nimeni nu a fost surprins de relaţia lui Valeriu Butulescu cu aceea dintre muze care acordă consacrarea poetică. Pe lîngă volumul de versuri proprii, intitulat Creşterea nefiinţei (1996) autorul a alcătuit şi a tradus o culegere de poezie latino-americană şi o antologie de poezie poloneză, cu care a făcut cunoştinţă mai îndeaproape, încă din timpul studiilor efectuate la Lodz şi Cracovia. Opera lui Butulescu, publicată până în prezent se încheie cu o carte de teatru ce include trei piese şi poartă titlul celei dintâi, „Veşnicie provizorie” (1996), prezentând satiric fenomenele negative postrevoluţionare, aşa-zisa perioadă de tranziţie, criza de valori, cultură şi identitate umană în lumea actuală. (...)
Cu toate că s-a născut în Oltenia, prin spiritul său creator, Valeriu Butulescu se apropie mai degrabă de linia transilvăneană, moralistă a literaturii române. Dar, spre deosebire de reprezentanţii ei clasici, el nu găseşte soluţii. Prin spiritul lor amar, multe din aforismele sale se apropie de maxime; pe lângă tâlc, nu exprimă nici bucurie, nici speranţă, doar tristeţe, dezamăgire, un pesimism pe alocuri schopenhauerian („Totul este deşertăciune. Chiar şi această afirmaţie.”). Cu toate acestea, - sau poate tocmai de aceea? – aceste aforisme au fost traduse în atâtea limbi. Sperăm din tot sufletul să se împământenească şi aici, în Cehia.
JIRI NASINEC – postfaţă la volumul PISECNE OAZY, Cehia, 2000
„…un profil profesional excepţional”
…Teza elaborată de ing. Valeriu Butulescu constituie un moment de remarcabilă contribuţie în ştiinţa minieră contemporană din România. Autorul este personalitate distinctă în sistemul de valori umane ale domeniului minier românesc. Studiile efectuate de autor în străinătate, precum şi poziţiile profesionale de răspundere în domeniul minier îl recomandă ca o personalitate de excepţie , cu mare forţă de reprezentare în domeniu. Are un profil profesional excepţional, dominat de putere de analiză şi sinteză, capacitate de identificare a esenţelor şi de a înfăţişa reprezentativitatea fenomenelor ştiinţifice şi tehnice. De altfel, Valeriu Butulescu este o personalitate cunoscută în palierele culturii române, prin cărţile şi articolele sale publicate, prin rafinamentul gândirii sale în câmpul relaţional, spiritual al omului. Eseistica sa, aprecierile ştiinţifice pe care le-a primit în timp confirmă profilul omului de ştiinţă şi, deopotrivă, a celui preocupat de cunoaştere.
Prof. dr. ing. ION GÂF – DEAK – În MATINAL, 24.01.2001
Speranţa într-o lume mai bună
Forma şi conţinutul aforismului pot fi, după cum se ştie, dintre cele mai variate, în funcţie de perioada istorică, gusturile autorilor şi contextul socio – cultural în care au fost scrise. Ceea ce în mod real caracterizează această specie literară expresivă este capacitatea sa de a comunica adevăruri mari cu puţine cuvinte, alese cu multă acurateţe, înzestrate cu o muzicalitate deosebită, cu armonie intrinsecă, dar şi cu o doză potrivită de ironie, în măsură să trezească o emoţie imediată, să stimuleze gândirea cititorului.
Aforismul pune serios la încercare abilitatea scriitorului, talentul său de a sintetiza şi esenţializa complexitatea lumii sale, prin elaborarea unor gânduri simple, profunde şi originale, de a închide şi rezuma în puţine şi expresive cuvinte rezultatul observaţiilor, convingerilor şi experienţelor sale. O astfel de performanţă o poate realiza numai un artist care a ajuns la deplina sa maturitate. Această maturitate are ca parcurs necesar conştiinţa propriilor idealuri şi limite, ce inevitabil generează sentimente profunde, filtrând prin cuvinte dure şi puţine, cele mai variate aspecte ale lumii, până la îmbrăţişarea provocatoare dar conştientă, a unei simplităţi ce îmbracă hainele banalităţii şi isteţimii. Se ştie bine că, începând cu gânditorii tradiţiei aforistice din lumea greacă şi latină, până la Oscar Wilde, care în opera sa De profundis afirmă: „Limba trebuie să fie acordată ca o vioară”, ştiu acest lucru toţi marii autori de aforisme, cum ar fi K. Krauss, A.Carr, E. Pound şi nu mai puţin genialul nostru Ennio Flaiano.
Aforismele lui Valeriu Butulescu fac parte, fără nici un dubiu, din contextul analizat mai sus. Ele oferă mai mult decât o sclipire a gândirii pe latura detaşării şi ironiei, propuse de autor ca antidot împotriva relelor şi a contradicţiilor acestei lumi. Într-o perioadă care oferă puţin spaţiu profunzimii reflecţiei şi care, exaltând cultul narcisismului strident, reuneşte indivizii printr-un statut de spectatori pasivi şi anesteziaţi ai universului mediatic, e necesar să ne găsim forţa de a ne opune. Din acest punct de vedere, scriitura, pentru cei ce sunt convinşi de valoarea şi însemnătatea scrisului, e fără îndoială un antidot care are puterea de a elibera omul de frivolitatea tulburătoare a lumii.(…)
La Valeriu Butulescu, permanent, limbajul şi tonul, aproape de a deveni dogmatice, arată că nu au scopul de a demonstra strălucirea spiritului doar sub aspectul exprimării. Limbajul său, simplu şi muşcător, reliefează forţa convingerilor şi integritatea morală a autorului care, prezentând contradicţia dintre realitate şi ideal într-un constant şi vital joc de conflicte, reuşeşte să transmită pentru eternitate speranţa într-o lume mai bună.
GIUSEPPINA FIROAVANTI – în prefaţa volumului AFORISMI, Italia 2002
VALERIU BUTULESCU - ÎNTRE DRAMA IN NUCE ŞI DRAMĂ
I. AFORISMUL CA DRAMĂ IN NUCE
Aşa cum au scris şi alţi critici, Valeriu Butulescu este în primul rând un gânditor. El îndrăzneşte să fie reflexiv în scris, indiferent de domeniu, cu fineţe, discreţie şi mult bun simţ. Creaţia sa, chiar şi atunci când alunecă spre poezie sau dramaturgie, păstrează luciditatea rece din zona aforismului. A debutat cu volumul de aforisme, Oaze de nisip (Ed. “Litera”), în l985; a redebutat, sub acelaşi titlu, la Ed. ”Cartea Românească”, în 1986; a publicat aforisme în diverse reviste din diferite ţări, încât s-ar fi putut spune că el avea nevoie să fie tradus în limba ţării sale. Cu puţin timp înainte de decembrie 1989, îi apărea volumul Sand Oasis, în S.U.A., (Language Bridge), traducere de Karon G. Campbell, Eva Ziem şi Constantin Rizopol, cu o elogioasă prefaţă semnată de scriitorul polonez, Tadeusz Nowak. O amplă antologie de aforisme (1150) sub titlul Stepa memoriei i se publică de Ed. ”Călăuza”, Deva, în l992. Dar aventura internaţională continuă: în 1999, îi apare în limba suedeză volumul de aforisme Minnenas stapp (Ed. “Schapira International Teater och Bock”), în traducerea Irinei Schapira şi Eva-Marie Sjobeck; în acelaşi an, în limba maghiară, Homokvarak (Ed. “Corvin”, Deva), cu traducerea şi prefaţa semnate de Gherasim Emil, iar postfaţa de Cornel Ungureanu. În 2000, volumul Gedankensplitter îi este tipărit de Ed. Forster - Borries, Dresda, Germania, în traducerea Johannei Fakesh, Gloria von Wroblewski, Dieter Wiesenmeyer şi Anton Herman, cu prefaţa de Holm Fickel. Contrar felului nemţesc, acesta conchide în cuvinte înalte: ”Prezentele Frânturi de gânduri ale autorului Valeriu Butulescu reflectă în mod genial nesfârşirea gândirii umane, care poate fi profundă sau superficială, gravă sau veselă, dar şi extravagantă sau chiar absurdă. Această carte prezintă, într-o multitudine de faţete posibile, diversitatea impresionantă de idei a lui Valeriu Butulescu". În cursul aceluiaşi an îi apare la Tel Aviv, la Editura “Menor”, ediţia în limba ebraică a acestei cărţi. În decembrie 2000, la Praga, este lansat volumul Pisecne oazy (1100 aforisme), tradus de Jiri Nasinec şi publicat de prestigioasa Editură “Aurora”. Din postfaţa cărţii, semnată de traducător, cităm următoarele: “Prin spiritul lor amar, multe din aforismele sale se apropie de maxime; pe lângă tâlc nu exprimă nici bucurie, nici speranţă, doar tristeţe, dezamăgire, un pesimism pe alocuri schopenhauerian.”
O ediţie spaniolă Oasis de arena (700 de aforisme), în traducerea autorului apare la Editura “Casa de la Cultura Ecuatoriana” din Quito, Ecuador.
Valeriu Butulescu a tradus şi a publicat Lirică poloneză (Ed. Fundaţiei Culturale “Ion D. Sîrbu”, 1996) o panoramă a poeziei poloneze, cuprinzând 39 de nume, de la poetul naţional Adam Mickiewicz (1798-1855) până la subtilul Karol Wojtila (Papa Ioan Paul al II-lea, n.1920), îndeosebi poeţi ai secolului XX, unii laureaţi ai Premiului Nobel: Czeslaw Milosz (1980), Wislawa Szymborska (1996). Această selecţie “de traducător” este “o fereastră spre un univers liric original, de o mare densitate valorică”, în cuvintele sale, el păstrând criteriile proprii traducerii de poezie: corespondenţă, expresivitate şi fiabilitate.
Valeriu Butulescu scrie cu pumnul strâns şi nu cu mâna deschisă, ca să folosim comparaţia stoicului Zenon, prin care distingea între dialectică şi retorică. Fraza sa aforistică este o “formă vie”, cei doi termeni antinomici, “corp” şi “suflet”, se află într-o dialectică mişcare pentru a lua chip “frumos”. Iar în acest chip frumos se află strânsă moralitatea. Nu poate ceva lua chip frumos fără să fie în mişcare, “viu” şi, mai ales, bun. Numai binele, şi acesta lămurit prin apele şi flăcările răului, poate să apară ca frumos. “În întuneric, fără să vrei, te vei sprijini şi de gândul cel rău” (321, folosim numerotarea din Stepa memoriei). De aici, acea splendoare a moralităţii, sau moralitate a ceea ce are strălucire şi fascinează. Aforismele lui Valeriu Butulescu sunt tăiate elegant dintr-o piatră preţioasă, şlefuite pentru a tulbura şi încânta. Despre “o eleganţă a rostirii” vorbeşte Cornel Ungureanu în postfaţa volumului în limba maghiară (p. 143). Prin pânza aparentă a frumuseţii adie un suflu de bunătate, al moralităţii, observat mai de toţi criticii: de la Cornel Moraru la Alex. Ştefănescu, sau de la poeţii Adrian Păunescu la Tadeusz Nowak. Apelul la frumuseţe ca “simbol al moralităţii” (Kant) se simte în orice aforism, îndeosebi prin şlefuirea aplicată frazei, care se percepe imediat, uneori în structurile paradoxale ce se oglindesc în sine, unul din termenii antinomici fiind “oglinda” celuilalt, autoreferenţialitatea. “Există marionete care îşi trag singure sforile” (614). Alex. Ştefănescu, criticul care s-a aplecat cel mai mult asupra aforismelor lui Valeriu Butulescu, surprindea această structură paradoxală: ”Din cuvinte extrem de puţine autorul creează instantaneu o tensiune semantică şi uneori – în aforismele cele mai inspirate – această tensiune produce un fel de scânteie electrică, triumf al inteligenţei şi sensibilităţii”(în Flacăra, nr.25/1989). Aforismul sub chip de paradox are forţa gândului surprins în chiar clipa naşterii: străluminând o lume, jumătate în lumină, jumătate în întuneric, şi un om, în sensul antic, de fiinţă privitoare la stele. Sau se instituie pe cunoscutele antinomii kantiene, generate de raportul dintre finit şi infinit, pentru categoriile de timp, spaţiu şi cauzalitate. Să cităm câteva: “Lichtenberg. O carte minusculă, care nu se mai termină”(19); “Viermele îşi sapă templul eternităţii într-o pară”(123); “Nemărginirea ambiţiilor noastre, în faţa fragilităţii noastre organice”(509); ”Cel rătăcit descoperă drumuri noi”(156); ”Şi clopotul fără limbă trebuie ascultat”(112); “Aspră pedeapsă. Aceea de a pedepsi”(447); ori chiar aforisme prin care surâde celebrul paradox al mincinosului: ”Nu cred în jurăminte. Vă jur”(179); “Totul e vanitate. Chiar şi această afirmaţie” (456).
Aforismele lui Valeriu Butulescu au o configuraţie tematică diversă – fapt ce determină o multiplă cuprindere artistică: vervă satirică (“Cei ce trăiesc degeaba se îngroapă cu cheltuială”, 467), umor subtil sau suculent (”Cei mai mulţi milionari sunt copiii inflaţiei”,850; “În balonul spart trebuie să sufli mai tare”,624); atitudine politică (“Ce-i poate înfrăţi mai mult pe oameni decât povara aceluiaşi jug?”,824); spirit de observaţie (“Să nu dispreţuim pleava. Ea a ocrotit aurul grâului”,234). Aforismele sale sunt construite din fraze agile care degajă o graţie maliţioasă împotriva iluziilor, convenţiilor şi ideologiilor rătăcite în idealitatea precară de realitate. Uneori asistăm la un dispreţ al gânditorului împotriva creatorului “leneş”, a poetului patriotard, care literaturizează şi sulemeneşte visător sau persiflant poezia. Este dezavuată poezia pe placul zeilor cu picioare de lut, cea “impresionistă”, mimând o bogăţie de mijloace, dar goală de spiritualitate: ”Unii poeţi amintesc de căţeii scoşi la plimbare. Orice drum alegi, ei merg înainte.” Experienţa gânditorului, livrescă şi socială, istorică şi politică, poate chiar a gândirii trece de la analitic la sintetic, de la continuu la discontinuu, de la dorinţa de unitate la fragmentar, de la fragment la întreg. Determinaţii după determinaţii sunt strânse, sintetizate, sub cupola unei concluzii a generalului. Precum o albină ce culege şi se încarcă de polenul a mii şi mii de flori şi îl transformă în miere în cămăruţa geometrică a fagurelui, astfel şi spiritul acesta, liber şi lucid, deşi indiferent la cerul şi lumina de deasupra, graţie cărora există şi el şi câmpul sau lumea experienţei sale, strânge şi sintetizează, lăsând în lumină piatra preţioasă, concluzia silogismului. Despre “propoziţii de aur” a vorbit Alex. Ştefănescu ( în Vatra, nr.9/1989), “fărâme de eternitate”, Cornel Moraru (în SLAST, nr. 45/1989). Aforismele lui Valeriu Butulescu presupun exerciţii de gândire; ele nu sunt fragmente, elemente ce trebuiesc aşezate şi reaşezate, ci întreguri, în ciuda discontinuului şi fragmentarismului lumii pe care o exprimă. Ele sunt precum insulele ce ies deasupra mării, dar ele nu sunt decât părţile mai înalte ale unui relief cu văi şi coline, cu câmpuri întinse, ce se află sub ape. Acestor aforisme, în cea mai mare parte, le premerge experienţa gânditorului, a gândirii şi chiar demonstraţia. Din cauza aceasta, ele nu se integrează în mod obişnuit unor posibile texte; ele sunt acele insule spălate de mişcarea apelor, şlefuita concluzie a unor narative sau dramatice silogisme. De aceea, ele nu au caracter de provizoriu, în pofida ingenuităţii şi spontaneităţii, ci de definitiv. Ele sunt mărturii ale unei realităţi ascunse. Iar când această realitate îşi relevă caracterul straniu şi discontinuu, structurile antinomice, aforismul ia chip paradoxal sau devine chiar paradox. Concentrare maximă, antinomie irezolvabilă, dar revelatorie, o dramă în nuce. Poate convingerea cea mai adâncă a autorului este că lumea şi experienţa gândirii asupra lumii se prezinta ca fiind paradoxale. Să fie o îmbiere, un imbold la naşterea gândului, sau o sfidare a gândirii din partea lumii?
Valeriu Butulescu nu-şi pune problema ca gândirea să funcţioneze într-un sistem, nici într-o absenţă de sistem. “Nu voi zidi palate. Voi continua să sculptez cărămizi” (208). Pentru el, gândirea dă seama, ca să ne exprimăm prin metafora hegeliană, nu de întregul covor al realităţii istorice, de urzeala şi băteala acestuia, ci numai de zonele în care configuraţia înnodării firelor naşte anumite flori. Despre aceste flori, care rareori se pot distinge, şi numai privite cu ambii ochi, spre a le vedea partea de umbră şi de lumină, ne mărturiseşte el laconic şi într-un balans polisemic. Nu ideile deduse, nu ideile compuse constituie viziunea sa. Abia conturarea unui “punct de vedere” realizat din două unghiuri este ceea ce am putea numi lumea în viziunea lui Valeriu Butulescu. Şi, fireşte, maturitatea etică a sa. Aceste texte reflexive poartă determinaţii negative sau afirmative, ori şi unele şi altele, după cum vorbeşte şi este privită realitatea. La cea mai mare parte dintre ele, la cele strălucitoare, la care clipa de graţie şi-a spus cuvântul, subiectivitatea este ca şi absentă: creatorul rămânând în poziţia sublimă, doar de descoperitor. Cred că la acelaşi lucru se referea şi Adrian Păunescu când formula că “Butulescu e pretutindeni”. De aceea pare că aforismele sale se plimbă singure prin lume, fără autor, că sunt anonime, amintind oarecum de sfintele noastre relicve de logos iniţial, de acele dodii, încă întâlnite în Subcarpaţii Olteniei, îndrăgite de Brâncuşi şi de criticul său V. G. Paleolog, loc genetic şi de influenţă şi pentru Valeriu Butulescu. Fără iluzii, sceptic, curbat ca o întrebare peste afirmaţiile şi negaţiile zilei, Valeriu Butulescu este creatorul care cu aforismul încearcă să descifreze – parafrazându-l - culorile luminii, surprinsă în faza ei de descompunere.
II. ÎNTOARCEREA MĂNUŞII PE DOS
Fără a trebui să-şi revadă instrumentele, Valeriu Butulescu intră decis şi neinhibat în teatrul nostru puţin descumpănit după 1989. Şi i se reprezintă pe scena Teatrului Dramatic “Ion D. Sîrbu” din Petroşani trei satire politice: Veşnicie provizorie (sub titlul Hoţul cinstit), Logica rătăcirii şi Poveste de adormit adulţi ( sub titlul Pacea cu Zmeii). Volumul de teatru, Veşnicie provizorie (Ed. Fundaţiei Culturale “Ion D. Sîrbu”, 1996), cuprinde toate aceste trei piese. Ele sunt determinate de perioada de tranziţie şi, în acelaşi timp, neputându-se sustrage crizei teatrului şi culturii în genere. De aceea sunt puse în cauză omul cu condiţia sa umană, logica rătăcire a sa – cum spune chiar titlul unei piese -, când omul se ridică spre libertate, dar cuprinderea acesteia rămâne abstractă.
Logica rătăcirii reprezintă, cu spectrul său de abstracţiuni, drumul libertăţii, luminat din când în când de comentariul unei conştiinţe culturale: Platon, Heidegger şi Noica. Exodul poporului iudeu din captivitatea faraonică sau ieşirea din peştera platoniciană – metaforă a omului lipsit de libertate – devin materia dramatică a acestei piese, privind tranziţia concretă a poporului român. “Rătăcirea prin deşert” este chiar scenariul revelator al fazei în care libertatea nu are încă necesara consistenţă. Un “popor” iese din peşteră, din captivitatea faraonică şi din cea comunistă şi înaintează spre un “pământ al Făgăduinţei”.
Veşnicie provizorie străluminează o “clipă” a epocii de tranziţie. Ea cuprinde un cuplu de bătrâni “uitaţi” de societate, dar nu şi de “hoţi” şi de Stat. Doi bătrâni dintr-o mansardă – cât mai apropiaţi de cer şi de bunul Dumnezeu – sunt “jefuiţi” de un hoţ, care nu are ce să le mai ia. Mai mult, îi împrumută el, pentru ca ei să poată plăti impozitele către stat. Acest ultim hoţ cere organului de ordine să fie arestat, fiindcă la închisoare totul este asigurat şi-i mai bine decât în libertate; dar este refuzat.
Poveste de adormit adulţi (Pacea cu Zmeii) este o piesă a dezeroizării. “Acţiunile” lui Făt-Frumos au scăzut uluitor, el trebuind, împreună cu Zâna Ileana, să se restrângă şi să se mulţumească a trăi într-o modestă garsonieră. Mai mult, să încheie şi pace cu Zmeul Zmeilor. Dictată din exterior sau de deasupra, pacea aceasta se dezvăluie ca tranzitorie şi bufă. Valeriu Butulescu este un spirit lucid, care caută cauzalităţi în conexiunile perturbate sau perturbatorii, elemente dramatice sub cotidianul aparenţelor, mixându-le ironic, răsturnate sub chipul paradoxului. O realitate complexă, torsionată de linii de forţă din social se răstoarnă, prin clepsidra paradoxului, într-o altă realitate, dramatică şi expresivă, unde emoţia se intelectualizează. Acţiunea dramatică se desfăşoară în volute spiralice, în momentul în care pare a întârzia, ea se pregăteşte pentru o nouă “explozie” şi neaşteptată înaintare. Conflictul ia chip, de cele mai multe ori, nu între personaje, ci între acestea şi situaţia în care sunt puse şi expuse. De aceea, el nu are consistenţa necesară şi determinată de patos. Nici un personaj, nici chiar Moisescu – cel care conduce “grupul” din Logica rătăcirii – nu se identifică cu situaţia contextuală, ci se intră în conflict cu ea, datorită faptului că le infirmă aventura constitutivă, sau le videază de fiinţă. Negativul acestei situaţii, vizibil chiar în pozitivitatea ei, frustrează personajele, iar uneori le împinge într-un orizont spectral, unde totul pare a se volatiliza. Bătrânul din Veşnicie provizorie aude cântând păsărelele, dar acestea nu mai sunt; Bătrâna îi împleteşte un ciorap, dar cu un fir invizibil. De la un moment dat, nu se mai ştie dacă cei doi bătrâni mai aparţin lumii acestea, trecerea “dincolo” pare a se fi petrecut cu mult înainte. O epocă a tranziţiei determină şi o tranziţie între viaţă şi moarte, lumini şi umbre căzând din una în alta, iar fiinţa umană pare evanescentă. Nu numai sensul eroului (Făt-Frumos sau Moisescu) s-a deteriorat, nu numai povestea s-a degradat, ci şi viaţa omului, întrucât fiinţarea sa nici nu se mai pune. Neaccesul la fiinţă al omului, neputinţa lui de a ieşi dintr-un timp “rotitor” şi a intra în altul “rostitor”, cum ar fi zis Constantin Noica, îşi află cauza în plin social şi politic. În abstracţiile fazei afirmate a libertăţii. Omul, spune acest teatru, se află într-o continuă şi logică rătăcire. Deşertul unei zile – întins cât o viaţă, în cazul celor doi bătrâni -, sau noaptea nelimitată a grotei răsturnate în chinuitoarele zile şi nopţi de înaintare şi rătăcire în deşert sunt locul de încercare şi cădere a omului lipsit de transcendent. Invazia fantasticului, care tulbură paşii omului în nesfârşita aşteptare sau rătăcire, nu este un semn al absolutului, ci al lipsei de comunicare cu transcendentul, cu divinitatea. Glasul Bătrânului – din Logica rătăcirii -, chiar dacă el luminează o posibilă cale de fiinţare, el se confundă cu al “poporului” (deci al unei mase abstracte), este neauzit şi neurmat de nimeni. Ieşirea din grotă, ascensiunea pe “treptele” luminii se dezvăluie ca rătăcire, atâta vreme cât aceşti oameni, trecuţi prin apele roşii ale istoriei est-comuniste, îşi cară cu ei “culoarea”, pe Omul Roşu cu sicriu cu tot. Acest “mort” devine, în această lume, fără orizont spiritual, cel mai viu, cel mai bine ancorat în mişcarea materială a societăţii. O lume în tranziţie care a văzut că idealurile sale au fost false, că Leul “Antares” era, de fapt, o pisică, nu mai poate să creadă în ceva. Îşi cară doar dosarele, birourile, “morţii” prin nisipul istoriei spre un “pământ al Făgăduinţei”. Dar partea materială a sa rămâne şi-o chinuie. “Lăsaţi morţii să-şi îngroape morţii!” – nu se aude de nicăieri. Nici nu se rosteşte şi nici nu ar putea fi rostit. Logica rătăcirii a lui Valeriu Butulescu ne aminteşte de Parabola orbilor a lui Bruegel. Un orb conducând un şir de orbi spre un “pământ al Făgăduinţei”, un Moisescu conducând un popor ieşit de sub umbra prea deasă a peşterii şi ajuns sub biciul nemilos al soarelui, sperând să poată trăi fără muncă şi creaţie – făpturi fără acces la vedere şi lumină, într-o continuă rătăcire şi cădere. Fără sabia luminoasă a lui Iisus în faţă, aceste aventuri umane rămân simple zbateri şi zadarnice prăbuşiri. Calea aceasta nu este a omului aflat pe cale, atâta timp cât meta-fizica nu recuperează fizica. Paradoxul lui Valeriu Butulescu consistă în faptul că omul este pe cale, dar fiinţa omului nu se află pe cale. A fi şi a nu fi pe cale este paradoxul omului care şi-a abandonat idolii de lut, dar încă se zbate sub spectrele acestora.
Există în teatrul lui Valeriu Butulescu un patetism al compasiunii pentru suferinţă, o elevaţie literară a dialogului, un joc scânteietor al replicilor, cu corolarul lor: aforismul (de cele mai multe ori, de substanţă morală). De pildă:
“La ce bun am ieşit din peşteră, dacă trebuie să umblăm cu ochii închişi?”
“Lumina splendidă a raiului izvorăşte dintr-un fragment de iad.”
“Libertatea cuvântului se traduce prin dreptul de a vorbi în pustiu.”
“Mai bine să rătăceşti, decât să stai pe loc. Aceasta e logica rătăcirii.” “Pluralismul de idei se poate exersa numai în aer liber.”
“O să ajung să fur de la mine, pentru a mă întreţine.”
“Hoţii trebuie să fie bine hrăniţi. Numai aşa le vine mintea la cap.”
“Poporul acesta nu s-a scufundat niciodată. În schimb, totdeauna a avut încălţările ude.”
“Pe timp de inundaţii intră la apă oamenii de jos.”
Valeriu Butulescu, prin tehnica paradoxului, execută o întoarcere a mănuşii pe dos. Prin acest procedeu se contrazice logica obişnuită şi comodă, sistemul de aşteptări ale spectatorului. Par normale şi explicabile antropomorfizările bizare (personajele Calul, sau Dulapul), apariţia nefirească a unei “secvenţe dramatice”, cauzalităţi răsturnate, confundarea efectului reprezentării cu ceea ce este reprezentat. Acest procedeu de întoarcere a mănuşii pe dos, generat de răsturnările şi demistificările axiologice ale unei lumi de tranziţie, luminează, de fapt, fiinţa umană surprinsă într-un proces de destructurare şi restructurare eliberată de reprezentări false şi pândită de altele deformate, încercată de anomalii morale: “hoţul” este cinstit, iare oamenii “cinstiţi” sunt hoţi. Totuşi, o comprehensiune lirică şi o luciditate izbăvitoare trec peste această lume. Omul lui Valeriu Butulescu, precum Bătrânul acela declarat mort, mai păstrează o parte de “veşnicie”, prin puritate morală. Singurul reazem.
Majoritatea personajelor lui Valeriu Butulescu, nu datorită unei nevoi expresioniste, ci a unei crize de identitate, au denumiri generice: Bătrânul, Hoţul, Controlorul, Inspectorul, Funcţionarul, Secretara, Domnişoara, Contabilul, Tânărul etc. Autorul apelează la denumirea care personalizează: Omul Roşu. Un fapt istoric, de auroră mitică şi religioasă, precum ieşirea evreilor din robia faraonică, la el capătă conotaţii istorice contemporane. Acest recurs explicitează parabola eliberării şi determină felul spaţiului şi timpului dramatic. Spaţii se suprapun şi rezonează; timpul îşi capătă reversibilitate. Puncte de reper, localizări, evenimente circulă între trecut şi prezent. Se şterg limite şi se determină răsfrângeri paradoxale în structura dramatică. Se realizează o dimensionare la nivelul expresiei şi semnificaţiilor. Tot ce a fost este şi va mai fi în istorie. Ieşirea din ciclicitate este aparentă. Epocile fericite sunt pagini albe în istorie – a zis Hegel -, epocile de tranziţie sunt tranzitorii şi, prin urmare, pagini pline. Chiar dacă teatrul lui Valeriu Butulescu stârneşte râsul sarcastic sau dulcele surâs al umorului, în substrat există o dimensiune sceptică. Chiar dacă mişcarea aventurii umane pare ascensională – ieşirea din peşteră -, în realitate sensul ei este descendent: cu cât speranţa nimbează mai mult personajele, cu atât ea se dezvăluie ca neîndurătoare şi cumplită amăgire. Comicul stârnit de paradoxuri se întoarce repede în tragic. Această zbatere în paradox este determinată de faptul că lumea descrisă de Valeriu Butulescu este o lume lipsită de cer.
Discursul dramatic al autorului posedă breşe supratextuale prin care se implică lumea ca scenă şi spectatorul ca intrat într-un rol. Discursul asupra textului nu înseamnă o detaşare ironică, ci o punere a literei în spiritul cuvântului. Iar această punere metatextuală luminează drama fiinţei umane, preadureroasa logică a rătăcirii. Ceea ce se prezintă ne priveşte pe fiecare şi fiecare este căzut în peripeţiile unei alte piese, cu sporite margini. Nimeni nu poate ieşi din rol, doar să cadă, cu imaginea sa cu tot, în plasa unui scenariu dramatic, cu mult mai întinsă şi mai durabilă. Există o mişcare lucidă, cu un zâmbet frânt la jumătatea drumului. Deşi există “noduri” autoreferenţiale, nici un personaj nu are conştiinţa existenţei autorului. Prezenţa acestuia este insesizabilă. Din acest unghi, Valeriu Butulescu creează un teatru modern – în care discursul dramatic îşi poartă cu sine propria oglindă autoreferenţială – şi, în acelaşi timp, prin retragerea sa în umbra discursului, recuperează omniprezenţa autorului din teatrul clasic. Tehnica aceasta specifică naşte un nou paradox: al absenţei şi prezenţei autorului. De la paradoxul scânteietor al aforismului, Valeriu Butulescu s-a ridicat la drama constituită paradoxal. Chiar titlurile pieselor semnalează prezenţa subterană a paradoxului; de la replică la structură, de la acţiune la conflict, de la personaj şi spectator la autor, până la autoreferenţialitatea discursului.
Aceste desfăşurări paradoxale, scânteietoare şi lucide, ne luminează fiinţa umană ajunsă pe cale critică. Omul lipsit de cer, dar posesor al lucidităţii, cade în paradox. Surprinzându-l astfel, Valeriu Butulescu ne apare ca un moralist sceptic, omul în viziunea sa relevându-se ca o fiinţă stoică, dar fără conştiinţa stoicismului.
III. “DRACULA” – O LUME ÎNTOARSĂ PE DOS
În deceniul al optulea al secolului trecut, Marin Sorescu a scris, şi spre sfârşitul acestuia avea să le vadă pe scenă, piesele A treia ţeapă şi Răceala, ambele plasate în secolul al XVI-lea, în Ţara Românească, desfăşurându-se în jurul prezenţei sau absenţei domnitorului Vlad Ţepeş. Sorescu şi-a luat libertatea să istorisească “dinspre azi spre ieri”, cum zicea, despre o “epocă de spaimă”, “din acelea care nu îngăduie nici milă, nici iertare”, spre a obţine ceea ce am numi fenomenul de rezonanţă. Într-o stenogramă în revista Teatrul, nr. 8, din 1971, se poate citi cât de abruptă şi periculoasă a apărut tentativa sa. Predase manuscrisul piesei A treia ţeapă spre consultare celor ce decideau, iar în consfătuirea publică organizată era acuzat de “tendinţe de demitizare a marilor figuri ale istoriei poporului nostru” şi de "scormonirea cu tot dinadinsul, cu cinism aproape, a laturilor întunecate ale unor personalităţi ale istoriei noastre”. Ne întrebăm ce ar fi zis asemenea “vigilenţi culturali”, dacă s-ar fi trezit cu un manuscris cum este Dracula Rex al lui Valeriu Butulescu, în care carpaticul domnitor atinge cu tălpile sale satanice, lăsând urme pline de sânge, nu doar ţărâna românească, ci întregul pământ!? nu doar firava noastră istorie, ci marea istorie în care se zbat şi se manifestă personalităţi determinante, uneori dintre cele universal valabile, cum le numea Hegel, cu care se identifică!? Fireşte, nici nu s-ar fi putut scrie, căci vremea, nici a noastră nici cea de aiurea, nu o solicita. Dracula lui Valeriu Butulescu nu mai are aproape nimic din Vlad Ţepeş, el este spiritul istoric “împieliţat” (fie subiectiv sau obiectiv), adică în ipostaza mefistofelic negativă, de ”ferment catalizator, diabolic, dar folositor”, zice el în Prolog, este acel Ţepeş de sub pielea fiecărui agent al puterii, sau al fiecărui om ajuns în ipostază de stăpân. “Cu timpul, ţeapa, ca metodă de instrumentare a durerii, ia forme sofisticate, mai puţin sângeroase, dar tot mai eficiente, de la puşca mitralieră la camerele de gazare sau bomba atomică. În spatele acestora sunt eu, mereu tânăr, reîncarnat ori de câte ori trebuie, în regi, dictatori, sultani, revoluţionari, împăraţi, şefi de trib, maharajahi, secretari de partid, despoţi, satrapi, aiatolahi, conchistadori, preşedinţi. Eu pot intra uşor în pielea oricărui individ, căruia legea îi dă dreptul să spună în fiecare dimineaţă că el îşi bea cafeaua în numele poporului suveran”(s.n.).
Deşi din lecţiile istoriei, s-a spus, nimeni nu învaţă niciodată nimic, totuşi scriitorii se opresc asupra dramelor gata făcute, le cercetează şi le şlefuiesc ca cel puţin pe cale secundă să ne “înveţe” ceva. Valeriu Butulescu, cel puţin prin experienţa politică din ultimul deceniu al secolului XX, s-a detaşat de “vârsta Idealelor” şi a trecut la “vârsta critică” de a privi lumea, acolo unde politicul începe să-i arate cinismul şi ipocrizia, şi a scris poate cea mai macheavellică piesă, nu doar din dramaturgia noastră. “S-a întors maşina lumii”, concluzia tânărului, dar lucidului Eminescu, i se dezvăluie şi lui de sub vălurile de aparenţe ale pozitivităţii, priveşte în prăpastia istorică a lumii şi-o ia ca atare, vede cum răul mişcă lumea, fardat şi-n numele binelui, cum s-a zis cu bune intenţii este pavat drumul spre infern, constată ciclicitatea “împieliţării” răului şi pierde speranţa, rămânând cuprins doar de o eclesiastică tristeţe şi dezamăgire, de un van scepticism. Eroul lui Marin Sorescu, în faţa ţepei a treia şi urcând pe ea, dialoga cu sine şi cu Dumnezeu, era o cutremurătoare şi asumată meditaţie a ispăşirii, un drum al sacrificiului pentru dreptate şi morală. Dracula scepticului Butulescu vrea să-l vadă pe Dumnezeu în vârful unei ţepe, pentru că la facerea lumii a greşit, a făcut şi a aruncat răul strălucitor şi atrăgător pe pământ, l-a aşezat în inima omului şi i l-a dat pe acesta cu lumea sa în stăpânire; iar lui, veşnicul “împieliţat”, nesfârşita sarcină de a o pune în ordine, prin colaborare cu forţele infernului, însoţinduse cu principesa Faustina, “ambasadoarea lui Lucifer”.
Majoritatea aforismelor lui Valeriu Butulescu par a se fi născut pentru a trece în cuvintele şi gândurile lui Dracula; mai mult, chiar versuri din austerul volum, Creşterea nefiinţei au devenit “creaţii” ale acestuia – ceea ce înseamnă că Dracula l-a obsedat şi bântuit de vreo două decenii, dar nu a putut să-şi constituie chipul decât după ce Valeriu Butulescu a surprins din interior chipul despicat, ipocritic, al politicului. Bibliografia lui Dracula nu se poate epuiza, ea se apropie, ca întindere, de cea shakespeariană. Pe Valeriu Butulescu l-au preocupat întâmplările atestate de documentele vechi, de cronicile româneşti şi maghiare, de poveştile slavone şi snoavele săseşti; acele mărturii şi redactări de autorii străini şi români le-a citit, asumat, dar le-a “uitat”, metaforic zis, le-a pus în cufărul acela pe care îl poartă Dracula cu el, unde se află “recuzita” istoriei. El a citit, însă, drama prezentului, situaţia de ipocrizie şi schizofrenie generalizate în care infernul se răstoarnă în lume şi lumea în infern – sau ca să folosim imaginea dantescă, el dimensionează clipa acelei pedepse când omul schizoid trece prin reptilă şi reptila prin om, despicându-se şi amestecându-şi mădularele. “Dacă vreţi – zice Dracula în acelaşi Prolog -, intraţi pentru o clipă în universul meu oscilant, în care totul ondulează, dar în primul rând caracterele. Acţiunea are inconsistenţa şi discontinuitatea unui vis, în care diavolii fac eforturi să se umanizeze, în vreme ce oamenii se transformă, discret, dar ireversibil, în diavoli.” Monstruozitatea din omul Dracula trezeşte porniri umane în Faustina; cu cât creşte bestia în om, cu atât sporeşte umanul în diavol. Întreaga piesă are ca temă această împletire satanică, dintre om şi rău, dintre lume şi infern, imaginată cândva ca pedeapsă şi în afara lumii de Dante, iar acum devenită loc pentru puterea politică şi mod de viaţă pentru agenţii acesteia, în fine, pentru omul care nu mai poate să i se sustragă.
Dacă destinul este puterea, cum ar fi zis Napoleon, omul ca agent al puterii, în piesa lui Valeriu Butulescu, nu poate învinge destinul. “Sacrificiul” lui Dracula nu are sens, decât într-un mod răsturnat, adică prin accepţia “reîncarnării”; el nu se poate cu adevărat sacrifica, având, prin sprijinul chiar de natură erotică al infernului, un şir nesfârşit de vieţi. Thanatologia răului: Dracula nu poate muri, îşi schimbă doar înfăţişările istorice. De aceea, el nu poate, ca personajul lui Sorescu, să se sacrifice şi nici să se sustragă istoriei. El se supune şi savurează estetic, ca un estet al neantului şi artist al morţii, ciclicul joc carnavalesc, unde este şi arbitru şi jucător. Carnavalul durerii iscat, grupul din jurul începe să ia formă doar după cuvintele şi gesturile sale, chiar atunci când se pune la cale o revoluţie, iar poporul, doi monosilabici Juraţi, nu poate decât să behăie ca o turmă de oi, silabe ce au totdeauna sensul pe care îl doreşte cel ce le solicită.
Dracula pune la cale Carnavalul durerii, ca modalitate de redempţiune morală a lumii, dar în cinismul său şi al lumii moderne, el nici nu mai crede în aceasta, ia doar latura estetic-neroniană; iar jocul cu moartea şi de-a revoluţia, când totul se răstoarnă, lumea devenind carnaval, moartea ia chipul unei renaşteri satanic-vampirice, iar informatorii revoluţionari, la apropierea haitei de lupi, se preschimbă în lupii cei tineri. Piesa Dracula este o amplă parabolă politică despre o lume stropită cu sânge şi fascinată de flăcările roşiatice ale infernului. Dar pentru a-i lumina arhitectura, de forţe împletite şi răsucite, precum Dracula cu Faustina, pentru a savura contrariile paradoxului şi rostogolirea dureroasă din istorie, se cuvine a fi descrisă scenă cu scenă.
Desfăşurarea celor 12 episoade se face după principiul compoziţional al răsturnării, provenind din carnaval şi jocul cu moartea. 1) Pe insula pustie Santa Arena, sub un palmier de care spânzură cu capul în jos un liliac, alături de un cufăr, sunt Dracula şi Faustina, îmbrăcaţi “uşor şi modern” ca orice vilegiaturişti, dar parcă pentru o clipă exilaţi, el declamând din propriile poezii, iar ea răsfoind “plictisită o revistă de modă”. În versuri este vorba de “un carnagiu vegetal”, de “o revoltă generală”, surprinsă în ipostaza limită şi sarcastică, a plantelor împotriva “regnului animal”. Va apare luna plină şi va începe carnavalul. 2) Se proiectează “dinspre azi spre ieri” şi apare sala tronului, cu personajul de nedespărţit al lui Dracula, cu care începe orice gest în istorie şi care “a făcut din moarte o profesie”, Călăul, căruia îi cere paradoxal şi cinic un “rechizitoriu muzical”, autocondamnarea şi execţia proprie, ultimă, dar estetică, de satisfacţie pentru unul şi de joc carnavalesc pentru celălalt, fiindcă i se promite readucerea la viaţă. 3) Se deschide oficial Carnavalul durerii, cu Preotul, Judecătorul şi Iscoada. Începe Marea Execuţie, “spectacolul de gală” cu douăzeci de mii de păgâni şi tot atâtea ţepe. Dracula, care concepe “moartea ca artă”, rămâne nemulţumit de “teatralizarea sentinţei”. Se deschide conflictul puterii nelimitate a lui cu cei din jur şi cu Dumnezeu, care nu a făcut lumea perfectă, ci plină de “păcate atractive”, punându-l, astfel, pe el “de planton”; epuizat de spasme şi convulsii rosteşte blasfemiator: “Mi-aş da şi ultima cămaşă de forţă, să-l văd pe Dumnezeu tânguindu-se într-un vârf de ulm!” 4) Epuizat, adoarme pe tron, păzit de doi Soldaţi, timp în care Iscoada îşi face datoria, justificând delaţiunea ca “apogeul moral al regimului”. 5) Lumea a a luat chipul infernului, iar “iadul e un fel de lume întoarsă”, cum observă Faustina, care corupe şi pe Preot, oferind materie Iscoadei spre a confirma teza că răul justifică binele şi că spaima este terapeutică. 6) Dracula îşi revine, constată că este părăsit de toţi miniştri “cinstiţi” prin ţepi şi trece la remanierea guvernului. 7) Marea Judecare: morţii, când trebuie comisă, i se găseşte justificare şi-n derizoriu: de pildă, medicul, fiindcă elimină durerea şi, prin urmare, terapia ei, este subversiv. Totul este răsturnat, “iadul e nimic faţă de spectacolele tale”, îi spune Faustina. Iar el îi răspunde prin căsătorie, căci “puterea are şi va avea latura ei satanică”. 8) În spatele nuntirii se dezvăluie complotarea Iscoadei, Călăului, Judecătorului, Soldaţilor, Bucătarului, şi punerea de revoluţie, cu organizarea unui “comitet de salvare naţională”. 9) Ruşinoasa revoluţie a informatorilor (cu concluzia Bucătarului: ”Dacă nu a colaborat, n-are ce căuta în politică”). 10) Un tribunal revoluţionar şi penibilul proces al celor doi, Dracula şi Faustina, calchiat după altul recent din istorie. “Aşa e la Revoluţie – justifică amabil Călăul. Întâi omorâm, după care strigăm: trăiască morţii!” 11) Carnavalul sfârşeşte: revoluţia sfîrşeşte în contrarevoluţie, prin intervenţia lupilor care apar odată cu luna plină, revoluţionarii intră în corul slujbaşilor lupi. Dracula este regenerat prin sângele oferit în plăcerea erotică de Faustina.12) Pe aceeaşi insulă pustie cei doi îşi justifică actele, îşi rememorează personajele istorice prin care au trecut, şi se pregătesc de o nouă “împieliţare”, într-un nou loc şi timp.
Piesa Dracula este şi o parabolă a istoriei “mici” sau “mari”, care s-a despărţit de Dumnezeu şi s-a însoţit de forţele amăgitoare ale infernului. Perspectivei soresciene “dinspre azi spre ieri”, cu care începe, Butulescu îi adaugă şi răsturnarea ei, dinspre ieri spre azi: Dracula trece prin istorie, dar este totdeauna la timpul prezent. “Citirea” este palimpsestică. Mişcarea circulară spulberă omului orice speranţă şi-i cerne cu impertinenţă pe frunte cenuşa cinismului cu urlet de lupi. Jocul estetic şi viclean al răsturnărilor din Carnavalul durerii este al istoriei devenite prin politic viclean de carnavalescă. Dracula trece prin “pieile” cu înfăţişare umană, aparent natural, precum fazele lunii, de care este ingenios şi revelator legat. Valeriu Butulescu subliniază ciclicitatea revigorării şi manifestării răului ca fenomen natural, punându-l în relaţie “poetică” şi “dramatrurgică” nu doar cu luna şi haita de lupi, ci şi cu forţele instinctului primar, ale inconştientului, reprezentat de infernala Faustina, cea care îl hrăneşte vital şi erotic cu sângele propriu. Într-o parabolă politică a istoriei noastre, instituită pe principiile Carnavalului, acel umor popular care îi era intim, se acidulează, atingând limita destrucţiei propriului obiect, şi devine umor negru. Într-o lume închisă în propria-i ciclicitate a puterii şi morţii, omului nu-i mai rămâne decât calea umorului negru, să ia chiar moartea în râs. Paul Zarifopol consemna pentru români “vocaţia râsului ca artă şi simţul comicului ca instinct fundamantal”. Dracula lui Butulescu spune nu altfel, dar cu final închis: ”Supuşii mei nu iau niciodată durerea în serios. Pentru ei existenţa este o interminabilă glumă…Cântă, indiferent dacă viaţa vine sau pleacă. Cimitirele lor sunt vesele. Pe cruci, în loc de epitafuri, scriu epigrame. Popor de umorişti…Uneori, umorul lor capătă o gravitate mortală.” Şi paradoxurile de care este plină piesa – şi întreaga creaţie a sa – se răsucesc parcă prin apele lui Charon:
“Dacă nu e omorât la timp, un asemenea poet poate deveni nemuritor.”
“Natură moartă cu oameni vii.”
“El a rămas la loc de cinste, adică în cea mai înaltă ţeapă.”
“Şi morţii îmi dovedesc credinţă.”
“Tragerea în ţeapă s-a generalizat în ultimii ani, din raţiuni umanitare.”
“Numai mort puteţi intra în istorie.”
De la “întoarcerea mănuşii pe dos”, a folosirii paradoxal a instrumentelor, sceptic până şi asupra scepticismului, Valeriu Butulescu priveşte “lumea întoarsă pe dos”, cu modurile fracturate ale conştiinţei, folosindu-i cu savoare ironia şi devastatorul umor negru. Cum altfel, cînd Dracula al său ne spune că trăim între catastrofe, în acel spaţiu redus la o fâşie insesizabil de subţire pe care trebuie să calci, ca pe o sârmă într-un număr de circ, şi cu siguranţă să cazi pentru ca sărbătoarea şi carnavalul să-şi atingă cinismul. Iar în cădere să-l auzi pe Dracula recitând:
“Dar eu, Dracula Rex nu pot să mor,
Nemuritoare e legenda morţii…”
DUMITRU VELEA – în volumul DU-TE ŞI FĂ LA FEL!, 2001
O piesă de anticipaţie cu subtexte multiple
Mileniul al treilea a început sub semnul superdimensionării informaţiei, devenită verigă fundamentală în cadrul răspândirii cuvântului, dar şi a imaginii, ca panaceu universal pentru existenţa noastră. Frumosul artistic, în ciuda îngrădirii sale nemiloase de puterea banului, triumfă din când în când într-un mod sfidător, semn că legile aristotelice nu numai că nu l-au părăsit, dar i-au consolidat statornicia, dincolo de vitregiile timpurilor.
Ca o componentă a acestuia, teatrul s-a simţit ameninţat în afirmarea lui ca spectacol, încă din 1929, când Luigi Pirandello îi identifica vigoarea şi realismul, puse la încercare concurenţială de progresul tot mai evident al cinematografului. Amploarea acestuia, în timp a devenit tiranică şi prin intervenţia televizorului, ca mod de răspândire a imaginii, rezultantă artificială a operaţiilor multiple, de ordinul n + 1, pe care le realizează computerul.
Intrată în sistem, o asemenea tiranie pare să disloce presa scrisă şi chiar pe cea vorbită. Ba, inconştient, s-a trecut dincolo de graniţele kitch-ului, căzând în derizoriu, dar nu în desuetudine. De ce? Fiindcă neştiinţa îşi întinde tot mai mult aripa neagră, folosindu-se de o asemenea situaţie ca într-o reacţie chimică reversibilă.
Într-o astfel de situaţie, artistul adevărat, autentic, cum este Valeriu Butulescu, a cărui conştiinţă se află la răscruce de vânturi, se-ntreabă, îngrijorat de situaţia Cetăţii şi a Lumii, ce-i de făcut? Fiind român, umblat, el şi aforismele lui, în multe spaţii geografice ale pământului, s-a cantonat în două sfere ale culturii: ideile universale şi miturile autohtone.
Primele se regăsesc admirabil în piesele Veşnicie provizorie şi Logica rătăcirii. Pe ultimele le-a controlat şi prin pavăza istoriei noastre milenare, Dracula fiind o piesă de referinţă în repertoriul teatrului românesc, ori mai încoace, prin Pacea cu zmeii, iar în anul 2001, prin angajamentul multiplu, în planul speculaţiei filosofice, oferit de balada Mioriţa.
În această ordine de idei, cunoscuta baladă constituie doar un fundal firav, coborâtă la nivelul pretextului, pentru că autorul dezbate shakespearean, gen Romeo şi Julieta, micile drame ale familiilor rivale, pentru a împiedica sau susţine încropirea unei căznicii. Romică şi Ramona, ramificaţii onomastice subtextuale de la „român”, deşi copii de ciobani, au studii superioare, se specializează în formele de implicare ale calculatoarelor. Sentimentele lor de adoraţie şi afecţiune, tipic umane, sunt puse mereu la încercare de manevrarea tehnologiei de vârf a calculatoarelor, al interesului ştiinţific pe care acestea îl propagă divers, nestingherit, până şi la stâna lor. Acolo se află paznic electronic, farfurie supersonică, telescop de studiat vremea, calculatoare, imprimantă, făină radioactivă, dispute ştiinţifice aprinse, nu numai despre ce se petrece în istorie pe pământ, ci şi dincolo de el, în univers, în planete ş.a.m.d.
La prima vedere, şirul indian al enumerărilor ar putea continua, întărind impresia de gravitate, de sobrietate. Până la un punct, piesa aşa şi trebuie privită. Numai că autorul, extrem de lucid, înaintează împătimit spre ideea că ştiinţa, dar mai ales tehnica, au pătruns atât de profund în viaţa oamenilor, încât tind să disloce şi fondul ancestral, matricea spirituală a românilor. Versurile din Mioriţa reverberează sucit, extraterestru şi doar din când în când, căci ciobanii sunt preocupaţi mai mult de latura practică, imediată a vieţii lor. Chiar şi trocul se desfăşoară de acum într-un mod bizar. O imprimantă de calculator, un examen la facultate se cumpără în schimbul a mai multe caşuri sau berbeniţe de brânză.
În atari situaţii, stâna nu mai este izolată de restul comunitar. Dimpotrivă, locuitorii ei, oameni cu studii superioare, posesori şi mânuitori de de aparatură electronică, sunt mereu conectaţi la tot ce înseamnă fiinţă pe pământ. Şi ei, ca toţi românii, sunt cu ochii pe Occident, în primul rând. Trimiterea aminteşte caragelian de interesul nostru, străvechi de aproape două secole, de a ne integra în Europa, de a-i urmări mişcările. Dramaturgul are aici infiltrată tristeţea tragicului sentiment că se tinde, cu voie sau fără voie, spre pierderea identităţii, ajungându-se astfel la mondializare, în ultimă instanţă la satul planetar. Aici, ca în perioada tribală, fericirea se va reduce la grija obstinată a individului, a clanului sau a colectivităţii numai spre procurarea hranei şi a adăpostului. Piesa oferă suficiente date în această privinţă (Memorabile sunt scenele de surprindere a ploilor provocate... electronic!)
Conceptual, piesa lui Valeriu Butulescu se află la graniţa dintre comedie şi tragedie. Conflictul dintre două familii rivale, ai căror urmaşi vor să-şi unească destinele într-o altă formulă de viaţă, chiar dacă literar trimite la marele Will, vine din istoria medievală a Ţării Româneşti, atât de inteligent surprinsă de Al. Odobescu în Mihnea Vodă cel Rău. Am putea spune, aşa ca un intermezzo, că geneza autentică a noastră s-a datorat unui puternic conflict dintre daci şi romani. De aici lipsa de unitate indestructibilă, sporită şi de „fondul nelatin” care s-a imprimat ca o ventuză pe verticalitatea poporului.
În fine, îi spunem textului dramatic piesă de frontieră, cu conţinut la scara 1/1 de comedie şi tragedie, deoarece râsul, ca apanaj al inteligenţei, după Kant şi I.D.Sîrbu nu se împlineşte integral, fiindcă, deşi are o implozie stăruitoare, motivată, odată declanşat, gura nu-l mai tolerează şi-l crispează într-o explozie tragică. Adică, de îndată ce auzi sau citeşti despre limbaje cu programare şi distribuire, într-o atmosferă de baladă, şi nu oarecare alta, ci Mioriţa, imediat eşti tentat să râzi. În acelaşi timp, te trezeşti, cel mult că zâmbeşti, deoarece tema morţii din baladă, raţional, te opreşte să-ţi desfăşori gândul într-un râs plenar. Aici cronicarul moldovean avea dreptate când a spus „zâmbeşte a râde”.
Cum autorul stăruie subtextual în discursul de escortă asupra ideii de reificare, întreg textul se încheagă hegelian ca o parabolă, deci, cu trimitere spre avertisment, spre atitudine. Astfel spus – cine are urechi de auzit să ia aminte, căci maşina inventată de om nu mai este sclavul acestuia, ci a devenit stăpânul lui. Sclavul îl imploră pe stăpân să-i fie mereu aproape, să-i supravegheze mişcările, gândurile, existenţa. Vezi preocupările „ştiinţifice” desfătătoare ale Baciului, şef de stână, de 50 de ani, care îşi petrece viaţa în utopiile oferite de luneta lui astronomică. Samson îi aduce veşti Baciului, după ce a fost prin târg. Îl informează că totul este ... pe brânză: „Brânza a devenit iar monedă naţională.” „Laptele stă la baza Universului”. Cu toate acestea, se pot cumpăra „ce vrei şi ce-ţi pofteşte inima, cumetre. Automate de muls oi, aparate antilup, cu ultrasunete, câini electronici, importaţi tocmai din Japonia...
Baciul: Latră tare?...
Samson: Destul de tare. Depinde de baterii... Aşa, cam la 20 de waţi. Da latră non-stop...”
În schimb, Valeriu Butulescu, un moralist fin, de tip iluminist, impune imaginea femeii (Safta, dar mai ales Maria, trimitere biblică evidentă ca pe a unei fiinţe care, cândva, izgonită din rai pentru răul produs, îşi ispăşeşte prin bine pedeapsa dumnezeiască aici pe pământ, printr-o osârdie cuceritoare, prin grija zilnică faţă de familie, de unitatea ei. Pentru femeie, cunoaşterea adevărată începe din familie, singura celulă socială care trebuie menţinută ca inalterabilă.
Ca orice parabolă, fie politică, fie civilă, acele ironiei trebuie să fie ghimpi galbeni, ca să însoţească plăcut textul, deoarece fiind de altă culoare, textul devine satiră, şarjă, stilul, grotesc. Toate acestea sunt departe, autorul, stăpân pe tehnica „facerii” teatrului, plasează şi pulsează cum gran saliz. Excerptez doar un fragment pilduitor:
Baciul (lasă telescopul): Oile? Că bine zici!... oile! Ia vezi, mă’ Romică pe unde-i turma noastră...
Romică (se întoarce la calculator): Oile? Staţi numai să accesez programul de ciobănie... (Manevrează calculatorul.) Oile... Uite aici! Turma e pe câmpul vectorial principal, parcela cinci, tăicuţă. Înaintează păscând spre Occident... Câinii sunt pe-aproape...
Baciul (reglează obiectivul telescopului): E bine dacă merg spre Occident. Acolo-i iarbă grasă...
Safta: Şi măgarii?
Romică (aruncând o privire spre monitor): Ca de obicei, măgarii sunt în frunte. Au funcţii de conducere... Iar câinii...
Baciul (se alarmează brusc): Parcela cinci, ai spus? Vezi că e pe-aproape trifoiul lui Gârjoabă! Nu vreau necazuri... Monitorizează cu atenţie măgarii... Ei conduc turma. Direcţionează măgarii spre nord vest... Dă-i dracului de câini!... (Pauză). Ce face oaia mea cea bucălaie?”
Întrebarea care se pune, mai ales pentru vremurile moderne ale teatrului (începe după cea de a doua conflagraţie mondială), sună cam aşa: ce este teatrul şi ce este spectacolul în piesa Oile Domnului (Satul electronic)?
După devenirea teatrului din antichitatea elenă până la modernul Lessing şi mai încoace până la teatrul absurdului (Ionesco, Arrabal), textul trebuie respectat cu sfinţenie, dacă nu ad litteram, cel puţin în spiritul lui. După război, regizorul modern a făcut adesea din text doar un pretext sau, mai corect spus, un liant necesar pentru materializarea concepţiei sale. Şi nu în puţine cazuri, jocul scenic a devenit spectacol. Cine vrea să-mi înţeleagă greşit afirmaţia mea îi reamintesc că începuturile adevăratei avangarde a sec. a sec. al XX –lea s-a înregistrat la Zurich, în 1916, de către un evreu român ca Tristan Tzara. Cum credem acum că regizori ca Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Silviu Purcărete, Andrei Şerban – cu perioade de lucru în Europa şi SUA, dacă n-au ctitorit teatrul ca spectacol, ei l-au impus până la consacrare.
Din această perspectivă, întrebarea de mai sus poate primi şi următorul răspuns privind piesa lui Valeriu Butulescu, încăpută pe mâna unui regizor de talia celor enumeraţi, ea poate fi nu numai text, cu o miză comică, dar şi spectacol, cu aer de demitizare, decortificare sau deconstructivare, cum se practică la ora actuală în lume. Între altele, luăm în calcul şi elementele de scenografie sau coloană sonoră, pe care scriitorul le-a nominalizat în distribuţie: o vrăjitoare, un argat, un zidar (pensionar!), spectatori cu iniţiativă, trei ciobani căluşari.
Toţi aceştia pot fi pe scenă sau în afara ei, ori venind direct din rândul spectatorilor din sală. Ei au replici puţine sau deloc, mişcarea lor însă devine complementară textului rostit pe scenă. Atenţie că autorul interesat de sistemul vaselor comunicante din miturile autohtone, aduce paliere colaterale şi mitul construirii, al jertfei, dar şi al jocului, toate pe fondul întremării, realizării de fapt, al împlinirii mitului zburătorului.
Preocupat de ideea teatru în teatru, Valeriu Butulescu consemnează şi prezenţa Regizorului şi a Sufleorului. În final, cei doi – stăpânul spectacolului şi sclavul lui – îi ajută pe ceilalţi, prinşi în febra nunţii celor doi tineri, să-şi rostească ultimele replici. Scriitorul, de după perdea, sau din loja oficială, le-mpinge câteva fragmente de folclor vesel, ca un paleativ la tragedia zidarului care s-a prăbuşit de durere în urma prăvălirii Turnului Nemuririi. Lucrase prea mult la el, de unul singur, fără să consulte calculatorul, pare a zice galeş dramaturgul. A triumfat viaţa – prin nuntă şi veselie, dar s-a dărâmat nemurirea. Ea mai poate fi invocată, de ce nu? Păstrată prin forţa imaginaţiei. Numai aceasta ştie să despartă corpurile de suflete. Ultimele ajung nemuritoare, iar celelalte contribuie la circuitul nestingherit al vieţii.
Dacă n-ar fi oximoron, am spune că Valeriu Butulescu ne-a oferit prin piesa Oile Domnului (Satul electronic) un text dulce amar, care acoperă o mentalitate şi o atitudine transparentă cu privire la sensul măreţ – limitat al vieţii, dar şi al puterii miraculoase a cuvântului românesc în zidirea lumii. În această ultimă ordine de idei, ca într-o literatură cu programaţi piloni de rezistenţă, Valeriu Butulescu implantează zeci de aforisme, semne măreţe de prelungire a sensurilor cuprinse în coaja cuvintelor. Să reţinem câteva:
1. „Condiţia nemuririi este înălţarea la cer... O promovare. Cât mai departe din pământul din care suntem plămădiţi!"
2. „Singurul lucru sigur pe această lume este îndoiala...”
3. „În lumea aceasta relativă, singurul lucru absolut este absenţa absolutului.”
4. „Acolo unde turmă nu e, nimic nu e!”
5. „Am reorientat măgarii, dar degeaba. Sunt în Occident. Au ieşit din câmpul nostru electric. Nu mai răspund la comenzi.”
Aceste aforisme se pot alătura celor câteva mii publicate de autor în 17 limbi, în ţări precum Macedonia, SUA, Polonia (cele mai multe), Ungaria, Suedia, Germania, Israel, Cehia, Bulgaria, Ecuador ş.a. Pentru unele posibile comparaţii, pe alocuri, textul lui Valeriu Butulescu venind mai târziu (în 2001!), consună (întâmplător sau nu) cu piese semnate de Shakespeare, Lucian Blaga, Pirandello, Marin Sorescu. I.D. Sîrbu, Valeriu Anania. Este unitatea de strategii dramatice în decodarea ori impunerea marilor idei universale. Tonul şăgalnic, câteodată buf, din unele scene ale piesei lui Butulescu, colorează tăria limbajului şi duce spre un fel de captaţie a publicului sau a cititorului de text.
Cum este piesa aceasta faţă de ale confraţilor săi – de generaţie?, de timp?, de moment? – n-are importanţă, căci originalitatea dramaturgului de astăzi este şocantă. Valeriu Butulescu scrie alert, dinamic, spectacolul ca atare (mai ales al ideilor, dar şi al atitudinii) se crează sub ochii privitorului. Oricum, Oile Domnului (Satul electronic) nu este un experiment, ci o deplină frescă despre o stare de spirit a lumii, cu exemplificări de altoi pe valorile umane din România. Tradiţia şi graba noastră spre modernitate – cu flux şi reflux în existenţa zilnică se regăsesc inteligent şi lucid în această piesă.
Prof. dr. MARIAN BARBU – în prefaţa volumului OILE DOMNULUI, Editura Polidava, 2001