Valeriu Butulescu sau propoziţia de aur
De peste treizeci de ani, de când citesc literatură, trăiesc cu o prejudecată: că aforismul este un gen minor. Cunoaşterea dictoanelor lui Rabindranath Tagore nu m-a eliberat de vechea prejudecată: consideram că frumuseţea lor se datoreşte exclusiv exotismului. Şi nici reflecţiile lui E.M. Cioran nu au reabilitat pentru mine aforismul: aceste reflecţii sunt secvenţe dintr-o filozofie – intenţionat fragmentată, ca să nu trezească prin monumentalitate, suspiciunea omului modern – şi forţa lor vine tocmai din apartenenţa la un întreg. În sfârşit, descoperind aforismele cu umor, gen J. Renard, St. Lec, am crezut că ele sunt un compromis, care confirmă imposibilitatea teoretică a existenţei genului. Dar…
…Dar într-o bună zi am citit aforismele lui Valeriu Butulescu. Din acel moment genul mi s-a înfăţişat într-o altă lumină. Un autor de care nu mai auzisem vreodată mi-a schimbat modul de a gândi. Aşa neînsemnat cum pare – pentru că este „de-al nostru”, pentru că are numele terminat în banalul „escu”, pentru că facem mereu, de sute de ani, greşeala de a ne minimaliza propriile merite – Valeriu Butulescu este un mare scriitor. Faptul că se exprimă prin mici texte nu contrazice această calitate. Aceste propoziţii risipite de el prin periodice şi broşuri obscure sunt propoziţii de aur.
Mi-am îngăduit să alcătuiesc pentru revista Vatra o antologie, cu scopul de a demonstra că avem de-a face cu o operă. O operă complexă, scrisă într-un registru stilistic întins. Lirismul elevat („Veşnicia geniului. Opera lui, ca un miraculos polen, va şti să se agaţe mereu de memoria oamenilor vii.”), viziunea sumbră, de coşmar („Când prostia prinde aripi se întunecă cerul.”), analiza psihologică profundă, dostoievskiană („În sufletele obscure ura persistă, precum zăpada pe versanţii lipsiţi de soare.”), ironia caustică, fără replică („Mă plictisesc rar şi niciodată singur”.), patriotismul declarat într-o manieră bărbătească („Dacă arborii îşi schimbă uneori patria de vină sunt numai frontierele.”), umorul irezistibil („Mă tem de moartea întâmplătoare. De aceea evit spitalele.”), pamfletul scris cu vervă, da, cu vervă în numai câteva cuvinte („Unii poeţi amintesc de căţeii scoşi la plimbare. Orice drum alegi, ei merg înainte.”), paradoxul revelator („Fii imparţial şi balanţa se va înclina de partea ta.”), filozofia de bună calitate („Curcubeu. Superb arată lumina în faza ei de descompunere.”), povestea unei vieţi, un roman în zece cuvinte! („Până la urmă m-au convins să mă las constrâns.”) – iată numai o parte din faţetele acestei opere.
ALEX. ŞTEFĂNESCU – în VATRA nr. 9/1989
Adăugat de Simona Enache, 30 august 2009 08:17 (UTC)