"Trei surori" este o piesă de teatru de Anton Cehov.
Cehov îşi priveşte personajele cu înţelegere, dar şi cu exigenţă; din această atitudine derivă ironia la adresa lor găsirea acelor situaţii în care ridicolul le evidenţiază neputinţa. Casa celor trei surori se schimbă treptat, „dintr-o lume a frumuseţii şi a visului, într-o împărăţie a josniciei şi vulgarităţi”. Spiritul periculos combativ , hrăpăreţ întruchipat de personajul Nataşa pune sătăpânire pe casă şi distruge frumuseţea grădinii. Casa are o funcţie de simbol, care întăreşte şi evidenţiază multe din sensurile piesei. Începând din actul I când salonul cu coloane albe formează cadrul atmosferei sărbăroreşti, plină de nădejdi, de aşteptare a fericirii continuâd cu actul II unde prezenţa Nataşei impune restricţii şi alungă bucuria, şi actul III , când incendiul din preajmă creează neliniste , apăsare mărind tensiunea nervoasă şi până în actul IV , când acţiunea se mută în afara casei pentru că înauntru stăpânesa Nataşa, imaginea casei stabileşte atmosfera , subliniază situaţia şi starea de spirit a personajelor.
Simplitatea subiectului este şi ea evidenţiată prin simbol. Nemirovici – Dancenko o formula astfel: „Fabula este casa familiei Prozorov, viaţa celor trei surori după moartea tatălui lor , apariţia Nataşei , trecerea treptată a casei în mâinile ei şi în sfârşit triumful ei şi singurătatea surorilor”. Piesa nu are un centru dinamic , întâmplările se succed de multe ori acceidental, firesc, fără nimic neobişnuit: o aniversare, ajunul unei sărbători, plecarea unui regiment, un duel şi în tot acest timp viaţa se scurge trist, cenuşiu, aducând suferinţi unor oameni care gândesc frumos, dar nu ştiu să traducă visele în fapte.De pildă Personajul Verşinin, dotat cu atâtea calităţi dar lipsit de tăria neceară pentru a le da o reală însemnătate, se dovedeşte incapabil de a-şi schimba propria viaţă, de a o aduce pe făgaşul firesc nu poate depăşi pragul filozofărilor gratuite. A trăi astfel , înseamnă de fapt să renunţi la viaţă , înseamnă că „ nu existăm, ni se pare numai că existăm”, observă un personaj în piesă.
Exemplificarea acestei situaţii n-o dau numai cele cinci personaje de prim plan, ci şi cele secundare : Andrei Prozorov, la care slăbiciunea voinţei aduce o grabnică abdicare de la aspiraţii şi implicit de la demnitate . Kulîghin, a cărui mărginire îl împacă cu viaţa prin supunerea în faţa convenienţelor, printr-un „modus – vivendi” se consfinţeşte o laşitate respingătoare ; Salionîi pierzând orice simţ de omenire prin egoismul răutăcios şi preferinţa pentru „poza” interesantă; Cebutîchin, medicul ratat a cărui pasivitate totală face tot atâta rău ca şi agresivitatea lui Salionîi.
Fiecare dintre aceste personaje a suferit o eroziune lentă în urma asaltului timpului, puritatea morală o pierd în proporţii diferite , în locul ei apare înstrăinarea de sine , depersonalizarea de care sunt mai mult sau mai puţin conştienţi. Toţi au aşteptat ceva , dar împlinirea , ieşirea din marasm , eliberarea interioară , n-o realizează nimeni; cel mai aproape de ea se găsesc totuşi cele trei surori care , după ce-şi pierd treptat iluziile şi îşi frâng aspiraţiile , mai au tăria să privească existenţa lor ca un pas către viitor.
În "Trei surori" acţiunea este aceea a timpului şi mai exact a unui timp care puţin câte puţin se goleşte de viitorul său. Ceea ce moare lent în piesă este speranţa înscrisă în existenţa însăşi, fiind sensul ei, sub dubla acccepţie de direcţie şi de semnificaţie. Cehov ne arată fiinţe care nu mai ştiu încotro merg şi nici chiar dacă e normal să mergi undeva. Din acest punct de vedere este uimitoare bogăţia piesei unde fiecare personaj îşi defineşte personalitatea în faţa ameninţării unei absurdităţi radicale a existenţei... evenimentele se succed într-un timp care este un cadru cronologic şi cronometric ; dar există un timp care acţionează din interior, timpul care ofileşte sufletele şi relevă sub mişcările superficiale ale vieţii aparente.
Aceste observaţii evidenţiează structura metaforică a creaţiei lui Cehov, adică tocmai ceea ce o singularizează în cadrul realismului secolului XIX şi-i conferă un caracter net de modernitate. În piesă dialogul cuprinde în el semnificaţii deosebite ; mai mult decât în piesele anterioare Cehov foloseşte în unele scene un limbaj nearticulat , disociat de sens, echivalenţă a răsturnării valorilor şi a imposibilităţii comunicării. În anumite cazuri, pentru a reda o stare sufletească, Cehov nu recurge la cuvinte, ci la fraze muzicale: între Maşa şi Verşinin, de pildă, iubirea se mărturiseşte nu în câteva vorbe pronunţate ci în frânturile melodice care trădează o dispoziţie interioară adânc optimistă, mai expresivă decât orice declaraţie. Afinităţile sufleteşti dintre cele trei surori, Verşinin, Tuzenbach fac posibile câteodată înţelegerile fără jocul cuvintelor.
În cursul dialogului se fac unele constatări banale, cuvintele sunt obişnuite, unele par fără sens dar ele se acordă cu tensiunea emoţională a personajului respectiv, lasă să transpară pornirea lăuntrică. Dialogul cehovian este foarte „interesnt”: personajele vorbesc -- „Despre ce ? Despre nimic, pentru că sensurile dialogului anulându-se reciproc, naşterile, morţile, idealurile, munca, viitorulţi existenţa însăşi încearcă de a fi nişte obiecte ale disputei şi se transformă în pretexte pentru: // „Despre ce să mai filozofăm?” //. Astfel se răstoarnă ordinea valorilor şi devine totul o farsă ...Acesta este momentul tiraniei dialogului şi, în acelaşi timp, momentul convertirii premisei ( întâmplările, timpul biologic,ideea de ciclu, stare de spirit) în comedie ... Cehov a lansat o comedie totală, a cărei sursă a devenit existenţa răsturnată prin transformarea ei într-un pretext penteu dialog” .Piesa lui are un fond problematic serios , legat de realitatea social – politică în care evoluează personajele cu structură de vodevil, caracterizate prin superficialitatea şi automatismul care nu dă drept la dramă.
În câteva replici ale lui Tuzenbach şi Verşinin era cuprinsă previziunea unor schimbări care urmau să se realizeze peste câteva decenii sau peste câteva sute de ani, aducând un sens existenţei şi reabilitând valorile.
"Trei surori" poate fi încadrată în tipul de piesă „de la amiază la a amiază” sau piesei „de douăzecişipatru de ore”, întrucât fragmentele de diurn anunţate la începutul ficărui act acoperă o zi şi o noapte, dar recurenţa secvenţei secvenţei informaţionale din indicaţia scenică (în actul I este „amiază”, iar în actul IV este ora „douăsprezece ziua”), marcă a ciclului care să o scoată din şirul indiciilor pur informaţionali, necesită elemente de suport. În cazul analizat , la sugestia de circularitate concură însuşi construcţia simetrică a primului şi ultimului act: personaje, situaţii, replici din actul IV trimit la momente similare , dar nu identice, de la începutul piesei, deci recurenţa funcţionează ca un procedeu al motivaţiei scenice. Punctele de referinţă faţă de care se dispun simetric personajele sunt sosirea şi plearea lui Verşinin, străinul care trebuie să rămână străin până la capăt.
La venirea în casa Prozorovilor, Verşinin găseşte în proscenuim pe Olga, Cebutîchin şi Maşa; îi secundează Tuzenbach şi Solionîi. După plecarea „ intrusului”, grupul din planul întâi se reface; dispar din scenă , în ordinea intrării, Tuzenbach şi Solionîi. Tirada Olgăi cu care piesa „se deschide” şi „se închide” este centrată pe motivul Moscovei („Cât mai curând la Moscova” - actul I; „ni se va împlini şi nouă odată sorocul şi ne vom duce odată pentru todeauna”- actul IV), orchestrat cu motivul muzicii ( „Cânta muzica...” - actul I; „ Muzica se pierde cu încetul în depărtare „- actul IV), sugerând ideea de plecare fără de întoarcere a bătrânului Prozorov evocată în actul I , moartea baronului şi plecare a ofiţerilor în actul IV. Replica lui Cebutîchin în finalul actului IV : Tarara-bumbia... Tarara-bumbia. E tot una! Contrastează melodic cu tonalitatea patetică a monologului Olgăi. Aerul bizar al replicii insinuează indiferenţa, neîncrederea şi resemnarea în faţa inevitabilului.
Personajele înseşi par conştiente de cercul în care sunt prinse fără scăpare. Replica Maşei din final rezumă impresia de încheiere şi reluare a ciclului : „ rămînem singure ca să luăm viaţa de la început
Familia Prozorov: o familie obişnuită de ruşi intelectuali, oameni care nu au de-a face cu lumea „de jos” care nu au de-a face cu munca fizică, cu locuri unde oamenii nu ştiu să se poarte elegant şi civilizat, este pusă tocmai în aceste situaţii, deoarece capul familiei om cu carieră militară hotaraşte să plece din Moscova în provincie. Acesta decedând cele trei fete cât şi Andrei sunt puşi în situaţia de a face faţă unei lumi total străine lor . Fetele ştiu câte trei limbi străine cea mică Irina chiar patru, lucruri foarte importante pentru familia lor pentru reputaţia lor descoperă că nu le foloseşte la nimic .Andrei se pregăteşte să devină profesor universitar dar din cauza mutării lor din Moscova care pentru ei este o mare suferinţă renunţă, se închide în el şi devine cu totul alt om . Este prins de patima jocurilor de noroc unde pierde foarte mulţi bani un joc care te transformă pur şi simplu. Un joc de o asemenea anvergură nu este pentru cei slabi de caracter iar Andrei este unul dintre ei . Ajunge să ipotecheze casa tocmai din cauza acestei patimi care îţi fura identitatea ta ca persoană fără ca tu să observi, fără acordul surorilor care au aceleaşi drepturi ca şi el. Un lucru foarte grav. Andrei se schimbă diferit de surorile lui devine mai rău într-un fel, trece cu vederea anumite lucruri care nu pot fi neobservate lucruri pe care toată lumea le observă şi anume faptul că îl înşală soţia faptul că îl manipulează cu anumite lucruri . El este prins şi de faptul că îl are pe Bobic cu ea şi se simte constrîns de multele şi noile lucruri pe care le descoperă lucruri străine lui până atunci, se închide în el devine introvertit şi mai mult decât era cîntă la vioară fapt care demonstrează dorinţa lui de a se exterioriza într-un fel sau altu sau dimpotrivă care îl introduce numai în lumea lui, lume de care are el nevoie. Andrei este un tip inteligent dar se lasă influenţat de lume. Se mulţumeşte şi cu mai puţin chiar dacă merită mai mult. Locul unde s-au mutat ei este mult mai rece decât Moscova oraş care le oferă caldură sufletească pentru ca aici au copilărit aici au cunoscut oameni calzi oameni care îi înţelegeau şi pe care îi înţelegeau ori casa în care s-au mutat nu le mai oferă aceste lucruri, oamenii la fel . Ei remarcă foarte uşor oamenii care le aduc bucurie, de pildă oamenii care sunt în cadrul armatei mama sau tata de aceea îşi aduc aminte cu bucurie de părinţi. Tatăl făcea tot ce trebuia pentru familie ei nu erau nevoiţi să muncească sau să suporte oameni care nu au ce căuta în lumea lor şi asta însemna linişte pentru ei, nu ştiu să facă nimic din lucrurile obişnuite ale casei fapt care îi pune pe toţi patru într-o încurcatură care le preocupă memoria tot timpul cu plecarea la Moscova.
Fetele cât şi Andrei nu pleacă la Moscova pentru că nu mai este tatăl lor nu mai punctul de sprijin de care au nevoie nu mai au omul de legătură cu îprejurimile cu oamenii nu mai are cine să dicteze cum trebuie să se întâmple lucrurile . Ele îşi mai pun speranţa în Andrei pentru a reuşi să evadeze din coşmarul lor pentru că simt că locul lor nu este acolo dar nici el nu face nimic aşa că nu vor mai pleca . Fetele cât şi Andrei se simt ca într-o închisoare, simt ca nu pot ieşi caută tot felul de portiţe ca să poată ieşi , însă poarta cea mare este larg deschisă dar nimeni nu îndrăzneşte să îi treacă pragul fapt care demonstrază incapacitatea lor de a se descurca pe cont propriu fără ajutor din exterior.
Cum am mai spus Andrei Prozorov este un tip introvertit . Modestia şi nătângia lui masculină îl face un om slab din punct de vedere al caracterului, cedează foarte repede. Nataşa îl ţine în frâu tocmai din această cauză , şi-a dat seama ce fel de om este şi pas cu pas bucăţică cu bucăţică l-a acaparat pentru unuicul ei scop . Stăpânirea casei. Nataşa având şiretenia ei de femeie şi faptul că este bărbatoasă când vrea să obţină ceva primeşte uşor lucrurile dorite. De altfel nici nu ar fi putut fi altfel căsnicia lor pentru că într-un cuplu trebuie să fie un plus şi un minus fiindcă plusurile s-ar respinge şi minusurile la fel, deci trebuie să fie o balanţă cumva . Pe cât de stângaci este Andrei pe atat se iscusită este Nataşa. Andrei a acceptat întrun fel căsătoria pentru că Nataşa este o fată draguţă, pentru că aşa se cade ca un om să se căsătorească chiar dacă nu iubeşte, (spune Olga la un moment dat ) pentru a fi în rândul lumii. Nu se pot spune aceleaşi lucruri şi despre Nataşa. Ea nu ştie , nu a fost crescută într-o lume care să îi formeze caracterul întrun fel anume aşa blând de pildă ca al lor de aceea se şi comportă în consecinţă. Cu toate lucrurile nodorite cele trei surori cât şi Andrei NU PLEACĂ la Moscova. Trecutul îi cheamă acolo, prezentul îi ţine aici şi de viitor nici nu poate fi vorba. Ei trăiesc cu toţii în trecut, trecutul înseamnă totul pentru ei. Plecarea la Moscova rămâne doar un vis care nu va fi împlinit niciodată.