Versiunea curentă din 10 aprilie 2016 08:17

Valeriu Butulescu este aforist, dramaturg, poet, prozator, traducător, jurnalist şi om politic român. S-a născut pe 9 februarie 1953 în satul Preajba, judeţul Gorj.

Cărţi publicate[modificare]

• Oaze de nisip
• Stepa memoriei
• Imensitatea punctului
• Frunze fără ram
• Creşterea nefiinţei
• Lirică poloneză
• Oile Domnului
• Logica rătăcirii
• Veşnicie provizorie (Hoţul cinstit)‎
• Dracula (Carnavalul durerii)‎
• Don Siempre
• Iarnă în Rai (Globalizare)
• Pasărea de aur
• Samson (Valea din Deal)
• Ştefan cel Viu (Valea Albă)
• Pacea cu zmeii
• Insula Femeilor (Lady Robinson Bar)
• Infinitul Brâncuşi
• Herghelia albastră (Forţa imaginaţiei)
• O zi din viaţa unui martir (Câinele aprioric)
• Bun de tipar (Opinia publică)

...

Aprecieri critice[modificare]

Valeriu Butulescu, născut la 9 februarie 1953 în satul Preajba, comuna Curtişoara, judeţul Gorj, fiul lui Luca Butulescu şi al Anei (născută Năgăra) – „simpli ţărani cu nume de sfinţi”. Din 1964 locuieşte în Petroşani, unde a terminat Liceul teoretic în 1972. Şi-a început studiile superioare la Universitatea din Lodz, continuându-le la Academia de Mine şi Metalurgie din Cracovia (Polonia), pe care a absolvit-o în mod strălucit în 1979. A obţinut titlurile de inginer minier şi doctor în ştiinţe inginereşti.

De la terminarea studiilor, până în 1990 a lucrat la Întreprinderea de Utilaj Minier Petroşani, ca translator (vorbeşte fluent cinci limbi). A făcut parte din primul Parlament al României postrevoluţionare, ca deputat de Hunedoara, îndeplinind funcţiile de vicepreşedinte al Comisiei parlamentare pentru cultură, arte şi mijloace de informare în masă. În 1991 fost al ales secretar al Comisiei parlamentare speciale pentru minerit. După alegerile locale din 1992 devine consilier municipal la Petroşani. În 1996 este ales consilier judeţean şi preşedinte al Comisiei pentru relaţii externe. Este reales consilier judeţean în anul 2000, îndeplinind funcţia de preşedinte al Comisiei pentru Cultură din cadrul acestui organism.

În ianuarie 1990 a înfiinţat săptămânalul Semnal, prima publicaţie particulară din Valea Jiului. A mai fondat publicaţia de umor politic Papagalul (1993) şi revista de specialitate Buletin de informare tehnică (1994).

În plan literar a debutat în 1972, în revista şcolară Mărturisiri literare, sub coordonarea profesorilor Nicolae Cherciu şi Simion Părăian. Debutul său editorial se produce în 1985, cu volumul de aforisme Oaze de nisip, publicat la Editura Litera din Bucureşti, reluat un an mai târziu de Editura Cartea Românească. A debutat ca dramaturg în 1993 cu comedia Hoţul cinstit, pe scena Teatrului Dramatic „I. D. Sîrbu” din Petroşani (regia artistică: Rodica Băiţan). Tot aici i s-au mai jucat în premieră absolută alte două comedii: Logica rătăcirii ( 1994, în regia lui Nicolae Gherghe) şi Pacea cu zmeii (1999, în regia lui Marcel Şoma). La prima ediţie a Festivalului de creaţie „I. D. Sîrbu” din Petroşani a primit „Premiul pentru libertatea spiritului creator” (1992).

În 2003, pe scena Teatrului din Deva i-a fost jucată comedia „Oile Domnului” în regia lui Boris Melinti. Este laureat al Festivalului naţional de chitară clasică (Sibiu, 1983). I s-au mai decernat: Premiul pentru poezie „Lampa de aur” (1980), Premiul de excelenţă pentru activitate culturală (2000), titlul de „Ambasador cultural al judeţului Hunedoara (2001), Premiul „Omnia” (2001).

Consiliul Judeţean i-a decernat Premiul „Bene Merenti” în anul 2001.

A publicat 25 volume de eseuri, poezie, teatru, traduceri. O largă popularitate au căpătat aforismele sale, traduse şi publicate în 35 de limbi, printre care: engleză, franceză, germană, spaniolă, italiană, sârbă, albaneză, macedoneană, aromână, ucraineană, cehă, poloneză, slovacă, ebraică, suedeză, rusă, maghiară, olandeză, bulgară, japoneză, persană, daneză, armeană.

În anul 2003, cu ocazia împlinirii vârstei de 50 ani a fost declarat Cetăţean de Onoare al municipiului Petroşani. De asemenea, a primit titlul de Cetăţean de Onoare al judeţului Hunedoara.

În anul 2005 a fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România, la Festivalul Dramaturgiei Româneşti (Timişoara) pentru comedia amară „Hoţul cinstit”, prezentată de Teatrul Naţional „V. Alecsandri” din Republica Moldova.

În 13 mai 2009, a câştigat Premiul I la Festivalul Comediei Româneşti 2009 (Teatrul de Comedie din Bucureşti), pentru comedia erotică "Insula Femeilor (Lady Robinson Bar)".

În prezent este Şef Birou Protocol în cadrul Companiei Naţionale a Huilei din Petroşani, precum şi consilier în cadrul Primăriei Petroşani, îndeplinind funcţia de preşedinte al Comisiei pentru activităţi ştiinţifice, învăţământ, cultură, tineret.

Colaborări:

România literară, Luceafărul, S.L.A.S.T., Flacăra, Săptămâna, Magazin, Urzica, Telegraful român, Ateneu, Amfiteatru, Cronica, Astra, Transilvania, Vatra, Tribuna, Steaua, Orizont, Ramuri, Adevărul, Curierul naţional, Lumina, Expres, Vremea, Totuşi iubirea, Al cincilea anotimp, Bolta verde, Thalia, Matinal, Gazeta Văii Jiului, Mesager, Călăuza, Columna, Semnal, Datina, Gaudeamus, Arhipelag, Solstiţiu, Ardealul literar, Actual, Lumea de azi, Steagul roşu, Gazeta Gorjului, Cuvântul liber, Neuer Weg, Karpaten rundschau, Neue Literatur, Uj Elet, Szabad szo, A Het, Banatske Noviny, Neuer Banater Zeitung, Kniezny Zivot, Passages, Nas Holos, Balgarski Pisatel, Flaka e vellazerimit, Rilindja, Fjala, Literatura svetova, Eulenspiegel, Kyrn Magazin, Artes Cultura, Language Bridge Quatterly, Roemenie Bulletin, Sydostran, Blekinge Lans Tidning, Odra, Tak i Nie, Trojkat, Slask, Trybuna robotnicza, Pismo literacko – artystyczne, Przekroj, Zycie literackie, Rzeczpospolita, Gazeta Wyborcza, Okolice, Poezja, Tygodnik kulturalny etc.

Călătorii de studii şi documentare:

Africa de Sud, Albania, Andorra, Anglia, Argentina, Armenia, Austria, Australia, Belarus, Belize, Belgia, Bosnia Hereţegovina, Brazilia, Bulgaria, Canada, Cehia, Chile, China, Cipru, Columbia, Congo, Costa Rica, Croaţia, Cuba, Danemarca, Dubai, Ecuador, Egipt, El Salvador, Elveţia, Emiratele Arabe, Estonia, Filipine, Franţa, Finlanda, Georgia, Germania, Grecia, Guatemala, Honduras, Irlanda, India, Israel, Indonezia, Iordania, Italia, Kosovo, Letonia, Liechtenstein, Liban, Lituania, Macedonia, Malaezia, Maldive, Malta, Marea Britanie, Maroc, Mexic, Moldova, Mongolia, Muntenegru, Nicaragua, Nigeria, Norvegia, Olanda, Peru, Palestina, Panama, Polonia, Portugalia, Rusia, S.U.A., Serbia, Singapore, Siria, Slovacia, Slovenia, Spania, Sri Lanka, Suedia, Thailanda, Tunisia, Turcia, Ucraina, Ungaria, Vatican, Venezuela, Vietnam.

Valeriu Butulescu sau propoziţia de aur

De peste treizeci de ani, de când citesc literatură, trăiesc cu o prejudecată: că aforismul este un gen minor. Cunoaşterea dictoanelor lui Rabindranath Tagore nu m-a eliberat de vechea prejudecată: consideram că frumuseţea lor se datoreşte exclusiv exotismului. Şi nici reflecţiile lui E.M. Cioran nu au reabilitat pentru mine aforismul: aceste reflecţii sunt secvenţe dintr-o filozofie – intenţionat fragmentată, ca să nu trezească prin monumentalitate, suspiciunea omului modern – şi forţa lor vine tocmai din apartenenţa la un întreg. În sfârşit, descoperind aforismele cu umor, gen J. Renard, St. Lec, am crezut că ele sunt un compromis, care confirmă imposibilitatea teoretică a existenţei genului. Dar…

…Dar într-o bună zi am citit aforismele lui Valeriu Butulescu. Din acel moment genul mi s-a înfăţişat într-o altă lumină. Un autor de care nu mai auzisem vreodată mi-a schimbat modul de a gândi. Aşa neînsemnat cum pare – pentru că este „de-al nostru”, pentru că are numele terminat în banalul „escu”, pentru că facem mereu, de sute de ani, greşeala de a ne minimaliza propriile merite – Valeriu Butulescu este un mare scriitor. Faptul că se exprimă prin mici texte nu contrazice această calitate. Aceste propoziţii risipite de el prin periodice şi broşuri obscure sunt propoziţii de aur. Mi-am îngăduit să alcătuiesc pentru revista Vatra o antologie, cu scopul de a demonstra că avem de-a face cu o operă. O operă complexă, scrisă într-un registru stilistic întins. Lirismul elevat („Veşnicia geniului. Opera lui, ca un miraculos polen, va şti să se agaţe mereu de memoria oamenilor vii.”), viziunea sumbră, de coşmar („Când prostia prinde aripi se întunecă cerul.”), analiza psihologică profundă, dostoievskiană („În sufletele obscure ura persistă, precum zăpada pe versanţii lipsiţi de soare.”), ironia caustică, fără replică („Mă plictisesc rar şi niciodată singur”.), patriotismul declarat într-o manieră bărbătească („Dacă arborii îşi schimbă uneori patria de vină sunt numai frontierele.”), umorul irezistibil („Mă tem de moartea întâmplătoare. De aceea evit spitalele.”), pamfletul scris cu vervă, da, cu vervă în numai câteva cuvinte („Unii poeţi amintesc de căţeii scoşi la plimbare. Orice drum alegi, ei merg înainte.”), paradoxul revelator („Fii imparţial şi balanţa se va înclina de partea ta.”), filozofia de bună calitate („Curcubeu. Superb arată lumina în faza ei de descompunere.”), povestea unei vieţi, un roman în zece cuvinte! („Până la urmă m-au convins să mă las constrâns.”) – iată numai o parte din faţetele acestei opere.

ALEX. ŞTEFĂNESCU – în VATRA nr. 9/1989

"Adevăruri eterne"

Aforismele lui Valeriu Butulescu, având pregnanţa expresivă a unor inscripţii în relief, vădesc deopotrivă prospeţime şi imaginaţie, dar şi rafinament. Autorul are darul de a formula concis şi exact (cu o exactitate de geometru) intuiţii de mare fineţe. Dar dincolo de ritualul rostirii este de căutat adâncimea reflecţiei morale. Este ceea ce salvează aforismele lui Valeriu Butulescu de gratuitate.Autorul este, orice s-ar zice, un moralist modern. Un moralist care nu moralizează. Nici n-ar avea cum să moralizeze. Spaţiul atât de comprimat şi exploziv al aforismului nu-i permite să dea lecţii de viaţă altora. Fireşte, nu este lipsit de umor sau de vervă satirică, şi nici de spirit de observaţie. Dar există la Valeriu Butulescu, pe lângă toate acestea, un patetism al implicării, cu accente de adâncă seriozitate. O melancolie irepresibilă, fără leac însufleţeşte multe dintre aforismele sale.

Sfârşitul de secol pe care-l trăim îşi pune amprenta şi pe aceste propoziţii cu aspect emblematic de adevăruri eterne. De adevăruri etern – umane. Poate de aceea ne plac atât de mult aforismele sale. Deşi numai nişte fragmente, ele conţin fărâme de eternitate. Este revanşa pe care spiritul şi-o ia asupra timpului, asupra discursului prozaic, interminabil, al vieţii de fiecare zi.

CORNEL MORARU – în S.L.A.S.T. nr. 45/1989

"Scânteile inteligenţei"

Publică din când în când în revista noastră un foarte talentat moralist, un poet care se reprimă, VALERIU BUTULESCU. El este şi deputat în Cameră, precum este, la origine, inginer de mină. Îl cunosc de mult, de când l-am citit în revista „Magazin” şi într-o carte târzie, neînstare să-i cuprindă scânteile inteligenţei şi vocaţia literară. Doi mi s-au părut moraliştii inspiraţi ai deceniului ’80 - ’90. Profesorul Ghica de la Tecuci şi inginerul Butulescu de la Petroşani. (pe care-l rog să nu uite că apărem săptămânal). Mai fusese o revelaţie pentru mine Tudor Vasiliu, pe vremea când era foarte tânăr, şi este şi acum o revelaţie cănd îi găsesc numele, parcă prea haotic, în câte o publicaţie. Şi pe Tudor Vasiliu, dacă nu cumva ne-or despărţi blestematele diferenţe politice, îl invit în revista noastră. Apropo – ce-o mai face Al. Monciu – Sudinski, extraordinarele lui colaborări la „RACUL” ar trebui reluate. Dar ce-o mai face Ion Dogar Marinescu? Cât umor românesc în derivă planetară! Ce-or face ei?

Ştiu numai ce face Valeriu Butulescu. E un om profund, cinstit, un foc mocnit care îndrăzneşte să bată într-o uşă redacţională, are psihologie de miner care întârzie prea mult la suprafaţă, e preocupat de valorile umaniste ale tuturor literaturilor, ba îmi aduce traduceri din clasici englezi ai spiritului, ba din poeţi turci, ba veşti despre poetul Bujorescu, ba aforisme butuliste, ba scurte eseuri pline de duh despre situaţia din Albania şi din Japonia.

Butulescu e pretutindeni. Am crezut necesar să scriu despre el, pentru că din când în când trebuie să ne eliberăm de propria noastră obişnuinţă şi să ne mai şi bucurăm de darul dumnezeiesc pe care, iată, îl au unii din contemporanii noştri. Bine aţi venit, domnule Butulescu, din nou în înghesuita noastră redacţie. Vă rugăm să luaţi loc în interiorul revistei!

ADRIAN PĂUNESCU – în TOTUŞI IUBIREA, nr 13/1991

"Cunoscător subtil al graiului nostru"

Recomand cu bucurie pe confratele nostru Valeriu Butulescu, autor al mai multor cărţi, unele tipărite, pentru a fi primit în Uniunea Scriitorilor.

Domnia sa şi-a împlinit studiile universitare în Polonia, a tradus în această limbă, şi cele scrise în română îl adeveresc înzestrat şi cunoscător subtil al graiului nostru.

Să-i dorim drum bun!

Cu iubire,

IOAN ALEXANDRU – 1991 (recomandare către Uniunea Scriitorilor)

Valeriu Butulescu - maestru neîntrecut al aforismului

Valeriu Butulescu s-a născut la 09.02.1953 în satul Preajba, într-o familie ţărănească. Studiile şi le-a desăvârşit în Polonia, la Academia de Mine şi Metalurgie din oraşul Cracovia.

Mulţi ani a lucrat ca inginer la Întreprinderea de Utilaj Minier din Petroşani, oraş în care s-a stabilit şi în care locuieşte şi azi. Mulţi ani de zile a fost purtător de cuvânt al lumii miniere din Valea Jiului. După Revoluţia din Decembrie 1989 a fost ales deputat în Parlamentul României, la tribuna căruia a vorbit de nenumărate ori, iar discursurile lui au fost scăpărătoare şi încărcate de sensuri.

Valeriu Butulescu este un mare poet, dar este şi un mare orator. În analele Parlamentului României, discursurile sale sunt dintre cele mai frumoase, din toate punctele de vedere. Azi el este membru al Consiliului Judeţean Hunedoara. Încă din anii studenţiei, Valeriu Butulescu a început să practice mai multe genuri literare, inclusiv aforismul, gen destul de greu şi de pretenţios. În afară de aforisme Valeriu Butulescu scrie poezie, eseuri, traduceri în româneşte din literatura poloneză şi spaniolă. Totuşi, copilul cel mai iubit al scriitorului Valeriu Butulescu este aforismul. Aforismele lui Valeriu Butulescu sunt foarte moderne. Sunt fragmente ale vremelniciei în care înfloresc florile veşniciei. Ele au atras atenţia marilor poeţi români Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Geo Bogza etc.

Exigentul critic Alex Ştefănescu a scris cronici favorabile la toate volumele de aforisme semnate de Valeriu Butulescu. Aceste aforisme, încă din 1986 încântă şi fascinează cititorii, iar cercul lor se măreşte an de an. Până la Revoluţie, aforismele lui Butulescu fuseseră traduse în poloneză, sârbă, cehă, germană, maghiară, albaneză şi macedoneană. În vara anului 1989 un volum cu aforismele sale a văzut lumina tiparului în limba engleză, în SUA. Acest volum s-a bucurat de succes, fiind reeditat. Din anul 1990, aforismele lui Valeriu Butulescu se plimbă singure prin toată lumea, fiind traduse în spaniolă, bulgară, suedeză, cehă, ebraică, italiană, olandeză, rusă etc. Aforismele lui Butulescu au fost traduse şi tipărite în 19 limbi, colindând pe la curţile dorului a nenumăraţi iubitori de frumos.

Valeriu Butulescu este unul dintre bunii şi vechii mei prieteni. Citindu-i aforismele, pana mea nu a rezistat să nu le traducă şi în limba ucraineană. Şi sunt convins că ucrainenii de pretutindeni le vor îndrăgi şi ele vor rămâne unele dintre nestematele sufletului lor.

ŞTEFAN TCACIUC – în prefaţa volumului AFORIZMI, Editura Mustang, 2002

"Jocul de idei"

Valeriu Butulescu a scos aforismul din sfera plictisitoare a sfaturilor doldora de înţelepciune, a pildelor şi învăţăturilor. L-a eliberat de povara calamburului, arătând că mult mai important decât jocul de cuvinte este jocul de idei. Cu măiestrie, autorul amestecă un umor fin, englezesc, bine dozat, cu elemente lirice, transformând aforismul în mini-poem. De fapt, aşa cum a remarcat critica de specialitate, creaţia aforistică a lui Valeriu Butulescu este Poezie.

IOAN DUBEK, în HUNEDOREANUL nr. 400/2001 (Prinţul aforismului)

"…în adâncurile spiritului uman…"

… Valeriu Butulescu a căutat cu osârdie în adâncurile spiritului uman şi a scos la lumină adevărate giuvaeruri. Cu ele, scriitorul a îmbogăţit în ultimii treizeci de ani nu doar zestrea creaţiilor româneşti, ci şi cea din multe alte ţări de pe toate continentele. Eseurile, poemele, piesele de teatru şi traducerile sale au fost întrecute în faimă şi succes de meşteşugitele sale aforisme, traduse până acum în nu mai puţin de nouăsprezece limbi.

GEORGETA BÎRLA, în CUVÂNTUL LIBER nr. 3092/2002 (Ambasador cultural)

"Ce multe se pot spune cu atât de puţine cuvinte"

Valeriu Butulescu este întotdeauna îngrozitor de lucid. Cuvintele lui scrise par uneori lovituri de pumnal într-o masă sângerândă de inerţie. El caută în fiecare clipă să-şi apropie semenii, fie că aceştia sunt cititori, critici, oameni simpli, prieteni sau duşmani. Oricare dintre aceştia îi sunt apropiaţi, le dă voie să-i umble prin sânge, le păstrează un loc special în inimă şi în suflet. Pot spune, cu mâna pe inimă, că Butulescu nu urăşte şi nu invidiază pe nimeni, aceste lucruri fiindu-i total străine. În postura de creator este un amfitrion simplu, modest până dincolo de ce înseamnă acest cuvânt, nereuşind şi neacceptând să facă vreodată paradă a reuşitelor sale.

Autorul caută mereu (şi deseori găseşte) lucruri care altora le scapă: frumosul cotidian, ineditul imprevizibil şi (de ce nu?) perfecţiunea absolută. Este foarte atent cu cititorii săi pe care îi aduce la rang de confidenţi, împărtăşindu-le, prin puterea cuvintelor, partea nevăzută a spiritului său, făcându-i părtaşi la realizările şi eşecurile sale, dăruindu-le din bucuria lui, împărţindu-şi cu ei clipele de tristeţe.

Parafrazând cele scrise de criticul Alex Ştefănescu îmi permit să afirm: până a-l întâlni pe Valeriu Butulescu, nu credeam a învăţa vreodată ce multe se pot spune cu atât de puţine cuvinte.

MIRCEA ANDRAS – în MATINAL nr. 3347/2002

"Ştiinţa de a amesteca realul cu fabulosul"

Dacă e să fiu sincer – şi nu pot fi altfel – trăiesc sentimentul frumos al bucuriei că Valeriu Butulescu a crezut în steaua sa de scriitor reuşind, iată, să iasă în lume cu încă două valoroase cărţi, de fapt două piese de teatru, care nu fac altceva decât să rotunjească zestrea sa literară, oricum diversă şi cu impact puternic asupra publicului cititor.

Despre cele două cărţi - piesă de teatru pot spune cu certitudine că avem în Valeriu Butulescu pe unul dintre autorii care, fără a urmări spectaculosul, îl obţine, fără a miza pe efecte narative speciale, le realizează şi, în sfârşit, fără a cultiva cu asiduitate o anume situare în câmp ideatic, o obţine. Cum e şi firesc, acest lucru se produce sub ochii spectatorului, dramaturgul obligându-l pe acesta la o comunicare cu elementele de bază ale relaţiei autor – scenă – piesă – autor, şi anume: dialogurile care, evident, iar Valeriu Butulescu ştie foarte bine acest lucru, sunt cele care duc greul în dramaturgie. Atât în piesa Oile Domnului cât şi în Dracula – o excelentă parabolă, cum bine remarca Dumitru Velea, replicile sunt extraordinar de bine dirijate spre a ilustra locul, oamenii şi faptele lor, în deplină armonie cu atmosfera cadru. (…)

Şi poate tocmai de aici rezultă atracţia pentru teatrul lui Valeriu Butulescu: de la ştiinţa sa de a amesteca realul cu fabulosul, ca într-o joacă de oameni mari care însă ştiu să-şi păstreze şi să-şi respecte statutul social.

DUMITRU HURUBĂ – În CUVÂNTUL LIBER, 30 noiembrie 2001

"Gânditor în structura de cuarţ a aforismului"

În primul Parlament al României există mai mult decât o mână de valoroşi oameni de literatură, prezenţi pe listele de deputaţi ale mai multor partide. N-am să fac decât să-i pomenesc pe cei din Camera Deputaţilor. Pe lista PNŢ – CD: domnul Gabriel Ţepelea – debutant istoric al Cărţii Româneşti vechi; domnul Ioan Alexandru – unul dintre cei mai mari poeţi religioşi de astăzi, europeni chiar, şi, în acelaşi timp, unul dintre autenticii dramaturgi ai temei ardeleneşti; domnul Ion Raţiu – un eseist cu perspectiva diasporei asupra problematicii româneşti de acasă. Pe listele Partidului Naţional Liberal: domnul Mircea Ionescu – Quintus – un virtuoz în spaţiul epigramei; domnul Dan Lăzărescu – tălmăcitor de rafinament al clasicilor literaturii universale. Pe lista PUNR: domnul Ioan Gavra – un publicist cu vocaţie de pamfletar; pe lista UDMR: domnul Domokos Geza – un editor de o admirabilă ingeniozitate care i-a tipărit pe unii scriitori români în maghiară, chiar înainte ca ei să fie tipăriţi în româneşte. Pe lista minorităţilor, altele decât cea maghiară: domnul Ştefan Tcaciuc – un pătrunzător observator al interferenţei sufleteşti în spaţiul Moldovei. În fruntea Partidului Liber – Schimbist: domnul Ştefan Cazimir – hermeneu subtil al literaturii române din secolul al XIX – lea şi interpret cu tendinţă al lui Caragiale cel etern. Pe lista Frontului Salvării Naţionale: Daniela Crăsnaru – poeta care a avut puterea de a dinamita prejudecăţile şi „tabu”-urile într-o vreme a domniei prejudecăţilor şi a „tabu”-urilor; domnul Calinic Argatu – eminent interpret al literaturii ecleziastice în sensul mecanismului ei intim; domnul Claudiu Iordache – un romantic incurabil, creator de personaje de un romantism incurabil. În sfârşit, dar nu în ultimul rând, domnul Valeriu Butulescu, gânditor în structura de cuarţ a aforismului.

Aceste reflecţii privind calitatea intelectuală a Parlamentului României, mi-au fost prilejuite de apariţia cărţii domniei sale de aforisme în Statele Unite ale Americii, într-o editură texană. Traduse în numeroase limbi, aforismele domnului Valeriu Butulescu circulă şi pun pe gânduri. Multe din ele ar fi bine să ne îngândureze şi pe noi. Ca acesta: „Cum mă simt? Ca un an în decembrie.”

Poate că starea noastră existenţială în acest prim Parlament al României libere ar trebui să fie aceasta: să ne simţim „ca un an în decembrie”.

CONSTANTIN SORESCU – Discurs rostit în Parlamentul României, 1991

"…un profil profesional excepţional"

…Teza elaborată de ing. Valeriu Butulescu constituie un moment de remarcabilă contribuţie în ştiinţa minieră contemporană din România.

Autorul este personalitate distinctă în sistemul de valori umane ale domeniului minier românesc. Studiile efectuate de autor în străinătate, precum şi poziţiile profesionale de răspundere în domeniul minier îl recomandă ca o personalitate de excepţie , cu mare forţă de reprezentare în domeniu. Are un profil profesional excepţional, dominat de putere de analiză şi sinteză, capacitate de identificare a esenţelor şi de a înfăţişa reprezentativitatea fenomenelor ştiinţifice şi tehnice. De altfel, Valeriu Butulescu este o personalitate cunoscută în palierele culturii române, prin cărţile şi articolele sale publicate, prin rafinamentul gândirii sale în câmpul relaţional, spiritual al omului. Eseistica sa, aprecierile ştiinţifice pe care le-a primit în timp confirmă profilul omului de ştiinţă şi, deopotrivă, a celui preocupat de cunoaştere.

Prof. dr. ing. ION GÂF – DEAK – În MATINAL, 24.01.2001

Speranţa într-o lume mai bună

Forma şi conţinutul aforismului pot fi, după cum se ştie, dintre cele mai variate, în funcţie de perioada istorică, gusturile autorilor şi contextul socio – cultural în care au fost scrise.

Ceea ce în mod real caracterizează această specie literară expresivă este capacitatea sa de a comunica adevăruri mari cu puţine cuvinte, alese cu multă acurateţe, înzestrate cu o muzicalitate deosebită, cu armonie intrinsecă, dar şi cu o doză potrivită de ironie, în măsură să trezească o emoţie imediată, să stimuleze gândirea cititorului. Aforismul pune serios la încercare abilitatea scriitorului, talentul său de a sintetiza şi esenţializa complexitatea lumii sale, prin elaborarea unor gânduri simple, profunde şi originale, de a închide şi rezuma în puţine şi expresive cuvinte rezultatul observaţiilor, convingerilor şi experienţelor sale. O astfel de performanţă o poate realiza numai un artist care a ajuns la deplina sa maturitate.

Această maturitate are ca parcurs necesar conştiinţa propriilor idealuri şi limite, ce inevitabil generează sentimente profunde, filtrând prin cuvinte dure şi puţine, cele mai variate aspecte ale lumii, până la îmbrăţişarea provocatoare dar conştientă, a unei simplităţi ce îmbracă hainele banalităţii şi isteţimii.

Se ştie bine că, începând cu gânditorii tradiţiei aforistice din lumea greacă şi latină, până la Oscar Wilde, care în opera sa De profundis afirmă: „Limba trebuie să fie acordată ca o vioară”, ştiu acest lucru toţi marii autori de aforisme, cum ar fi K. Krauss, A.Carr, E. Pound şi nu mai puţin genialul nostru Ennio Flaiano. Aforismele lui Valeriu Butulescu fac parte, fără nici un dubiu, din contextul analizat mai sus. Ele oferă mai mult decât o sclipire a gândirii pe latura detaşării şi ironiei, propuse de autor ca antidot împotriva relelor şi a contradicţiilor acestei lumi.

Într-o perioadă care oferă puţin spaţiu profunzimii reflecţiei şi care, exaltând cultul narcisismului strident, reuneşte indivizii printr-un statut de spectatori pasivi şi anesteziaţi ai universului mediatic, e necesar să ne găsim forţa de a ne opune. Din acest punct de vedere, scriitura, pentru cei ce sunt convinşi de valoarea şi însemnătatea scrisului, e fără îndoială un antidot care are puterea de a elibera omul de frivolitatea tulburătoare a lumii.(…)

La Valeriu Butulescu, permanent, limbajul şi tonul, aproape de a deveni dogmatice, arată că nu au scopul de a demonstra strălucirea spiritului doar sub aspectul exprimării. Limbajul său, simplu şi muşcător, reliefează forţa convingerilor şi integritatea morală a autorului care, prezentând contradicţia dintre realitate şi ideal într-un constant şi vital joc de conflicte, reuşeşte să transmită pentru eternitate speranţa într-o lume mai bună.

GIUSEPPINA FIROAVANTI – în prefaţa volumului AFORISMI, Italia 2002

AFORISMUL CA DRAMĂ ÎN NUCE

Aşa cum au scris şi alţi critici, Valeriu Butulescu este în primul rând un gânditor. El îndrăzneşte să fie reflexiv în scris, indiferent de domeniu, cu fineţe, discreţie şi mult bun simţ. Creaţia sa, chiar şi atunci când alunecă spre poezie sau dramaturgie, păstrează luciditatea rece din zona aforismului. A debutat cu volumul de aforisme, Oaze de nisip (Ed. “Litera”), în l985; a redebutat, sub acelaşi titlu, la Ed. ”Cartea Românească”, în 1986; a publicat aforisme în diverse reviste din diferite ţări, încât s-ar fi putut spune că el avea nevoie să fie tradus în limba ţării sale. Cu puţin timp înainte de decembrie 1989, îi apărea volumul Sand Oasis, în S.U.A., (Language Bridge), traducere de Karon G. Campbell, Eva Ziem şi Constantin Rizopol, cu o elogioasă prefaţă semnată de scriitorul polonez, Tadeusz Nowak. O amplă antologie de aforisme (1150) sub titlul Stepa memoriei i se publică de Ed. ”Călăuza”, Deva, în l992. Dar aventura internaţională continuă: în 1999, îi apare în limba suedeză volumul de aforisme Minnenas stapp (Ed. “Schapira International Teater och Bock”), în traducerea Irinei Schapira şi Eva-Marie Sjobeck; în acelaşi an, în limba maghiară, Homokvarak (Ed. “Corvin”, Deva), cu traducerea şi prefaţa semnate de Gherasim Emil, iar postfaţa de Cornel Ungureanu. În 2000, volumul Gedankensplitter îi este tipărit de Ed. Forster - Borries, Dresda, Germania, în traducerea Johannei Fakesh, Gloria von Wroblewski, Dieter Wiesenmeyer şi Anton Herman, cu prefaţa de Holm Fickel. Contrar felului nemţesc, acesta conchide în cuvinte înalte: ”Prezentele Frânturi de gânduri ale autorului Valeriu Butulescu reflectă în mod genial nesfârşirea gândirii umane, care poate fi profundă sau superficială, gravă sau veselă, dar şi extravagantă sau chiar absurdă. Această carte prezintă, într-o multitudine de faţete posibile, diversitatea impresionantă de idei a lui Valeriu Butulescu".

În cursul aceluiaşi an îi apare la Tel Aviv, la Editura “Menor”, ediţia în limba ebraică a acestei cărţi. În decembrie 2000, la Praga, este lansat volumul Pisecne oazy (1100 aforisme), tradus de Jiri Nasinec şi publicat de prestigioasa Editură “Aurora”. Din postfaţa cărţii, semnată de traducător, cităm următoarele: “Prin spiritul lor amar, multe din aforismele sale se apropie de maxime; pe lângă tâlc nu exprimă nici bucurie, nici speranţă, doar tristeţe, dezamăgire, un pesimism pe alocuri schopenhauerian.”

O ediţie spaniolă Oasis de arena (700 de aforisme), în traducerea autorului apare la Editura “Casa de la Cultura Ecuatoriana” din Quito, Ecuador.

Valeriu Butulescu a tradus şi a publicat Lirică poloneză (Ed. Fundaţiei Culturale “Ion D. Sîrbu”, 1996) o panoramă a poeziei poloneze, cuprinzând 39 de nume, de la poetul naţional Adam Mickiewicz (1798-1855) până la subtilul Karol Wojtila (Papa Ioan Paul al II-lea, n.1920), îndeosebi poeţi ai secolului XX, unii laureaţi ai Premiului Nobel: Czeslaw Milosz (1980), Wislawa Szymborska (1996). Această selecţie “de traducător” este “o fereastră spre un univers liric original, de o mare densitate valorică”, în cuvintele sale, el păstrând criteriile proprii traducerii de poezie: corespondenţă, expresivitate şi fiabilitate.

Valeriu Butulescu scrie cu pumnul strâns şi nu cu mâna deschisă, ca să folosim comparaţia stoicului Zenon, prin care distingea între dialectică şi retorică. Fraza sa aforistică este o “formă vie”, cei doi termeni antinomici, “corp” şi “suflet”, se află într-o dialectică mişcare pentru a lua chip “frumos”. Iar în acest chip frumos se află strânsă moralitatea. Nu poate ceva lua chip frumos fără să fie în mişcare, “viu” şi, mai ales, bun. Numai binele, şi acesta lămurit prin apele şi flăcările răului, poate să apară ca frumos. “În întuneric, fără să vrei, te vei sprijini şi de gândul cel rău” (321, folosim numerotarea din Stepa memoriei). De aici, acea splendoare a moralităţii, sau moralitate a ceea ce are strălucire şi fascinează. Aforismele lui Valeriu Butulescu sunt tăiate elegant dintr-o piatră preţioasă, şlefuite pentru a tulbura şi încânta. Despre “o eleganţă a rostirii” vorbeşte Cornel Ungureanu în postfaţa volumului în limba maghiară (p. 143). Prin pânza aparentă a frumuseţii adie un suflu de bunătate, al moralităţii, observat mai de toţi criticii: de la Cornel Moraru la Alex. Ştefănescu, sau de la poeţii Adrian Păunescu la Tadeusz Nowak. Apelul la frumuseţe ca “simbol al moralităţii” (Kant) se simte în orice aforism, îndeosebi prin şlefuirea aplicată frazei, care se percepe imediat, uneori în structurile paradoxale ce se oglindesc în sine, unul din termenii antinomici fiind “oglinda” celuilalt, autoreferenţialitatea. “Există marionete care îşi trag singure sforile” (416). Alex. Ştefănescu, criticul care s-a aplecat cel mai mult asupra aforismelor lui Valeriu Butulescu, surprindea această structură paradoxală: ”Din cuvinte extrem de puţine autorul creează instantaneu o tensiune semantică şi uneori – în aforismele cele mai inspirate – această tensiune produce un fel de scânteie electrică, triumf al inteligenţei şi sensibilităţii”(în Flacăra, nr.25/1989). Aforismul sub chip de paradox are forţa gândului surprins în chiar clipa naşterii: străluminând o lume, jumătate în lumină, jumătate în întuneric, şi un om, în sensul antic, de fiinţă privitoare la stele. Sau se instituie pe cunoscutele antinomii kantiene, generate de raportul dintre finit şi infinit, pentru categoriile de timp, spaţiu şi cauzalitate. Să cităm câteva: “Lichtenberg. O carte minusculă, care nu se mai termină”(19); “Viermele îşi sapă templul eternităţii într-o pară”(123); “Nemărginirea ambiţiilor noastre, în faţa fragilităţii noastre organice”(509); ”Cel rătăcit descoperă drumuri noi”(156); ”Şi clopotul fără limbă trebuie ascultat”(112); “Aspră pedeapsă. Aceea de a pedepsi”(447); ori chiar aforisme prin care surâde celebrul paradox al mincinosului: ”Nu cred în jurăminte. Vă jur”(179); “Totul e vanitate. Chiar şi această afirmaţie” (456).

Aforismele lui Valeriu Butulescu au o configuraţie tematică diversă – fapt ce determină o multiplă cuprindere artistică: vervă satirică (“Cei ce trăiesc degeaba se îngroapă cu cheltuială”, (467), umor subtil sau suculent (”Cei mai mulţi milionari sunt copiii inflaţiei”,850; “În balonul spart trebuie să sufli mai tare”,624); atitudine politică (“Ce-i poate înfrăţi mai mult pe oameni decât povara aceluiaşi jug?”,824); spirit de observaţie (“Să nu dispreţuim pleava. Ea a ocrotit aurul grâului”,234). Aforismele sale sunt construite din fraze agile care degajă o graţie maliţioasă împotriva iluziilor, convenţiilor şi ideologiilor rătăcite în idealitatea precară de realitate. Uneori asistăm la un dispreţ al gânditorului împotriva creatorului “leneş”, a poetului patriotard, care literaturizează şi sulemeneşte visător sau persiflant poezia. Este dezavuată poezia pe placul zeilor cu picioare de lut, cea “impresionistă”, mimând o bogăţie de mijloace, dar goală de spiritualitate: ”Unii poeţi amintesc de căţeii scoşi la plimbare. Orice drum alegi, ei merg înainte.”

Experienţa gânditorului, livrescă şi socială, istorică şi politică, poate chiar a gândirii trece de la analitic la sintetic, de la continuu la discontinuu, de la dorinţa de unitate la fragmentar, de la fragment la întreg. Determinaţii după determinaţii sunt strânse, sintetizate, sub cupola unei concluzii a generalului. Precum o albină ce culege şi se încarcă de polenul a mii şi mii de flori şi îl transformă în miere în cămăruţa geometrică a fagurelui, astfel şi spiritul acesta, liber şi lucid, deşi indiferent la cerul şi lumina de deasupra, graţie cărora există şi el şi câmpul sau lumea experienţei sale, strânge şi sintetizează, lăsând în lumină piatra preţioasă, concluzia silogismului. Despre “propoziţii de aur” a vorbit Alex. Ştefănescu ( în Vatra, nr.9/1989), “fărâme de eternitate”, Cornel Moraru (în SLAST, nr. 45/1989). Aforismele lui Valeriu Butulescu presupun exerciţii de gândire; ele nu sunt fragmente, elemente ce trebuiesc aşezate şi reaşezate, ci întreguri, în ciuda discontinuului şi fragmentarismului lumii pe care o exprimă. Ele sunt precum insulele ce ies deasupra mării, dar ele nu sunt decât părţile mai înalte ale unui relief cu văi şi coline, cu câmpuri întinse, ce se află sub ape. Acestor aforisme, în cea mai mare parte, le premerge experienţa gânditorului, a gândirii şi chiar demonstraţia. Din cauza aceasta, ele nu se integrează în mod obişnuit unor posibile texte; ele sunt acele insule spălate de mişcarea apelor, şlefuita concluzie a unor narative sau dramatice silogisme. De aceea, ele nu au caracter de provizoriu, în pofida ingenuităţii şi spontaneităţii, ci de definitiv. Ele sunt mărturii ale unei realităţi ascunse. Iar când această realitate îşi relevă caracterul straniu şi discontinuu, structurile antinomice, aforismul ia chip paradoxal sau devine chiar paradox. Concentrare maximă, antinomie irezolvabilă, dar revelatorie, o dramă în nuce. Poate convingerea cea mai adâncă a autorului este că lumea şi experienţa gândirii asupra lumii se prezinta ca fiind paradoxale. Să fie o îmbiere, un imbold la naşterea gândului, sau o sfidare a gândirii din partea lumii?

Valeriu Butulescu nu-şi pune problema ca gândirea să funcţioneze într-un sistem, nici într-o absenţă de sistem. “Nu voi zidi palate. Voi continua să sculptez cărămizi” (208). Pentru el, gândirea dă seama, ca să ne exprimăm prin metafora hegeliană, nu de întregul covor al realităţii istorice, de urzeala şi băteala acestuia, ci numai de zonele în care configuraţia înnodării firelor naşte anumite flori. Despre aceste flori, care rareori se pot distinge, şi numai privite cu ambii ochi, spre a le vedea partea de umbră şi de lumină, ne mărturiseşte el laconic şi într-un balans polisemic. Nu ideile deduse, nu ideile compuse constituie viziunea sa. Abia conturarea unui “punct de vedere” realizat din două unghiuri este ceea ce am putea numi lumea în viziunea lui Valeriu Butulescu. Şi, fireşte, maturitatea etică a sa. Aceste texte reflexive poartă determinaţii negative sau afirmative, ori şi unele şi altele, după cum vorbeşte şi este privită realitatea. La cea mai mare parte dintre ele, la cele strălucitoare, la care clipa de graţie şi-a spus cuvântul, subiectivitatea este ca şi absentă: creatorul rămânând în poziţia sublimă, doar de descoperitor. Cred că la acelaşi lucru se referea şi Adrian Păunescu când formula că “Butulescu e pretutindeni”. De aceea pare că aforismele sale se plimbă singure prin lume, fără autor, că sunt anonime, amintind oarecum de sfintele noastre relicve de logos iniţial, de acele dodii, încă întâlnite în Subcarpaţii Olteniei, îndrăgite de Brâncuşi şi de criticul său V. G. Paleolog, loc genetic şi de influenţă şi pentru Valeriu Butulescu.

Fără iluzii, sceptic, curbat ca o întrebare peste afirmaţiile şi negaţiile zilei, Valeriu Butulescu este creatorul care cu aforismul încearcă să descifreze – parafrazându-l - culorile luminii, surprinsă în faza ei de descompunere.

DUMITRU VELEA – în volumul DU-TE ŞI FĂ LA FEL!, 2001

VALERIU BUTULESCU – inginer miner şi aforist

În cadrul literelor româneşti, Valeriu Butulescu reprezintă un fenomen deosebit. El este aforist, dramaturg, poet, inginer şi om politic. Cântă excelent la chitară (premiul trei în competiţia naţională de chitară clasică), vorbeşte curent franceza, spaniola şi poloneza şi se descurcă destul de bine în bulgară, cehă, portugheză şi sârbă. Valeriu Butulescu s-a născut în 1953 în satul Preajba (judeţul Gorj), fiul lui Luca şi Ana, pe care îi caracterizează singur ca „simpli ţărani cu nume de sfinţi”. Şi-a făcut studiile în Polonia, lucrând după aceea ani de-a rândul ca inginer minier la Petroşani. A făcut parte din primul parlament postrevoluţionar şi este activ până în ziua de astăzi în cadrul Partidului Democrat ca membru al Consiliului Judeţean. Pe lângă aceste activităţi şi-a mai găsit timp să termine şi teza, pe baza căreia a obţinut în anul 2001 titlul de doctor.

Reputaţia de scriitor a lui Butulescu se sprijină pe aforismele sale, traduse în 17 limbi, dintre care până acum a lipsit olandeza. A debutat în 1971 cu poezii şi aforisme într-o revistă literară. Prima sa carte, Oaze de nisip, a apărut în 1985. După acest debut a urmat, în 1992, Stepa memoriei. Titlurile au fost preluate – bineînţeles – de la aforisme: „Există deşerturi cu oaze de nisip.” Şi „Amintirile mele? Oaze de nisip în stepa memoriei!”. Pe lângă aceste volume a publicat şi cinci piese de teatru.. O nouă colecţie de aforisme, Imensitatea punctului, a văzut lumina tiparului în primăvara aceasta. Criticul Cornel Moraru îl descrie pe Butulescu ca pe „un moralist modern; un moralist care nu moralizează”. Într-adevăr, moralitatea, sinceritatea şi onestitatea joacă un rol important în aforismele sale. Arta acestor „frânturi de gânduri”, cum au fost descrise, se reduce la a spune foarte multe cu cuvinte extrem de puţine. Uneori Butulescu reuşeşte atât de bine, încât aforismele lui devin vorbe obişnuite, despre care nu se mai ştie că au izvorât din condeiul său. Pentru a-şi comunica mesajul Butulescu se foloseşte de paradoxuri („Cel rătăcit descoperă drumuri noi.”), zeflemea („Privighetoarea nu trebuie să latre! Să cânte sau să tacă!”), autoironie („Am mult curaj dar mi-e frică să-l folosesc.”), umor („Majoritatea milionarilor sunt copiii inflaţiei.”), relativism („Libertatea nu înseamnă nimic pentru o pasăre care încă n-a învăţat să zboare.”) şi observaţii politice fine („Ce poate să-i înfrăţească pe oameni mai mult decât povara aceluiaşi jug?”). Multe dintre gândurile adânci ale lui Butulescu au ca subiect efemeritatea vieţii, pe care o abordează senin şi cu simţul umorului: „Că va veni o zi în care nici bătrâni nu vom mai fi!”. În acelaşi timp acordă multă atenţie relativităţii bogăţiilor lumeşti („Nici ceasurile de aur nu se-nvârt mai lent.”) şi locului ocupat de om în ordinea lucrurilor („Pământul? Un accident cosmic. Viaţa? Un accident chimic. Omul? Un accident biologic.”)

Valeriu Butulescu continuă să caute esenţa cuvântului pentru a putea reda esenţa lucrurilor. Publicul său internaţional, din ce în ce mai larg, dovedeşte că tentativa sa are succes.

JAN WILLEM BOS – în Roemenie Bulletin nr. 3/2002, Amsterdam, Olanda

Gândul condensat

Aforismul este o specie literarã marcată în sine de paradoxuri. Genul însăşi este dominat de gândul amuzant, ideea simplă sau gândul comasat brusc, care cel mai adesea conduce la paradoxuri lingvistice şi imaginative, prin alăturarea unor elemente, care în mod normal se utilizează separat. În acelaşi timp pentru noi este paradoxal pentru faptul că deşi este redus ca text, gândul care stă la baza acestuia este mult mai pătrunzător decât pare la o primă citire. Din această cauză acest gen a fost dintotdeauna atrăgător pentru mulţi cugetători şi există numeroase forme care aparţin familiei acestei specii literare. Fragmentul filosofic se aseamănă cu acesta, într-o oarecare măsură, fiind adesea legat de un argument diversificat. Diapsalmata, respectiv concepţia de aforism a lui Kierekegaartd, semănă cu acesta, însã caracterul condensat al ideii/gândului simplu face din acestea un grup mai eterogen, care poate conţine deopotrivă aforisme scurte sau fragmente. Elementul comun al aforismului, fragmentului sau diapsalmatei (cuvântul diapsalmata este legat de psalm şi înseamnă refrenuri) este textul scurt care conţine gânduri măreţe.

Camelia Elias şi Bent Soerensen au selectat şi tradus o serie de aforisme ale scriitorului, inginerului şi politicianului român Valeriu Butulescu. Colecţia demonstrează în mod clar cât de extensiv şi marcat de diversitate este acest gen. Te poţi aştepta atunci când începi lecturarea unei colecţii conţinând 365 aforisme (câte unul pentru fiecare zi), că va fi foarte greu să-ţi formezi o impresie despre autor, având în vedere că aceste piese sunt compuse de un scriitor mai puţin cunoscut.

Cu toate acestea, impresia despre Valeriu Butulescu, per ansamblu – după ce am pătruns în universul său aforistic - este că anumite subiecte au pentru el o mare însemnătate. Unele subiecte specifice inundă această colecţie într-o aşa măsură, încât poţi avea impresia că păşeşti într-un univers Kierkegaard, tensionat, dar creat intenţionat. Moartea este prezentă cu precădere, în mai mult de o zecime din aforismele alese. Acest lucru poate fi o coincidenţă rezultată din procesul de selecţie, însă această abordare pare mai puţin bizară din perspectiva celorlalte tematici (coerenţa cuvintelor amuzante). Relaţia dintre lumină şi întuneric este destul de vastă, în timp ce alte tematici, precum Dumnezeu şi religia se regăsesc în mai multe rânduri. Din această cauză, scrierile par să alcătuiascã un univers colosal de deprimant şi, folosind cuvintele lui Sartre, morbid. Dar exact aici, Valeriu Butulescu explorează variantele umoristice care ţin de aforism şi care, de cele mai multe ori, sunt o asociere metaforicã de elemente, uluind prin combinarea seriozităţii existenţiale cu umorul optimist. Introspectiv, acesta subliniază:

„De frica morţii mă ascund într-o carte”. Sau modul plin de umor în care abordează teama de moarte: „Ce bine că nu ne cunoaştem data morţii anterior! De emoţie, sigur am muri mai repede.”

Încearcă să îşi facă loc, de asemenea, şi alte subiecte, cum ar fi concepţia despre artă („E o artă să scrii în fiecare zi, fără a deveni un ziarist”), precum şi genul aforismului în sine („Aforismele cele mai stupide încep cu un superlativ absolut”), sau paradoxuri cotidiene, care condimentează viaţa cu un comentariu pătrunzător („Când oamenii mor de râs, tot tragedie se cheamă.”). Această colecţie este marcată de diversitate. Din acest motiv ar fi fost interesat de ştiut câte ceva despre modul în care aceste aforisme au fost alese. Cartea nu prezintă informaţii cu privire la opţiunile făcute pentru realizarea acestei colecţii. Totuşi există o mică prefaţă privind aforismul şi o foarte, foarte scurtă introducere scrisă de însuşi Valeriu Butulescu. Cu toate acestea ambele introduceri ating doar parţial subiectul, neintrând în detalii.

Desigur în centrul atenţiei este Valeriu Butulescu, căruia aforismul poate şi trebuie să-i păstreze unicitatea.

KIM TOFTHANSEN - în revista Kultur Kapellet, octombrie 2008, Danemarca

Dialectica aforismului

Teatrul în teatru e un procedeu pregnant de teatralizare a textului, pe care-l întâlnim ades la Shakespeare dar care – odată cu Pirandello – se legitimează acut ca plan “confuzionar”, aflat într-un feed- back fără răgaz, dintre viaţă şi text. Personajul de „carne” şi personajul de „hârtie” devin un vas comunicant unitar al „destinului dramatic” , într-atât planul retextuării lui preia prerogativele viului, într-o duplicitate ontologică în acelaşi timp transfuzionată şi diferenţială. În dramaturgia românească un maestru al „ textulismului” dramaturgic e, de la distanţă, D.R. Popescu. Din acest punct de vedere Valeriu Butulescu scrie o dramaturgie încadrabilă „postmodernităţii”, în care, nu spectaculozitatea liniei compoziţionale a acţiunii ( în sensul clasic al „intrigii”) deţine marea importanţă a departajărilor tensionare, ci tensiunea duplicitară a planului de (micro) fibră a textului. Cunoscut ca autorul unor cărţii de „aforisme” ce au repurtat un succes internaţional (au fost traduse, se pare, în vreo douăzeci de ţări) – a unor cărţi de aforistică de o pregnantă concentraţie filosofică, ori liric-filosofică, se pare că acest autor şi-a extins observaţia asupra dialecticii paradoxale a existenţei –căci aceasta e sursa universului său aforistic- la un imaginar, ironic lărgit, asupra situaţiilor faptice paradoxale. Un imaginar a cărui recoltă se configurează în dramaturgia sa. Dramaturgia lui Valeriu Butulescu se extrage din spiritul său aforistic prin escavarea, din dialectica acestuia, a unor toposuri teatrale,care devin spectaculare prin „punerea în situaţie”.O punere în situaţie – subversiv dramatică, dar la suprafaţă de obicei comică, persiflantă, ades chiar bufă, uneori „parabolică” (precum s-a mai observat) alteori tranzitorie între realism şi fantasmă. Privită la suprafaţă, dramaturgia sa pare prolixă ca registru modal, dând impresia că se mulează pe mai multe formule şi calapoade. Interceptată într-o conjugare de plan generic mai profund, ea e unitară în propriul evantai, şi anume prin acelaşi pivot generativ: toposul dramatic pe care-l embrionează şi îl dezvoltă dialectica şi paradoxele ideaţiei aforistice, concentrate în capsule „subteran”- explozibile. Înţeles ca prezumtiv pattern, aforismul se va întoarce în textul dramatic la nivelul replicilor, oferind acestora o strălucire şi densitate specială.

Dar şi aici, mirajul aparenţelor ne poate înşela: această dramaturgie nu e una a literalităţii, a textului „frumos” dar a-teatral: e una a „oglinzii” care reverberează în „micro-fibra” textului mecanismul generic –dramaturgizant al acestuia. Astfel că linii de acţiune purificate până la pacienţa derulării cu aparenţă epică, a faptelor succedate pe scenă, lipsite de ceea ce se cheamă „lovitura de teatru” precum si cele din Pasărea de aur (episod al ultimelei zile din viaţa lui Constantin Brâncuşi în care realitatea netă capătă mai multe căptuşiri simbolice, inclusiv plecarea reală/imaginară a sculptorului către ţinutul oltenesc de obârşie, ca transgresare către planul simbolic al morţii) dobândeşte astfel o dublă semantică: thanatică şi re-generativă. Valeriu Butulescu scrie şi comedii cu derulaj rapid şi bufonard precum în Hoţul cinstit. Piesele din categoria celei din urmă dau impresia comediei uşoare, a comediei de situaţie care implică o anume măiestrie în inventivitatea situaţiilor, dar nu îşi pune, precum în marea comedie clasică, problema vicierii caracterelor. Ne vom afla însă, din nou în eroare, dacă aplicăm regula judecăţii de valoare a comediei clasice- căci şi de data aceasta avem de a face cu regula unei comedii postmoderne (nu neapărat „postmoderniste”) ce foloseşte situaţia ca plan qvasi-real/ qvasi-figurat, cel din urmă fiind expresia „punerii în imaginar” a unei viziunii mentale hilare a paradoxului . Hoţul intră prin efracţie în locuinţa unor pensionari foarte săraci şi, până la urmă, ia apărarea victimelor în faţa unui întreg şir de încasatori de taxe. Piesa are accente satiric sociale puternice şi dramatice: cuplul pensionarilor de exemplu, nu şi-a încasat de mai multe luni pensia cuvenită- pentru că e o vreme a... ”crizei de tranziţie”!.

Iarna în rai e o piesă de zile mari prin jocul lunecos şi relativizant al interfeţelor: parodie a Genezei biblice şi în acelaşi timp diatribă existenţială ce devine, la un moment dat, diatribă persiflantă a istoriei politice a omenirii. Personajele sunt simbolice, fără a cădea, totuşi, în capcana abstractizării, a reprezentărilor generalizate: le salvează planul subiacent al „teatrului în teatru”. Sunt patru: Regizorul- Dumnezeu-Creator (şi, la nevoie, modificator al propriului Text), Bărbatul şi Femeia care vor naşte Omenirea şi Groparul, determinat să stăpânească/organizeze lumea subterană dinăuntrul unui Canal în care sunt puse la macerat şi purificat gunoaiele vegetale ale Parcului/Rai şi, mai apoi, gunoaiele Istoriei: visele şi iluziile omenirii. Jocul limbajului va indica la un moment dat cuvântul canalie ca provenit de la adepţii racolaţi de Gropar în Canal. Legătura „terestră” a Raiului cu Regizorul Dumnezeu din Turnul de Control o va realiza Femeia de care Dumnezeu însuşi se va îndrăgosti la un moment dat (relaţie subiacentă: regizor – actriţă), va coborî din Turn, va fi asediat, legat şi destinat îngropării de cuplul masculin. Suită în Turn, Femeia va încerca să preia comanda butoanelor şi va declanşa cea mai cumplită „dezordine cosmică”. In verdele absolut al Raiului se instalează, astfel, iarnă şi ger. Sub dantelăria simbolică de replici şi horbotă ludică a limbajului şi situaţiilor scenice se ascunde o meditaţie filozofică profundă şi angajată, asupra existenţei cosmice şi a istoriei umane, ce lasă finalmente un gust tragic-comic.

Ştiinţa interfaţei teatrale face ca în piesele lui Valeriu Butulescu grefate pe motive sau figuri istorice semantismul re-actualizant să nu fie deloc forţat inoculat. „Trecutul” istoric şi „actualitatea” par de la sine, în aceste piese, „ale filei cu două feţe”. Comedia tragică Dracula în care s-a vazut deja de comentatori o replică românească la Caligula lui Camus, dar şi o trimitere la cuplul ceauşist (Mircea Ghiţulescu, Istoria literaturii române, Dramaturgia) e, de fapt, o parabolă - pe aceeaşi muche dintre grav şi derizoriu – a puterii care explorează aici, dintr-o sete perversă şi exasperată, de cunoaştere, limitele durerii. Acest Dracula e, pe o anumită graniţă a personajului său, înrudit cu personajul din Jurnalul lui Dracula de Marin Mincu. Înrudirea constă în acest impuls experimental irepresiv. Cu deosebire că la Mincu eroul îşi află un debuşeu superior, intelectual, în examenul meditativ pe care îl oferă finalmente autoscopia jurnalului, a automarturisirii în scris – ce îl scoate de sub incidenţa comicului existenţial. Horia Gârbea îl asociază pe Dracula, al lui Valeriu Butulescu, cu „negativul” său: personajul lui Matei Vişniec, Artur Osânditul. Acesta e predispus să experimenteze, însă, pe propria piele, o limită maximă a durerii. Intâlnim această predispoziţie şi în poezia scriitorului basarabean Dumitru Crudu: fericirea pe care i-o provoacă eroului liric autosmulgerea unghiilor, ca probă de rezistenţă în experimentul durerii absolute. Dacă la cei din urmă experimentul se poate încadra în limita existenţialismului lărgit, ca voinţă - pentru Dracula cunoaşterea capătă distanţă faţă de obiectul ei şi în felul acesta ea devine o formă particulară a experimentului limită al puterii.

Chiar şi într-o piesă aparent ancorată în propriul realism istoric - precum „Ştefan cel Viu” – reflexul meta- istoric al „faptelor timpului” nu lipseşte: teza dramatică stă în decalajul dintre istoria scrisă şi oficializată şi istoria reală sau „istoria vie”, decalaj ce va recidiva în istoria omenirii.

S-ar putea spune că sub „măştile” propuse de dramaturgia lui Valeriu Butulescu se extinde substratul filosofic grav al comediografiei, dar şi o perspectivare comediografică a puseului filosofic – acesta din urmă foarte congeneră postmodernismului. Samson sau Valea din Deal e un ecou al „mineriadei” postrevoluţionare. Tragic în sine, acest eveniment istoric şi, la scrierea piesei, cu rezonanţă actuală, intră în tiparele comicului din perspectiva reflectorizantă a paradoxului „gras” , pe al cărui ecran faptele se proiectează fumnambulesc. În situaţia caricată a regelui biblic Samson (tuns, prin deteriorarea legendei, de secretara-coafeză Lili) se întrevede personajul din legenda parodică a Văii Jiului şi a istoriei „postdecembriste” a României, Miron Cosma, cunoscut şi sub numele de „Regele Huilei”. Marele paradox va consta în faptul că după ce va fi arestat şi internat la Jilava, acasă i se va ridica o statuie. Paradoxul faptelor istorice merge mai departe: nici el, nici „fanii” , nu vor recunoaşte personajul din statuie. Cel de al doilea titlu al piesei, Valea din Deal, rezumă enormitatea comică a lanţului de situaţii.

Ultima piesă, se pare, până acum, a dramaturgului, e şi cea care a fost onorată cu premiul I la Concursul Teatrului de Comedie, Insula femeilor e o fantezie parabolică, a unui stat imaginar fondat de un grup de femei pe o insulă, descoperit până la urmă, de reprezentanţii sexului opus – ale căror identităţi vor glisa pe un patinoar diversificat al... insurgenţilor. Ţesătura textului se acumulează într-o dantelărie de situaţii hilare şi în acelaşi timp satirice, uneori sarcastice, cu adresă critică socio-politică a actualităţii. Inventivă în situaţii fanteziste, această nouă comedie e la rândul ei supra-inventivă şi strălucitoare în replică.

JEANA MORĂRESCU - în revista DRAMA, nr. 3,4/2009

Eseu despre Valeriu Butulescu

Valeriu Butulescu e considerat de critici drept unul dintre cei mai importanţi autori de aforisme. Aforismele sale au fost traduse în aproape patruzeci de limbi, printre care limba mongolă, iraniană (persană), siriacă, armeană (a se vedea link-ul: http://www.naamanculture.com/english_naji/waha_min_raml.htm).

Pe site-ul Citatepedia, care, aşa cum arată şi numele, este o mare enciclopedie de aforisme şi citate, se găsesc aproape toate traducerile din aforismele lui Butulescu (am numărat până la 26 limbi), poezii şi piese de teatru, recenzii şi albume fotografice (acesta este link-ul: http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Valeriu+Butulescu).

Valeriu Butulescu se naşte la Preajba, în judeţul Gorj, România, la 9 februarie, 1953. Îşi completează studiile superioare în Polonia unde obţine diploma de licenţă în inginerie la Academia din Cracovia şi, câţiva ani mai târziu, titlul de doctor în ştiinţe tehnice. Marele său succes literar vine în 1985, cu volumul de aforisme "Oaze de nisip", tipărit de Editura Litera din Bucureşti. În 1989, "Oaze de nisip" se va traduce în engleză (cu titlul de "Sand Oasis") şi publicat în Texas, Statele Unite, la recomandarea poetului polonez Czeslaw Milosz (premiul Nobel pentru literatură, 1980). Volumul se publică fără aprobarea autorităţilor de la Bucureşti, "un păcat de neiertat pentru acele vremuri" cum va afirma, câţiva ani mai târziu, Valeriu Butulescu. În acelaşi an "comunismul român intră în ceasul morţii. A avut un infarct cardiac pe 22 decembrie".

În 1992, Valeriu Butulescu publică un alt volum de aforisme "Stepa memoriei", iar în 1994 volumul de poezie "Creşterea nefiinţei". În 1996 scrie piesa de teatru "Veşnicie provizorie" şi în 2001, piesele de teatru, "Dracula" şi "Oile Domnului", după care va scrie volumele de aforisme "Imensitatea punctului" şi "Psalmi ţigăneşti" în 2002. În anul 2004, la Festivalul Dramaturgiei Româneşti de la Timişoara i se decernează Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru creaţie dramatică originală. În 2005 scrie piesa de teatru "Pasărea de aur" şi un nou volum de aforisme "Frunze fără ram". În anul 2009 scrie comedia "Insula femeilor" pentru care primeşte Premiul I la Festivalul Comediei Româneşti "FestCo", la Bucureşti. Opera sa, care cuprinde alte treizeci de publicaţii, a primit numeroase premii de prestigiu şi a fost tradusă - cum am scris iniţial - în aproape patruzeci de limbi.

Poetul polonez Tadeusz Nowak, în postfaţa volumului "Oaze de nisip" (Sand Oasis), publicat în Statele Unite în 1989, nota că Valeriu Butulescu, la fel ca aforistul polonez Stanislaw Jerzy Lec, este un produs al regimului totalitar, această condiţie inspirând opera sa. Tadeusz Nowak spune: "Valeriu Butulescu este un tânăr poet român şi un excelent traducător de poezie poloneză. Şi nu numai poloneză. La început, oarecum la periferia preocupărilor sale, scriitorul a început să-şi noteze aforismele. Cred că autorul le considera simple însemnări poetice, idei pentru viitoare poezii sau poeme. Treptat, aceste însemnări au prins viaţă, începând să trăiască independent. Au devenit expresii de sine stătătoare, adică aforisme. Metafore scânteietoare sunt încrustate în căutate imagini poetice. Poate că de aceea aceste aforisme sunt atât de diferite de altele."

Aforismul şi poezia, sunt două cuvinte cu sens opus "ca apa şi focul, unde mişcarea e imobilă, netul e vag, unde laconicul este prolific, unde denotarea este conotare" scrie Alain Montandon, unul din principalii cercetători ai genului aforistic, în cartea "Dorinţa de aforism". "Dar, uneori, se întâmplă Minunea. Unii scriitori transformă antiteza conflictuală într-o nuntă oximoronică.". Cred că declaraţia lui Montandon, este cu siguranţă adevărată şi pentru Valeriu Butulescu. Aforismul său în versuri, atât de muzical, atât de vizionar şi metaforic, remodelează aforismul tradiţional. Valeriu Butulescu e unul dintre puţinii aforişti care au reuşit în alchimia de a transforma aforismul şi poezia într-un gen nou.

Particularitatea operei aforistice a lui Valeriu Butulescu nu este numai aceea de a combina poezia si aforismul. În prefaţa volumului tradus în daneză de Camelia Elias şi Bent Sorensen "Aforisme de Valeriu Butulescu" (pe care am reuşit să-l recuperez în călătoriile mele aforistice prin lume şi pentru aceasta îi mulţumesc Cameliei Elias), cei doi traducători vorbesc de o "limbă a torsiunii şi a flexibilităţii" scriind: "Valeriu Butulescu utilizează un mod de balansare a limbajului: aforismele sale ne constrâng să vedem ceea ce nu am văzut încă, să simţim cuvinte vechi şi purtate într-un mod total nou". Tot Camelia Elias şi Bent Sorensen scriu "Butulescu alege un cuvânt, o frază, un concept în care nu se vede nimic paradoxal. Şi deodată apare lovitura de teatru: paradoxul morţii şi al vieţii prind să se învârtă, ca o roată aforistică, şi creierul nostru trebuie să le urmeze pe acest drum ameţitor, urmărind lucruri despre care trebuie să recunoaştem că are dreptate, lucruri pe care nu le-am mai văzut niciodată, graţie imaginii sau gândului pe care Butulescu ni le pune în faţă.". Şi în sfârşit "Aforismele lui Butulescu se joacă cu reversibilitatea a ceea ce este evident. De exemplu, atunci când Butulescu scrie că 'desfrunzirea aduce pădurii un plus de lumină', se obţine o ierarhie inversată de lumină şi întuneric. Lumina este percepută ca dependentă de întuneric, dar întunericul e văzut şi ca o completare la lumină. Aforismul este un joc care ne face susceptibili asupra luminii."

Criticul român Cornel Moraru îl descrie pe Butulescu ca "un moralist modern, un moralist care nu moralizează". Aforismele lui Butulescu nu exprimă aproape niciodată un adevăr axiomatic ("În ceea ce scriu, adesea mă contrazic. Dar, trebuie să recunoaşteţi, o fac cu destulă convingere."). Pentru a comunica autorul foloseşte paradoxul ("Lumina excesivă orbeşte, deci naşte întuneric."), ironia ("Am mult curaj dar mi-e frică să-l folosesc."), umorul ("Cei mai mulţi milionari sunt copiii inflaţiei."), relativismul ("Libertatea nu înseamnă nimic pentru o pasăre care nu a învăţat să zboare."), observaţiile din viaţa cotidiană ("În tradiţia românească, nu exisă lucru mai nobil decât a fura banii celor bogaţi pentru a-i împărţi, la cârciumă, celor săraci.") şi în final poezia ("Stânci submarine. Cei mai periculoşi sunt duşmanii care nu se ridică deasupra nivelului"). Valeriu Butulescu e un cunoscător profund al sufletului omenesc dar şi un pesimist ("Pământul? Un accident cosmic. Viaţa? Un accident chimic. Omul? Un accident biologic.") care ajunge să se autoironizeze şi să ironizeze în opera sa ("Aceste aforisme sunt deşeuri sclipitoare, resturi de materiale rămase pe şantierele unor mari şi nereuşite poeme.").

Recenzia lui Butulescu în Italia e într-adevăr redusă la minimum. În 2002 el a fost tradusă de Giocondina Toigo (ajutată de Aurelia de Bacco), la o editură mică, Feltre Agorà Editrice, o selecţie de 489 aforisme din volumele Frunze fără ram, Oaze de nisip, Stepa memoriei şi Imensitatea punctului. O selecţie mai restrânsă din aforismele sale apare în ianuarie-aprilie 2003 în numărul 5 din Passages, revistă de artă şi cultură ce apare odată la patru luni, editată de Editura Crocetti. Apoi, lui Butulescu, cel puţin aici în Italia, i se pierde urma (aşa cum mi-a dat de înţeles traducătoarea Giocondina Toigo cu care am avut o conversaţie telefonică plăcută), în afară de citatele obişnuite şi parazitare a unora din aforismele sale, postate pe anumite site-uri (însă puţine, ca să spun adevărul) amestecate cu bancuri haioase sau cu panseurile unor sfinţi (despre paraliteratura aforistică prezentă pe internet, a se vedea, de asemenea, un articol semnat de mine pe blogul meu).

Din păcate, după cum am scris de mai multe ori, editura noastră (cea mare) gândeşte întotdeauna în termeni de reducere a costurilor economice şi maximizarea profitului, de extindere, de marketing şi aşa mai departe. Există un fel de hegemonie culturală şi economică ce impune autori de ficţiune, de preferinţă tineri şi nou-veniţi. Iar criticii şi comentatorii, care au, de asemenea, posibilitatea şi autonomia să se ocupe de autori precum Butulescu, sunt în spatele acestei mode şi scriu, probabil, eseuri sau articole despre romane de intrigă, mister şi crimă. Şi pentru editurile mici şi de nişă, cum ar fi Editura Agora, devine practic imposibil de a impune un autor, chiar dacă acest autor se numeşte Valeriu Butulescu, adică unul dintre cei mai mari scriitori români (ţară generosă care a dat naştere la un alt mare scriitor de aforisme, Emil Cioran), chiar dacă lucrările sale au fost traduse în aproape patruzeci de limbi.

Pe blogul meu (http://aforisticamente.wordpress.com/2010/04/06/valeriu-butulescu/), public o selecţie de aforisme extrase din ediţia de la Editura Agora, publicată în anul 2002 (o selecţie largă în limba italiană există, de asemenea, pe site-ul Citatepedia). Mersul până la capăt e tipic pentru aforismul tradiţional balcanic şi determinat de sensibilitatea traducătorului dacă menţine sau nu această stare grafică. Cred că, în cazul lui Valeriu Butulescu decizia de a păstra ordinea iniţială este corectă, deoarece în acest fel reuşeşte să evidenţieze evoluţia poetică a aforismului.

FABRIZIO CARAMAGNA - pe blogul http://aforisticamente.wordpress.com, din 6 aprilie 2010, Torino, Italia. Traducere din limba italiană de SIMONA ENACHE

Despre funcţia aforistică a replicii din metaforă

Cine deschide volumul Fragmentarium de Valeriu BUTULESCU nu poate rămâne indiferent. 1500 de aforisme, adică definiţii (dacă ne gândim la originarul gr. apforismos), judecăţi de valoare, sentinţe, maxime, cugetări,  (o întreagă serie sinonimică), proverbe, ziceri, poeme într-un vers, metafore scânteietoare, oximoroane, figuri de stil, de gândire, leme, uneori haikuuri. Ecouri din Xenophon, Democrit, Heraclit, Martial, Juvenal, Pertius, La Rachefoucauld, Voltaire, Juels Renard, Rabindranath Tagore, Stanislaw Jerzy Lec, Emil Cioran, Ion Pillat, Lucian Blaga, Marin Sorescu, Tudor Muşatescu etc., dar sunetul e întotdeauna unul original, valerian (folosesc termenul pentru că e mai vindecător decât celălalt!).

Dacă ar trebuit să folosesc o singură imagine pentru unitatea de ton a aforismelor sale m-aş opri la o orgă cu mii de tuburi. Uneori cuvântul e grav, reţinut, amărui ca un sâmbure de migdală, alteori îţi strepezeşte mintea precum agurida, pentru ca, peste doar un rând, să guşti dintr-o lubeniţă dulce şi rece.

Aparent neutral câteodată, cuvântul vibrează oţelit abia după ce i-ai încercat elasticitatea : „În fiecare an trecem nepăsători prin ziua morţii noastre”.

Sarcasmul, bine temperat pare întotdeauna prea actual: „Proorocii, cu cât sunt mai bine plătiţi, cu atât sunt mai optimişti”. Uneori definiţiile sunt de cuvinte încrucişate: „Glorie. Uitare cu efect întârziat.”

Cinismul poate deveni absurd, trecând prin caricatural: „Am văzut un ministru urcat într-un pom. Fiecare ramură tremura sub povara răspunderii.” O figură de stil, chiasmul, poate da oricând o formulă/are elegantă: „Criticii văd muzica şi aud pictura”, derutantă prin ambiguitate (afirmaţia e laudativă sau mai degrabă…?).

Meditaţia e uneori dulce-amară cu tâlcuri adânci: „Dacă n-ar fi avut alături munţii cei mari, şi dacii şi-ar fi construit piramide.”

Imaginarul dezvoltat în unele aforisme trădează un poet adevărat: „Îmi doresc un buchet în care florile să se îmbrăţişeze din proprie iniţiativă”. Chiar limbajul ştiinţific îi permite surprize lingvistice dintre cele mai neaşteptate: „Oare scleroza timpurie tot precocitate se cheamă?”

Jelania poate fi sinceră, precum cea a unui pustnic în ascultare: „Doamne! De ce ai pus atâta sete de viaţă în trupul acesta perisabil?” Paradoxul e, de cele mai multe ori, de foarte bună calitate: „Consider că adevărul gol-goluţ nu este moral.”

Ca moralist, Valeriu Butulescu e cu dreapta măsură în mână căutând un echilibru: „Pasărea zboară. Pe pământ, umbra ei se târăşte.” Sau, şi mai categoric: „Dacă nu ar exista diavolii, binele ar subjuga totul.” Limbajul poate fi (aparent) biblic, sentenţios: „Iar cel ce n-a văzut munţii, uluit va fi de măreţia dealului”.

Foarte rar, formulările lui Butulescu se întâlnesc cu altele mai vechi. Vulturul roman care nu prinde muşte, vânează, la gânditorul nostru, găini, rămânând tot vultur. Uneori un singur cuvânt devine decisiv pentru un aforism memorabil: „A ajuns prim solist în corul tăcerii.” (s.n.).

Sunt aforisme care conţin umor pur: „Mitologie. Bufniţa doarme toată ziua şi trece drept pasăre a înţelepciunii.” (Marchizul ce a dat numele lapalisadei aţipea doar (prin saloane) şi era considerat profund).

Pentru unele aforisme, Butulescu ar trebui excomunicat sau pedepsit de zei: „Cel rătăcit descoperă drumuri noi.” Sau: „În faţa reformelor religioase, zeii au rămas întotdeauna pasivi.” Şi încă: „Îmbălsămaţi-mă! Nu cred în a doua viaţă, dar vreau să fac o bucurie arheologilor.”

Tragismul umanităţii poate pleca dintr-o aparent simplă constatare: „Crucea s-a prefăcut stea, în urma perfecţionării tehnicii de crucificare.”

Înţeleptul are şi un rol purificator, sancţionând, amendând, denunţând tarele societăţii sale: „Crăciun. Transcendentul se pierde în spatele unui orizont de mezeluri.”

Morala poate fi acidă, ca într-o fabulă întoarsă: „Pe vremuri animalele conversau cu oamenii. Acum tac, convinse de inutilitatea oricărui dialog.”

Ca orice moralist, Butulescu e un „sceptic mântuit”: „Această antologie seamănă cu o groapă comună” sau, aproape sarcastic: „Fiecare să râdă în funcţie de starea danturii lui.”

Ambiguitatea e cultivată atent, autorul obţinând efecte maxime: „Poezia lui e uscată ca o mumie şi poate de aceea rezistă timpului.”

Gânditorul filosofează, meditaţia lui fiind adesea amuzantă, fără încrâncenări inutile: „O fi existând lumea cealaltă? Vom muri şi vom vedea.”

Valeriu Butulescu nu se teme de adaptări şi de parodii, mizând pe faptul că textul este deja parţial cunoscut: „Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-i pe planeta mea.” (Acest aforism conţine un tur de forţă: se pleacă din cunoscuta afirmaţie: „Fie pâinea cât de rea, tot mai bună (dulce)-n ţara mea”,  se trece la un dicton latin cu semn contrar (Ubi bene, ibi patria) pentru a se ajunge în final la un internaţionalism … planetar.

Moralistul este un observator atent, observând neconcordanţele, coincidenţele, lupta contrariilor: „Încercând să desfigureze monstrul, l-au făcut aproape simpatic.” Sau:  „Iedera e convinsă că susţine stejarul.”

Ironia e subţire, cuceritoare: „Creşte tot mai mult apropierea dintre oameni. Mai ales în autobuze.” Sau: „La măreţia vârfului îşi aduc contribuţia şi văile, cu adâncimea lor.” (Adevărul acestui aforism mi-a fost probat recent, când un speolog a declarat, la un post de radio, că el şi colegii lui contribuie la …mărirea suprafeţei României, în mod paşnic, descoperind noi şi noi …suprafeţe subterane!)

Având auz fin, de poet renascentist, Valeriu Butulescu se ia uneori la trântă cu rimele, cu rezultate notabile: „Cu gardă şi zgardă, greu se face avangardă.” (Pentru acest aforism, ca şi pentru altele, Butulescu ar fi fost aspru sancţionat în unele regimuri mai puţin democratice. De exemplu: „Alegeri libere. Trebuie să optezi: ciumă sau holeră.” Sau: „Democraţia este periculoasă pentru popoarele cu spirit jovial. Ele vor alege mereu bufoni în funcţiile cheie ale statului.” Şi încă: „Politica te murdăreşte, dar te scoate în evidenţă. A trebuit să mă murdăresc, pentru a deveni vizibil.” Sau, fulminant: „Pentru putere nu există cămaşă de forţă”.)

Demitizarea e şi ea la ea acasă: „Dacă nu era şarpele, Eva ar umbla şi astăzi, virgină, prin rai. Omenirea îşi datorează existenţa şarpelui.”

Ancorat solid în social, Valeriu Butulescu trece prin toate registrele, neiertând pe nimeni, fiind iertat tocmai pentru obiectivitatea sa, pentru echilibrul indiferent, probat întotdeauna: „Am avut un şef atât de capabil, încât lua singur decizii colective.” Sau: „„… din moarte pre moarte călcând, iar celor din mormânturi, viaţă dăruindu-le!” Asta da, ofertă electorală!” Sau: „Clemenţa justiţiei înseamnă injustiţie.”

Pendularea între social şi religios îi permite gânditorului soluţii elegante, întotdeauna surprinzătoare, memorabile, chiar mnemotehnice: „Elitele vor fi mereu în minoritate. Opţiunea politică a unei naţiuni este voinţa mediocrităţii majoritare”. „În Paradis, dracii intră doar cu paşaport diplomatic.” „Lui Dumnezeu îi spun „tu”, şefului de birou, numai „dumneavoastră.” „Domnul a dat, hoţii au luat. Fie numele statului veşnic lăudat.”„E revoltător să crezi doar în lucruri care există”. „Majoritatea rugăciunilor tratează cerul ca pe  o instituţie prestatoare de servicii.” „Ateii se recunosc uşor, după felul cum se închină.”

Chiar atunci când glosează pe adevăruri deja spuse, Valeriu Butulescu e original, vehement, conclusiv, teribil: „Cine nu are ruine, nu are istorie.” „Lumea devine onestă, acolo unde e mai ieftin să cumperi, decât să furi.” „Orizontul latin e ceva mai limitat. Are două paranteze majore: fiesta şi siesta.” „Ce e mai condamnabil? Frâul sau desfrâul?” „S-a ars puţin cu ţigara şi se crede Giordano Bruno.” „Mi-e dor de un duşman adevărat. Mă sufocă devotamentul falşilor prieteni.”  „Călăul este un criminal ridicat de justiţie la rang de funcţionar public.”„Poftele spiritelor înalte se cheamă aspiraţii.” „O neînţeleasă ordine e haosul.”

Moralistul e irezistibil atunci când comprimă două sau mai multe realităţi arhicunoscute, obligându-te să le reconsideri: „Columb ar fi ajuns în India. Dar a intervenit, ca de obicei, America.”

Au scris cu har, cu seriozitate şi pătrundere, despre aforismele sale,  nu puţini critici, oameni de spirit: românii Alex. Ştefănescu, Nelu Oancea, Cornel Moraru, Adrian Păunescu, Mircea Ionescu-Quintus, Ioan Alexandru, Constantin Sorescu, Dumitru Velea, Cornel Ungureanu, Ioan Dubek, Dumitru Hurubă, Marian Barbu, Daniel Mariş, Daniela Crăsnaru, Ştefan Tcaciuc, Georgeta Bîrla, Mircea Andraş, Volodia Macovei, Mircea Ghiţulescu, Gligor Haşa, Radu Ciobanu, Dorin Perie, Octavian Opriş, Adrian Ţion, Horia Gârbea, Ion Hirghidus, Eugen Evu, Grid Modorcea, Jeana Morărescu, Augustin Frăţilă, Hristu Cândroveanu, Vasile Ponea, Marin Sorescu etc., precum şi străinii Fabrizio Caramagna, Kim Toft Hansen, Camelia Elias, Bent Sorensen, Cezara Kolesnik, Tatiana Zinkevici-Estingneeva, Peter Gluck, Giuseppina Firoavanti, Laura Cenni, Jan Willem Bos, Holm Fickel, Jiri Nasinec, Konstantin Elenkov, Mieczyslaw Kozlowski, Ulises Estrella, Tadeusz Nowak.

Opera lui Valeriu Butulescu este un triunghi dinamic: vers – aforism – replică (de teatru).  Sau, cu o altă notaţie, opera recunoscându-şi autorul: poet – eseist – dramaturg.

Lucian Strochi

Magnetismul sincerităţii la Valeriu Butulescu

O carte de aforisme. Nu este un roman, nu este o nuvelă. Nu este nici măcar o culegere de povestiri scurte. Doar fraze disparate. Dar cu ce text bogat!

Personal, aceste fraze le simt aproape, nu doar sub aspectul înţelepciunii lor sublime, dar mai ales din unghiul apropiat de înţelegere a vieţii: n-am fost niciodată în România, nu am avut acolo prieteni, nu am avut niciodată nimic comun cu reprezentanţii acestei naţiuni şi, cu toate acestea citesc, rând după rând, un text care parcă îmi aparţine – ceva gândit de mine, dar nespus, - ceva ce trăieşte în mine.

Aceasta înseamnă că eu şi autorul suntem aproape. Distingem lumea în acelaşi mod. O mare plăcere îmi produce lecturarea unor gânduri care consonează cu ale mele. Nu sunt gânduri cu înţeles unic. Unele dintre acestea sunt foarte simple, comune chiar, dar există în ele ceva ce ne apropie. Şi cea mai mare parte a lor sunt profunde, pătrunse de frumuseţea gândirii şi a simţirii.

Nu vreau să le citez, prefer să le savurez: „Natura greşeşte. E o greşeală să pui atâtea năzuinţe, atâta sete de viaţă într-un corp fragil, perisabil” Sau, de exemplu: „Morţii sunt liberi. Gardul cimitirului este făcut pentru cei vii”. Sau: „Vreau să cresc, deşi ştiu că fulgerul loveşte copacii cei mai înalţi”.

Aforismele lui Butulescu m-au cucerit personal, prin lipsa de ornamente, aş spune chiar prin simplitatea şi modul lor obişnuit de a fi. E ca şi cum am sta împreună şi am conversa pe nu ştiu ce subiect. Conversaţia aceasta este foarte plăcută, întrucât partenerul de dialog este sincer şi înţelept, îşi împărtăşeşte tainele şi doreşte ca viaţa ta să devină mai bună, prin cuvintele sale. Acest lucru s-a întâmplat cu adevărat. Am citit o dată, apoi am recitit cele aproape o mie de aforisme, după care am lăsat manuscrisul. Dar aforismele trăiau deja în mine, de parcă ar fi devenit o parte a eului meu. Pentru că ele erau într-adevăr parte a fiinţei mele, dar eu nu ştiam acest lucru înainte de a citi acest manuscris. E ca şi cum aş fi umplut în mine un loc, care înainte era gol şi care cerea să fie umplut.

De aceea scriu aceste cuvinte către alţi cititori, având speranţa că sinceritatea autorului din scurtele sale capodopere mă va uni, nu numai cu el, dar şi cu mulţi alţi oameni din întreaga lume, care gândesc asemănător, şi împreună cu care să mă bucur de lucrurile minunate, fără să ne cunoaştem, simţind doar că noi, - sufletele înfrăţite – suntem foarte mulţi şi nu suntem singuri pe această lume.

Atunci noi, cititorii, ne vom simţi şi mai aproape de autorul cărţi, fapt pentru care introduc aici una din afirmaţiile mele. Pentru că mi se pare că aceasta consonează cu gândirea şi punctul de vedere estetic al lui Valeriu Butulescu: „Nu mă deschid niciodată total nici măcar în faţa propriului eu, ca să nu mai vorbesc de alţii. Mi se pare că, atunci când pătrund o anumită taină, încetez să mai fiu interesant, pentru mine şi pentru alţii. Pur şi simplu încetez să mai exist, mă risipesc. E ca şi cum acea taină ar fi fost un fel de magnet care atrage tot ceea ce se află în mine – la exterior şi în interior.”

Vă doresc să citiţi şi să recitiţi cu plăcere această carte excepţională de aforisme, pe voi, colegii apropiaţi ca spirit şi pe toţi cei cu o gândire asemănătoare, cu care trăim aceeaşi viaţă, chiar dacă s-ar putea să nu ne întâlnim niciodată.

Anatol Krejdzicz (Preşedintele Uniunii Scriitorilor din Belarus, Filialna Brest) în prefaţa cărţii „Oaze de nisip” de Valeriu Butulescu, ediţia în limba belarusă