Acțiuni

Trei surori

De la Referate

Versiunea din 14 mai 2019 18:14; autor: 79.115.70.186 (Discuție) (Andrei Prozorov)

(dif) ← Versiunea anterioară | Versiunea curentă (dif) | Versiunea următoare → (dif)

"Trei surori" este o piesă de teatru de Anton Cehov.

Cehov îşi priveşte personajele cu înţelegere, dar şi cu exigenţă; din această atitudine derivă ironia la adresa lor găsirea acelor situaţii în care ridicolul le evidenţiază neputinţa. Casa celor trei surori se schimbă treptat, „dintr-o lume a frumuseţii şi a visului, într-o împărăţie a josniciei şi vulgarităţi”. Spiritul periculos combativ , hrăpăreţ întruchipat de personajul Nataşa pune sătăpânire pe casă şi distruge frumuseţea grădinii. Casa are o funcţie de simbol, care întăreşte şi evidenţiază multe din sensurile piesei. Începând din actul I când salonul cu coloane albe formează cadrul atmosferei sărbăroreşti, plină de nădejdi, de aşteptare a fericirii continuâd cu actul II unde prezenţa Nataşei impune restricţii şi alungă bucuria, şi actul III , când incendiul din preajmă creează neliniste , apăsare mărind tensiunea nervoasă şi până în actul IV , când acţiunea se mută în afara casei pentru că înauntru stăpânesa Nataşa, imaginea casei stabileşte atmosfera , subliniază situaţia şi starea de spirit a personajelor.

Simplitatea subiectului este şi ea evidenţiată prin simbol. Nemirovici – Dancenko o formula astfel: „Fabula este casa familiei Prozorov, viaţa celor trei surori după moartea tatălui lor , apariţia Nataşei , trecerea treptată a casei în mâinile ei şi în sfârşit triumful ei şi singurătatea surorilor”. Piesa nu are un centru dinamic , întâmplările se succed de multe ori acceidental, firesc, fără nimic neobişnuit: o aniversare, ajunul unei sărbători, plecarea unui regiment, un duel şi în tot acest timp viaţa se scurge trist, cenuşiu, aducând suferinţi unor oameni care gândesc frumos, dar nu ştiu să traducă visele în fapte.De pildă Personajul Verşinin, dotat cu atâtea calităţi dar lipsit de tăria neceară pentru a le da o reală însemnătate, se dovedeşte incapabil de a-şi schimba propria viaţă, de a o aduce pe făgaşul firesc nu poate depăşi pragul filozofărilor gratuite. A trăi astfel , înseamnă de fapt să renunţi la viaţă , înseamnă că „ nu existăm, ni se pare numai că existăm”, observă un personaj în piesă.

Exemplificarea acestei situaţii n-o dau numai cele cinci personaje de prim plan, ci şi cele secundare : Andrei Prozorov, la care slăbiciunea voinţei aduce o grabnică abdicare de la aspiraţii şi implicit de la demnitate . Kulîghin, a cărui mărginire îl împacă cu viaţa prin supunerea în faţa convenienţelor, printr-un „modus – vivendi” se consfinţeşte o laşitate respingătoare ; Salionîi pierzând orice simţ de omenire prin egoismul răutăcios şi preferinţa pentru „poza” interesantă; Cebutîchin, medicul ratat a cărui pasivitate totală face tot atâta rău ca şi agresivitatea lui Salionîi.

Fiecare dintre aceste personaje a suferit o eroziune lentă în urma asaltului timpului, puritatea morală o pierd în proporţii diferite , în locul ei apare înstrăinarea de sine , depersonalizarea de care sunt mai mult sau mai puţin conştienţi. Toţi au aşteptat ceva , dar împlinirea , ieşirea din marasm , eliberarea interioară , n-o realizează nimeni; cel mai aproape de ea se găsesc totuşi cele trei surori care , după ce-şi pierd treptat iluziile şi îşi frâng aspiraţiile , mai au tăria să privească existenţa lor ca un pas către viitor.

În "Trei surori" acţiunea este aceea a timpului şi mai exact a unui timp care puţin câte puţin se goleşte de viitorul său. Ceea ce moare lent în piesă este speranţa înscrisă în existenţa însăşi, fiind sensul ei, sub dubla acccepţie de direcţie şi de semnificaţie. Cehov ne arată fiinţe care nu mai ştiu încotro merg şi nici chiar dacă e normal să mergi undeva. Din acest punct de vedere este uimitoare bogăţia piesei unde fiecare personaj îşi defineşte personalitatea în faţa ameninţării unei absurdităţi radicale a existenţei... evenimentele se succed într-un timp care este un cadru cronologic şi cronometric ; dar există un timp care acţionează din interior, timpul care ofileşte sufletele şi relevă sub mişcările superficiale ale vieţii aparente.

Aceste observaţii evidenţiează structura metaforică a creaţiei lui Cehov, adică tocmai ceea ce o singularizează în cadrul realismului secolului XIX şi-i conferă un caracter net de modernitate. În piesă dialogul cuprinde în el semnificaţii deosebite ; mai mult decât în piesele anterioare Cehov foloseşte în unele scene un limbaj nearticulat , disociat de sens, echivalenţă a răsturnării valorilor şi a imposibilităţii comunicării. În anumite cazuri, pentru a reda o stare sufletească, Cehov nu recurge la cuvinte, ci la fraze muzicale: între Maşa şi Verşinin, de pildă, iubirea se mărturiseşte nu în câteva vorbe pronunţate ci în frânturile melodice care trădează o dispoziţie interioară adânc optimistă, mai expresivă decât orice declaraţie. Afinităţile sufleteşti dintre cele trei surori, Verşinin, Tuzenbach fac posibile câteodată înţelegerile fără jocul cuvintelor.

În cursul dialogului se fac unele constatări banale, cuvintele sunt obişnuite, unele par fără sens dar ele se acordă cu tensiunea emoţională a personajului respectiv, lasă să transpară pornirea lăuntrică. Dialogul cehovian este foarte „interesnt”: personajele vorbesc -- „Despre ce ? Despre nimic, pentru că sensurile dialogului anulându-se reciproc, naşterile, morţile, idealurile, munca, viitorulţi existenţa însăşi încearcă de a fi nişte obiecte ale disputei şi se transformă în pretexte pentru: // „Despre ce să mai filozofăm?” //. Astfel se răstoarnă ordinea valorilor şi devine totul o farsă ...Acesta este momentul tiraniei dialogului şi, în acelaşi timp, momentul convertirii premisei ( întâmplările, timpul biologic,ideea de ciclu, stare de spirit) în comedie ... Cehov a lansat o comedie totală, a cărei sursă a devenit existenţa răsturnată prin transformarea ei într-un pretext penteu dialog” .Piesa lui are un fond problematic serios , legat de realitatea social – politică în care evoluează personajele cu structură de vodevil, caracterizate prin superficialitatea şi automatismul care nu dă drept la dramă.

În câteva replici ale lui Tuzenbach şi Verşinin era cuprinsă previziunea unor schimbări care urmau să se realizeze peste câteva decenii sau peste câteva sute de ani, aducând un sens existenţei şi reabilitând valorile.

"Trei surori" poate fi încadrată în tipul de piesă „de la amiază la a amiază” sau piesei „de douăzecişipatru de ore”, întrucât fragmentele de diurn anunţate la începutul ficărui act acoperă o zi şi o noapte, dar recurenţa secvenţei secvenţei informaţionale din indicaţia scenică (în actul I este „amiază”, iar în actul IV este ora „douăsprezece ziua”), marcă a ciclului care să o scoată din şirul indiciilor pur informaţionali, necesită elemente de suport. În cazul analizat , la sugestia de circularitate concură însuşi construcţia simetrică a primului şi ultimului act: personaje, situaţii, replici din actul IV trimit la momente similare , dar nu identice, de la începutul piesei, deci recurenţa funcţionează ca un procedeu al motivaţiei scenice. Punctele de referinţă faţă de care se dispun simetric personajele sunt sosirea şi plearea lui Verşinin, străinul care trebuie să rămână străin până la capăt.

La venirea în casa Prozorovilor, Verşinin găseşte în proscenuim pe Olga, Cebutîchin şi Maşa; îi secundează Tuzenbach şi Solionîi. După plecarea „ intrusului”, grupul din planul întâi se reface; dispar din scenă , în ordinea intrării, Tuzenbach şi Solionîi. Tirada Olgăi cu care piesa „se deschide” şi „se închide” este centrată pe motivul Moscovei („Cât mai curând la Moscova” - actul I; „ni se va împlini şi nouă odată sorocul şi ne vom duce odată pentru todeauna”- actul IV), orchestrat cu motivul muzicii ( „Cânta muzica...” - actul I; „ Muzica se pierde cu încetul în depărtare „- actul IV), sugerând ideea de plecare fără de întoarcere a bătrânului Prozorov evocată în actul I , moartea baronului şi plecare a ofiţerilor în actul IV. Replica lui Cebutîchin în finalul actului IV  : Tarara-bumbia... Tarara-bumbia. E tot una! Contrastează melodic cu tonalitatea patetică a monologului Olgăi. Aerul bizar al replicii insinuează indiferenţa, neîncrederea şi resemnarea în faţa inevitabilului.

Personajele înseşi par conştiente de cercul în care sunt prinse fără scăpare. Replica Maşei din final rezumă impresia de încheiere şi reluare a ciclului : „ rămînem singure ca să luăm viaţa de la început