Modificare „Temniţa de sub rană”


'''IONEL BOTA
despre TEMNIŢA DE SUB RANĂ, de Teodor Dume
în revista Sintagme literare,nr.5 din 2017'''

'''Goticul, naufragiul realului și alte ținte votive ale metaforei în poezia lui Teodor Dume'''''Text cursiv''

 Experiența poeziei noastre contemporane înregistrează între autorii bihoreni cu dese ieșiri la rampa edtorială numele lui Teodor Dume. Nu e momentul, aici, să evocăm un datus nascendi, însă o mențiune despre geografia în care-și duce destinul poetul acesta, autor al volumului Temnița de sub rană (Iași, Editura PIM, 2017, 102 p., cu o copertă realizată de Mioara Băluță), prefațată de Cezarina Adamescu (Poemele binecuvântatei lumini), da, este necesară despre un volum fertilizat de experiența lirică modernă. Observ că e, totuși, o carte de campanie, într-o bătălie încă neîncheiată dar pe care autorul, prin poezia sa, promite să o câștige en fanfare. Cartea lui Teodor Dume se mișcă destul de dezinvolt în paradigme, în temele durabile ale poeziei dintotdeauna, eul auctorial e într-o permanentă conviețuire cu un panteism reconciliant între formula neoexpresionistă specifică unui spirit al boemei orădene din vremea debutului grigurcian și sentimentul devastator al trăirii unui cotidian deductibil din prejudecățile resorbțiilor realului. Poezia nu este, însă, deloc conformistă, metafora are o țintă votivă („cine altul decât mine aude/durerea cum trece/prin lumină ca/un fulger/rostogolindu-se sub zid/în căutarea a ceea ce am fost//tăcut ca o umbră/ nelocuită de nimeni,/mă afund în mine și aștept//cine altul...”), imaginarul transpune, indiscutabil, inauguralul, motiv predilect imprimat pe o cortină cu mobilitatea „deconspirată” de spiritul jemanfișist egotic. Realul viciat impune terapiile poemului, compensând forme de exorcizare („lumea reală a dispărut și dispare instant/în rest totul e vraiște și frig//poate că și Dumnezeu a adormit în rugăciune”), simbolicile grațioase sunt denudate în transcenderi cangrenând aproape agresiv riscul „isteriei” edulcorărilor, boală a poetaștrilor zilei, de care autorul nostru, un magician din tagma peripateticilor lui hymnos, nu poate fi nicidecum atins. O celebrare cântată ca un monolog interior consacră vanități de-o clipă, o frenezie ludică e previzibilă ca un urlet al disperării ce frizează goticul spectru al ființei („temnița de sub rană”). Spectacolul e vizual, celestă e senzualitatea: „curând se face târziu//la marginea drumului doar un câine/încearcă să-ți prindă coada parcă/dizolvată în umbră/privesc și nu spun nimic// singurătatea intrată în piele/mi-a sechestrat emoțiile/ și sunt trist/și cartierul meu e trist//ceva nedefinit mă face/să înaintez prin mine/dezgolindu-mă de cuvinte/mă privesc/nu mai sunt eu/anii adunați sub pleoape/atârnă ca un bec de șaizeci/până la urmă e singurul lucru/pe care-l mai am și/câteva amintiri în care/nici nu mai cred/ și asta pentru că mereu/văd aceleași drumuri/cu miros Atelier critic sintagme literare 66 de flori albe/și câteva case/la cea cu numărul douăzeci și oi/pe geamul deschis/aceleași desene și/o urmă de ruj// aici este marginea//timpul ca un pietriș spălat/de ploaie și ochii rămași/cu aceleași imagini/aciuindu-se blând/mai încearcă o zbatere//întindf mâinile dar nu simt nimic// acest joc aproape imposibil/e doar pentru oamenii mari// știu/aici este marginea...” (Aici este marginea, p. 82-83) Cartea lui Teodor Dume notează obsesiv „întâmplările” cotidianului, anostul e suprimat, refugiul inventat al eului confesivul („la două priviri distanță de orice urmă/ce ar putea trece prin mine/respir sângele care/a pătruns lutul/ în drum/spre rădăcina facerii//dinspre răsărit se eliberează lumina/ca o jertfă...”) devine prilej al explorărilor aceluiași eu care evită la milimetru tautologii periculoase (o excepție nevinovată, la p. 65, în titlu), excentricitatea verosimilului, dezmembrarea „vestigiului” prozastic. Poemul e profund interiorizat la autorul nostru, suprapunerile de viață și de lumi devin și ele creditabile când naufragiul realului va fi reinvestit în lirism. Oricum, poezia e un mod de viață, iar o mefiență a „răstălmăcirii” stării de spirit nu va fi decât un alt joc inflamând calofilul până la voluptatea anihilării lui, probă de talent, desigur: „nu știu dacă sunt fericit sau trist//locuiesc printre anotimpuri și/uneori desenez inimi/ pe chipurile de pe icoane//de fiecare dată când se pleacă/ aud țipete văd noaptea/cum inundă încăperea/în care/ te așteptam/liniștea îmi mângâie fruntea/oprită între palme/ca un gând/mânjit de speranțe/printre șuvițele negre ale nopții/stropii de ploaie zdrobiți de asfalt/îmi desferecă singurătatea/câteva secunde mai târziu/privesc imaginar/prin ticăitul ceasului atârnat/pe albul din perete/aud strigăte/se plimbă de colo=colo ca/o amintire lăsată de izbeliște/în jurul meu un gol/și multă tristețe// poate că doar eu voi locui/în lumea aceasta/în care/nu va mai fi niciun mâine...” (Deasupra tuturor lucrurilor există un timp, parte din mine, p. 53-54) Citatul din Pound nu e nici el pus la întâmplare, pe pagina inaugurală a volumului. Re-duplicarea temelor și motivelor, viața, moartea, dragostea, senzorialul, un carpe noctem stimulând, parcă, voința unui ego-poem, precipită un pic introspecțiile dar frumusețea modului de a contempla, prin poesie, lumea, focalizarea supravegheată, controlată a unității metaforice, ingredientele sugerând tentații postmoderne, cum scriu destui comentatori ai acestei lirici în finalul cărții, la secțiunea reperelor critice, dau o notă de produs editorial binevenit cărții lui Teodor Dume. Autorul acesta își urmează destinul cu răbdarea unui minorit dintr-o mânăstire bizantină, însoțind cu dragoste și grație, literă cu literă, literă după literă, un poemreceptacul. Acela mărturisind că ne putem aștepta, în continuare, dat fiind harul autorului, la alte cărți utile bilanțului istoriei liricii noastre postbelice.


TEMNIŢA DE SUB RANĂ, de Teodor Dume,

recenzţie de OTTILIA ARDELEANU


În Temnița de sub rană, volum apărut la editura PIM, Iași 2017, găsesc în Teodor Dume un poet al umbrelor, care a învățat să-și poarte singurătatea, pe urmele lui tata.
Prefațat de Cezarina Adamescu și încheiat cu o serie de opinii venite din partea cititorilor săi, de-a lungul vremii, mulți fiind cunoscuți în lumea literară și de pe saitul poezie.ro, Teodor Dume este acel om bun care își duce în tăcere viața ca pe o haină grea, merge pe același drum către Dumnezeu și rememorează permanent amintirea tatălui.
El ia acest fel de a trece prin viață ca pe o situație dată, ca pe ceva deja pregătit: nu știu dacă amprentele/ tatălui meu/ sunt puncte pe/ o linie continuă sau/ un timp între mine și Dumnezeu/ Situație.
Poetul își trăiește intens clipele, vulcanic aș putea spune: zgomotul din lăuntrul meu/ vibrează la suprafață/ ca un vulcan/ vine din adânc, tinzând/ să-mi acopere ființa// și fiindcă știu să iubesc/ respir din/ frumusețea celorlalte lucruri/ Ca un vulcan.
În multe dintre poeziile sale, fie în titluri, fie în versuri, dă impresia că s-ar afla aproape de margine, pe margine (Înviind marginea, Aici este marginea), iar vocabularul folosit este unul al durerii, al resemnării, al unui sfârșit simțit tot mai aproape, al angoaselor personale: între o pată de soare și/ una de umbră; clopotnița din sat/ Eu, doar un nume... , lucrurile trecprin mine; înspăimântat de frică/ Imitație, durerea înghite totul; văduvit de lumină și zbor/ miroase a hoit/ Apocalipsa, ca un vin spumant, atâtea lucruri și atâtea goluri/ în sufletul meu/ Sensuri și lucruri. 
Repetițiile unor astfel de cuvinte, de asemenea, vin să accentueze stările de teamă, obsesia către trecere spre lumea de dincolo:clopotniță: ... /de atunci mă urc în clopotniță/ de trei ori pe zi și îl/ strig pe Dumnezeu// de fapt nu fac altceva decât/ să reconstitui ziua în care/ nu se mai moare/ Cealaltă față a lui Dumnezeu; între o pată de soare și/ una de umbră/ desăvârșesc infinitul/ mă tem însă că într-o bună zi/ Dumnezeu va uita de mine...// doar soarele cuibărit în clopotnița din sat/ își va aminti cine am fost/ Eu, doar un nume... 
Poetul are adesea tendința oponenței pentru a evidenția latura pozitivă a lucrurilor, a oamenilor, a situațiilor, cum le spune acesta:umbre - lumini, noapte - zi, Dumnezeu - omul, zgomote/ vulcan/ ecou - liniște/ tăcere, fericire – tristețe etc.
Poetul umbrelor se regăsește peste tot în Temnița de sub rană, este prins între gratiile sufletului, înoată în volbura propriului sânge. Exemplele sunt multe și grăitoare, dar voi expune doar câteva: împinge capătul unei sfori/ zice și asta pentru că așa/ vede el depărtarea/ un capăt/ un nimic sub care/ se tânguie o umbră/ Nebunul, un trecător anonim; El plecase să vadă ce mai e pe dincolo/ lumina vibra ca o durere/ din mine țâșneau firimituri de umbre/ creșteautot mai mult/ ca în poveste/ Cealaltă față a lui Dumnezeu; tăcut ca o umbră/ nelocuită de nimeni/ mă afund în mine și aștept/ Cine altul... ; scriu/ despre nimicuri/ despre tristețea umbrelor/ lipite de trotuar/ Vraiște, frig și chinezării; să ai buzele uscate ca iasca/ setea să-ți ucidă umbra/ de-atâta uscăciune să mori în vis/ Blestemul iubirii; în adâncul meu e frig/ noaptea abundă de umbre/ pe asfalt multe inscripții/ e un fel de atentat la liniște/ Un fel de atentat. 
La un moment dat, simți că poezia dumiană se află într-o stare de mișcare, de alertă, cursul ei este dinamic, lucrurile iau când o formă, când alta, este traversată de zborul păsărilor, al gândurilor, tinde către marginea eului, dar și a lumii, lumina și umbrele se rostogolesc, cuvintele au un itinerar, o țintă, nu stau pe loc. În același timp, se simte și o transparență a sinelui despre care poetul nu se sfiește să scrie: e o toamnă blândă și-mi ține de cald/ ca un poem de dragoste/ în dimineața asta/ totul se vede din mine/ pământ oameni păsări/ și cer/ doar câteva iubiri/ îmi scormonesc prin suflet/ De împrumut; înăuntrul meu se aud zgomote/ strigăte și un ecou plecând/ ca dintr-un depou de tramvaie/... /frica se infiltrează prin piele/ se scurge ca apa prin zid/.../ ... o durere se/ târăște prin mine și am impresia/ că cineva a depozitat acolo/ un container de cioburi/... / încerc să zâmbesc/ dar durerea aceea există/ și-i a naibii de rea// sting lumina închid ochii/ simt că nu mai e niciun loc în mine/ și mi-e frig... / Să nu mă ntrebi de unde vin.
Legătura cu Dumnezeu este extrem de strânsă și ordonată, devenită un ritual, așa cum spun și versurile acestea: corpul meu e un templu în care intru/ dimineața la amiză și seara/ pentru desvelirea sufletului/ această golire e un ritual și/ îl practic în spațiul în care/ doar iubirea coaboasră/ odată cu lacrima lui Dumnezeu// nici nu-mi pasă de celelalte lucruri/ atâta timp cât primesc binecuvântarea/ fie și pentru câteva clipe/ încetez să mai fiu ce am fost/ durerea se transformă în liniște/ îmi împreunez palmele/ să pot vorbi cu Dumnezeu apoi/ mă plimb prin universul din mine/ Templu; sau este dialogul zilnic despre neliniști, neajunsuri și nedreptăți, atât de necesar pornirii la drumul încă unei zile din viață și totodată își exprimă considerația față de Dumnezeu, intermediatorul cu părinții săi: astăzi tot ce vreau doamne e/ să stau de vorbă cu tine/ ca între Tată și Fiu/... / nu trebuie să mă înveți să mor/ tata sau poate mama au o datorie/ mai veche față de tine/ lasă gestul meu să acopere totul/ asta-i tot ce vreau, Doamne! / Ca între Tată și Fiu; țin ochii larg deschiși cât să/ încapă Dumnezeu/ Undeva între mine și tristețea lucrurilor.
Din capitolul vieții tratat de Teodor Dume în poezie, nelipsită este moartea, dar poetul o sfidează: ceea ce nu știe moartea despre mine/ e partea pe care dorm/ nu întotdeauna aceeași/ de altfel a devenit o plăcere/ să păcălesc moartea/ Partea din care lipsesc. Mai cred că o amprentă a felului cum tratează poetul viața și moartea în tandem se află în exprimarea de aici: sângele îmi curge sub formă de clopot (o metaforă înțeleaptă!)/ ... și ce mă fac eu; sunt mult mai mult decât/ o moarte în pântecul tău/ Viața, între două răsărituri; între noapte și zi doar eu-/ ascunzătoarea perfectă a morții/ Rătăciri. 
În acest volum, Teodor Dume oscilează între poeziile scurte și titlurile lungi, adică încearcă esențializarea temelor propuse. Cel mai scurt text este din cinci versuri, scurte și ele, Înviind marginea, dar și Între timp și umbră și Umbre, dar cu versurile mai lungi, iar cel mai lung titlu conține nouă cuvinte (Iubirea, supremația supremă a tot ceea ce sunt și Deasupra tuturor lucrurilor există un timp, parte din mine). Aș putea afirma că există și un cel mai îngust text, numit Speranță, foarte potrivit noțiunii, de altfel, și pe care îl redau în întregime: în fiecare bătaie/ a inimii mele/ e un strigăt/ un crez/ și o uitare/ aș fi preferat/ să fii doar tu-/ răsăritul ce/ se închină cerului/ pentru o nouă zi/ Speranță.
Poetul se întoarce în timp la copilărie, bunici și părinți pe care îi evocă într-un fel copleșitor: ... lumea aceea am pierdut-o/ în ziua în care mama a luat/ busuiocul din grindă și/ l-a pus în odaia cu miros/ de lumânare arsă... / Copilăria, craterul din suflet; maică, iartă-mi plânsul schimbat în viori/ acolo înlăuntru tu încă pulsezi/ Scrisoare către mama.
Nu întâmplător volumul înceope cu acest titlu, Temnița de sub rană, și se încheie cu Dumnezeu e acasă. Pentru sufletul omenesc aflat în suferință de orice fel, se găsește acea forță, divină, creatoare, care face ceea ce omul nu ar putea niciodată: mântuirea!
Dar, cioranian vorbind, cel ce n-a suferit nu e o ființă: cel mult un individ! 

Ottilia Ardeleanu,
Năvodari,
2 iulie 2017


	***
POEMELE BINECUVÂNTATEI LUMINI


Teodor Dume, Temniţa de sub rană, Editura PIM, Iaşi, 2017

Intitulat metaforic, „Temniţa de sub rană”, noul volum de versuri al poetului Teodor Dume, poartă în el stigmatul durerii ascunse. De altfel, şi volumele precedente, poartă în titlu însemnul – de neconfundat – al aceleiaşi dureri: „Colecţionarul de răni”, Editura PIM, 2017; „Durerea din spatele cărnii”, Editura PIM , 2017; „Azil într-o cicatrice”; Editura PIM, 2015; „Moartea, un fluture alb”; Editura PIM, 2015.
Chiar din poezia inaugurală, Teodor Dume îşi mărturiseşte natura suferinţei sale: la maladie d’amoure, o boală de care nu se moare, îndeobşte, dar nici nu te lasă să trăieşti în pace. Pentru că iubirea e insidioasă, „doare tăcut”, „e ca un fum de ţigară/ intră în haină şi sub piele/ vrei să iubeşti / îţi ţii respiraţia / şi atingi / foamea începe să urle / îţi sfâşii sentimentele şi bei / bei / te îmbeţi de iubire // şi nimic...// te-nchizi în propria-ţi rană / şi taci...” (Temniţa de sub rană).
Solidar cu singurătatea, poetul s-a obişnuit cu ea, sunt de nedespărţit, o poartă pretutindeni, o îmbracă în fiecare dimineaţă şi ea îi învăluie umbra şi merg la plimbare, sub privirile complice ale cuiva de sus care decupează „un petec de cer”(Haina de schimb). Nu e ceva neobişnuit ca poetul să-şi poarte cu el singurătatea.
Teodor Dume este un poet modern, preocupat de propriile viziuni stranii: el observă cum: „lucrurile trec prin mine / ca apa dintr-un val pornit / să invadeze malul” – şi îşi încheie poemele cu unul sau două versuri concluzive care, de cele mai multe ori constituie şi cheia întregului discurs liric: „alături un câmp deschis / aşteaptă înţelepciuea” (Imitaţie). Autorul a renunţat în poemele sale la majuscule, la semne de punctuaţie, la folosirea excesivă a metaforelor şi epitetizării, versurile sunt caracterizate de o economie a mijloacelor de expresie, dar urmează firul ideilor. În unele din poezii, există chiar viziuni apocaliptice: „cresc umbre şopârle şi peşti piranha / carnea supurează / îngerii plâng / peste cruci / cerul rupt în bucăţi / văduvit de lumină şi zbor / miroase a hoit / durerea înghite totul / până şi imaginea în care / am trăit” (Apocalipsa ca un vin spumant). Şi concluzia dezlegătoare de sensuri: „lăcomia e ca un vin spumant / spală setea şi schimbă traiectorii”.
Deşi într-un titlu spune: Eu, doar un nume...” – poetul e conştient de puterea fascinatorie a acestui nume care e în stare, nici mai mult, nici mai puţin, decât să desăvârşească infinitul. Şi cine se poate lăuda că poate să facă acest lucru? „între o pată de soare şi / una de umbră / desăvârşesc infinitul / mă tem însă că-ntr-o zi / Dumnezeu va uita de mine...// doar soarele cuibărit în clopotniţa din sat / îşi va aminti cine am fost”.
Splendidă probă de smerenie şi măreţie!
În poezia „Nebunul, un trecător anonim” – poetul induce ideea că trecătorii anonimi sunt virtual nebuni şi că umblă pe stradă, fără să se deosebească de ceilalţi, sub privirile, la fel de anonime şi indiferente ale celorlalţi inconştienţi.
Poezia lui Teodor Dume are substanţă, miez, esenţă şi doar, în câteva cuvinte, redă o lume care învie sub ochii noştri. Dar mai ales, ne face părtaşi şi ne introduce în această lume stranie (sau normală?) pentru ochii noştri care văd straniu, ori privesc fără să vadă, dacă nu e cineva să ne atragă atenţia.
Poetul ne arată „Cealaltă faţă a lui Dumnezeu” – viziune probată pe propria piele: „lumina vibra ca o durere / din mine ţâşneau firimituri de umbre / creşteau tot mai mult / ca în poveste / doar crucea crestată în palmă / îmi mai justifică existenţa / de atunci mă urc în clopotniţă / de trei ori pe zi / şi îl strig pe Dumnezeu”. Aceeaşi clopotniţă unde s-a cuibărit soarele într-o altă poezie.
Poemele sunt, tablouri în mişcare, frânturi de vitraliu dintr-o viaţă spirituală intensă, implicită, în care autorul are parte de haruri speciale, mai cu seamă de harul de a vedea şi auzi, ceea ce alţii nu văd şi nu aud. De pildă, naşterea unei noi zile, e văzută de poet, cu totul aparte: „se face noapte şi zi toate deodată / în anotimpul în care / locuieşte Dumnezeu / linişte / lumina picură peste roua pitită / în urma nopţii / şi cum parcă nu-i de ajuns / măreţia lunii subţiază orizontul / până când / în creştetul ierbii / se piteşte soarele transformat / în zbor de păsări // şi uite aşa se mai naşte o zi” (Şi uite aşa...)
Într-un alt poem, autorul subliniază ideea că, oricât de multe întâmplări şi lucruri am înghesui în noi, tot atâtea goluri vom avea în suflet. Un paradox. De altfel, poetul este conştient de darul de a percepe altfel existenţa şi tot ce se petrece în jur: „aud dimineaţa un cor de păsări / cu aripile frânte / sau poate / noaptea sângerează pe / pervazul ferestrei lăsată / întredeschisă în aşteptarea umbrelor // cine altul decât mine aude / durerea cum trece / prin lumină ca / un fulger / rostogolindu-se sub zid / în căutarea a ceea ce am fost // tăcut ca o umbră / nelocuită de nimeni / mă afund în mine şi aştept // cine altul...” (Cine altul...)
Aplecat către mişcările şi vocile sinelui şi ecoul acestora, poetul simte schimbări şi naşteri de stări necunoscute, care sperie şi zdruncină liniştea, astfel încât, el spune: „aş vrea să redevin ceea ce am fost” (Să nu mă întrebi de unde vin). Cel mai mult îl nelinişteşte pe om faptul că nu ştie totul despre sine. Sunt lucruri care ne depăşesc suportabilitatea. Poezia „Templu” – dezvăluie această atavică spaimă: „corpul meu e un templu în care intru / dimineaţa la amiază şi seara / pentru dezvelirea sufletului / această golire e un ritual şi / îl practic în spaţiul în care / doar iubirea coboară / o dată cu lacrima lui Dumnezeu”
În această ipostază, poetul se lasă în mâinile lui Dumnezeu, cu încredere: „nici nu-mi pasă de celelalte lucruri / atâta timp cât primesc binecuvântarea / fie şi pentru câteva clipe / încetez să mai fiu ce am fost / durerea se transformă în linişte / îmi împreunez palmele / să pot vorbi cu Dumnezeu apoi / mă plimb prin universul din mine / pentru că / fiecare bătaie de inimă e o poartă/ prin care trece viaţa spre o altă viaţă // în momentul de faţă / sunt o secvenţă sau orice altă mişcare / prin care trec dintr-un anotimp într-altul / spre un loc unde oamenii pleacă mereu” (Templu).
Experienţe covârşitoare care dau naştere la creaţii aidoma. Orice cuvânt e important şi devine emblematic.
Cartea aceasta e un bilanţ provizoriu pe care poetul îl face din când în când, ca să ştie cum stă. Uneori se instituie o stare de urgenţă, pe care, depăşind-o, el o ia de la capăt, cu fărâmele amintirii şiroindu-i pe trup, care, totuşi, l-au spălat şi curăţat de gânduri negre. Dar şi, ajutându-l să se desprindă fără grimase de cel care a fost, trecând insidios în cel care a rămas, ca-n entropia luminii, dintr-o stare în cealaltă, rămânând aceeaşi esenţă.
Viziuni fabuloase, unele aproape şocante: „cerul crapă de lacrimi”; „cerul văduvit de zboruri / zădărniceşte lumina”; ş.a.
Oricât s-ar afla poetul de preocupat de propriile stări, nu poate să nu privească în jur, la ce se întâmplă, în calitate de locuitor al cetăţii. Un fel de absurd cotidian care-ţi macină existenţa şi te împiedică să vezi şi lucrurile plăcute de lângă tine: „la ora de ştiri se anunţă calamităţi / îngheţ la minus 18 grade / un om dispare sub gheaţa de pe Criş / patru morţi pe DN 1/ un miting de protest neautorizat / invadează palatul Cotroceni / preşedintele se chirceşte / printre manifestanţi şi / strigă la opoziţie / dezgheţul neputinţei / urneşte ura / durerea / se deşiră ca un ghem / 44 de răniţi într-un incendiu din Bucureşti / îl caută pe Dumnezeu // cerul crapă de lacrimi // războiul neputinţei continuă / ura înaintează ca un pârjol / frica se aciuieşte în tranşeele / mult prea strâmte ale indiferenţei // Dumnezeu se uită pieziş / oamenii nu mai sunt ceia ce au fost // ce timpuri, Doamne! / în mine ochiul tău caută înţelepciunea” (o zi din România).
Ca şi Solomon în Sfintele Scripturi, Teodor Dume nu râvneşte la bogăţii nenumărate, ci doar la un strop de înţelepciune, care-l poate face fericit. Înţelepciunea este adevărata bogăţie. Ca şi imaginea celui care a fost şi pe care o caută necontenit în cel care este. Dar şi, în mod paradoxal, dorinţa de a-şi căuta o altă identitate: „îmi trec chipul prin piatra / spălată de val / şi mâine / o să-mi iau o altă identitate” (De împrumut).
Raportarea permanentă la Dumnezeu este o dimensiune covârşitoare a poetului Teodor Dume, aproape în fiecare poezie, apare Dumnezeu într-un chip sau altul, de cele mai multe ori, comunicarea colocvială este vie, dinamică, alteori, ruga copilului se înalţă către Tatăl său: „e târziu, Doamne! / ţine-mă pe genunchi în seara asta!” (Ca între Tată şi Fiu).
Un alt personaj care apare frecvent în lirica lui Teodor Dume este moartea pe care poetul învaţă s-o îmblânzească şi adeseori îi place s-o păcălească: „ceea ce nu ştie moartea despre mine / e partea pe care dorm / nu întotdeauna aceeaşi / de altfel a devenit o plăcere/ să păcălesc moartea” (Partea din care lipsesc). 
Clopotul e, de asemenea un element de construcţie lirică, apărând frecvent, fie sub forma dangătului, fie a clopotului în sine.
Poetul spune la un moment dat: „dacă aş putea să uit / m-aş reîntoarce în mine / ca dintr-o aşteptare // şi toate lucrurile ar deveni utile...” (Culoarea fluturelui, toamna...)
Neputinţa de a uita este apanajul poetului: lucruri, chipuri, senzaţii, stări. Impregnate în memorie, ele devin imagini poetice. Lumina şi întunericul, au de asemeni, un rol covârşitor, depinde doar de ce parte se agaţă omul; de frânghia de întuneric sau de sârma de lumină: „e noapte între ani / un păianjen se caţără / pe întunericul din mine / strâng între palme lacrimi / şi ultimul sărut / apoi / îl strig pe Dumnezeu // dincolo şi dincoace de mine / respiră o altă lume” (Dincolo de sfârşitul adâncului). Dar lumina e văzută de poet astfel: „dinspre răsărit se eliberează lumina / ca o jertfă...” (Starea de independenţă).
Despre sine, şi lumea construită de el în vers, autorul spune: „nu ştiu dacă sunt fericit sau trist // locuiesc printre anotimpuri şi / uneori desdenez inimi / pe chipurile de icoane / (...) // în jurul meu un gol / şi multă tristeţe // poate că doar eu voi locui / în lumea aceasta / în care / nu va mai fi niciun mâine...” (Deasupra tuturor lucrurilor există un timp, parte din mine).
Despre universul creat de poet pentru sine, în care colindă cunoscuţi şi necunoscuţi, Teodor Dume scrie: „am o stare care nu-mi aparţine / mă strâng uşor în universul din mine / şi-mi imaginez o lume în care / oamenii să se plimbe / prin mine / să-i mângâi să-i simt / şi-n cele din urmă / să le îmbrac tristeţea cu iubire // în adâncul meu e frig / noaptea abundă de umbre / pe asfalt multe inscripţii / e un fel de atentat la linişte / nu mi-e frică / fac schimb de priviri şi / merg mai departe // spaţiul dintre noi e un fel de oftat // într-o zi cineva o să umple / golul acesta şi o să mă bucur/ pentru că oamenii / intră în amintirea celorlalţi / lăsând o poveste...” (Un fel de atentat).
Ploaia, frigul, îngheţul, sunt şi ele complice cu stările omului: „am ochii unui condamnat // mă târăsc prin culoare / şi nu pot / să repir prea mult / dincolo de liniile trasate / sub lut / se topesc durerile / în alte anotimpuri / nimic nu pare să fie ce a fost / doar un dangăt de clopot / împlineşte ruga // cineva se plimbă prin mine / şi tace // ...e doar septembrie” (Septembrie).
Toate acestea induc o stare de singurătate: „sunt mult mai mult decât / o moarte / în pântecul tău / singurătatea inventează oameni / şi multe alte lucruri despre care / nu o să afli niciodată...// şi asta se întâmplă de două ori // (când lumina intră în scorbura nopţii şi / invers)” (Viaţa, între două răsărituri). 
Cel puţin curioasă este reflectarea eului în ochii poetului: „de la o vreme mă privesc / ca pe un lucru uitat în podul casei / (nici nu ştiam că există / şi că-l moştenesc de la tata) / ţin ochii larg deschişi cât să / încapă Dumnezeu / discreţia / sentimentele şi iubirea / a tot ce am cunoscut îndeajuns // astă seară am impresia / că cineva se uită la mine / ca la icoana agăţată pe întunericul / de sub grinda unde bunica / îşi ascundea tristeţile / implorându-l pe Dumnezeu să o ierte / de tot ce a făcut şi nu a făcut // miroase a busuioc uscat / e multă linişte în oftatul nopţii / căldura îmi despică amintirile / una câte una / mă privesc apoi / cobor într-un timp fără atingeri // îmi place să cred că Dumnezeu / îmi îngăduie lucrul acesta / pentru ca şi mâine să-mi pot aminti / de cei plecaţi...// ştiu că mă vor întreba de ce / nu o fac mai des / cel puţin la capătul săptămânii când / clopotele crapă liniştea din sat // privesc în jos şi nu spun nimic” (Undeva între mine şi tristeţea lucrurilor).
Ceea ce face poetul nu e altceva decât că deschide poarta lumii din sine şi-i invită pe oameni să pătrundă în universul construit cu atâta migală. Unii dau buzna, năvălind pur şi simplu. Alţii se codesc şi puţini stau la rând cuviincios. E o modalitate de a intra în comuniune, de a pătrunde în lumea creatorului, în lumea compusă de el, nu în viaţa reală. 
Pentru poet, Iubirea este „supremaţia supremă a tot ceea ce sunt” – aşa cum declară în titlul unei poezii: „în cameră e cald miroase a busuioc proaspăt / tăcerea creşte ca un aluat / îmi unesc palmele şi-mi cer iertare / pentru cei care n-au iubit niciodată şi / pentru oamenii desprinşi de Dumnezeu // aş putea să dispar pur şi simplu / dar las gândurile să pulseze în / lumina interioară a suferinţei / şi asta pentru că / supremaţia / a tot ceea ce sunt este iubirea” (Iubirea, supremaţia supremă a tot ceea ce sunt).
Autorul îi atribuie lui Dumnezeu Tatăl însuşiri antropomorfice: Dumnezeu priveşte-ngândurat; Dumnezeu pare să fie plecat; Dumnezeu se uită pieziş; Dumnezeu a adormit în rugăciune; „când m-am trezit Dumnezeu mă privea în / ochi”; „o umbră aproape netedă/ lunecă pe talpa lui Dumnezeu”;”un Dumnezeu care clipeşte des”;şi altele. 
Se pare că ora predilectă a poetului este undeva „între noapte şi zi”, la „răsăritul ce / se închină cerului / pentru o nouă zi”; dimineaţa se hrăneşte cu „ultimele respiraţii ale nopţii”; ceasul „când lumina intră în scorbura nopţii şi invers”; iar poetul se simte, nu o dată prins, între noapte şi zi: „ca şi când aş fi o perdea / între noapte şi zi”; lucrurile se petrec „dimineaţa / mult prea devreme”; în timp ce „noaptea sângerează pe / pervazul ferestrei lăsată / întredeschisă în aşteptarea umbrelor”; „linişte / lumina picură peste roua pitită / în urma nopţii”;”se face noapte şi zi toate deodată / în anotimpul în care / locuieşte Dumnezeu”; „fiecare zi / e o punte înspre o altă/ zi”; 
Un ceas incert, neaşteptat, un ceas care poate dura doar o clipită, un sfârşit de întuneric şi o naştere de lumină, care dezvăluie mai mult decât ascunde, un miracol continuu, la care asistăm fără să băgăm de seamă. Doar ochiul poetului, micit pe linia orizontului, îl percepe.
În toate, există un gol care adeseori ia forma lui Dumnezeu, numai de El umplut: „golul din suflet / mă rupe în două / o parte mi-o acopăr cu lumina / risipită printre oameni / iar cealaltă o voi da pământului / în care Dumnezeu a sădit în taină / răspunsul celor plecaţi” (În dimineaţa asta am plâns).
Pentru poet, umbra este „ispita / tuturor întâmplărilor” (Între timp şi umbră).
Iar despre moştenirea părinţilor, autorul spune: „nu ştiu dacă amprentele / tatălui meu / sunt puncte pe / o linie continuă sau / un timp între mine şi Dumnezeu // în orice situaţie sunt un duplicat /şi mă delimitez de identitatea celuilalt” (Situaţie). În orice caz, a fi un duplicat şi a dori să te delimitezi de modelul din care ai purces, este dorinţa fiecăruia, în felul acesta, dobândind proprietăţi şi caracteristici proprii.
Caracteristic pentru acest poet este situarea mereu între: „Între El, Dumnezeu şi timp”; „între el şi celelalte lucruri”;”între cele două ticăituri de ceas”; între două anotimpuri, între noapte şi zi, dar există şi situaţia când se află „viaţa şi moartea într-o singură clipă”; „între tine şi Dumnezeu”; „să pot alerga / de la un capăt la altul al lumii”;şi altele. 
Delimitarea spaţială are totuşi loc, în unele cazuri: „la capăt de anotimp / se odihneşte tata” (secvenţă, viaţa şi moartea într-o singură clipă); „mă trezesc cu acelaşi gând/ pe partea dintre răsărit”. Nici timpul nu stă la locul lui: „timpul sare / din noapte în zi”; până când, într-un poem anunţă sentenţios: „Aici este marginea” : „timpul ca un pietriş spălat / de ploaie şi ochii rămaşi / cu aceleaşi imagini / aciuindu-se blând / mai încearcă o zbatere // întind mâinile dar nu simt nimic”; „ştiu / la capătul mormântului meu vei fi doar tu”(Apocalipsa). Şi tot ca locaţie a poetului: „stau în spatele unui răsărit / din când în când / îngenunchez / la capăt de zi” 
Şi o altă încercare de definire a stărilor pe care le trăieşte la un moment dat: „Ca o candelă în biserica / de lut / este trupul meu / care pâlpâie / în faţa ta, Doamne / uit de mine / nu ştiu cât va dura / frigul rătăceşte prin vene / mă pierd / dar nu-mi pasă // drumul e plin cu oameni // gestul îmi îngăduie / să iau forma zilei / şi să respir” (Om bun).
Unele versuri au un parfum aforistic: „când ochiul surprinde tăcerea / viaţa devine o peşteră / fără fund”; „supravieţuirea depinde / de gestul luminii”(Umbre); „unde e Dumnezeu e şi lumină”(Dumnezeu e acasă); 
Autorul foloseşte şi oximoronul: „Strigă-mă, tăcut”.
Relaţia lui cu Dumnezeu se vădeşte în nenumărate versuri: „când / ai tăria să-l priveşti pe Dumnezeu /fix în ochi şi să-i promiţi că / te vei schimba”; „între tine şi Dumnezeu / e doar o rugă/ un dangăt de clopot / ce urcă şi coboară / spre un cer fără margini”(Apocalipsa); „Doamne, zici / sunt eu / cel făcut după chipul şi asemănarea ta / dă-mi tăria cuvântului tău şi / mai lasă-mă încă o zi ca să pot alerga / de la un capăt la altul al lumii iubind / apoi vino / / fii oaspetele meu şi / învaţă-mă să mor câte puţin / în fiecare zi”(Apocalipsa).
Volumul se încheie cu o selecţie de Repere critice referitoare la opera poetică a autorului.
Poezia lui Teodor Dume îl defineşte plenar, e o poezie caldă, spirituală, o adevărată binefacere pentru suflet, de aceea e recomandată tuturor categoriilor de cititori, care doresc să pătrundă în această binecuvântată lumină.

CEZARINA ADAMESCU
9 Mai 2017