Roberto Kuzmanovic este scriitor, publicist și promoter cultural. Autor de poezie, publicistică și proză scurtă, prezent în diverse reviste, antologii și publicații on-line și/sau tipărite, unde a mai semnat nenumărate texte de opinii, schițe umoristice, editoriale, articole, recenzii literare, comunicate de presă, știri și interviuri.
Este fondatorul Bibliocarti.com și al revistei cultural-artistice Vox Authors.
Publicații „Cu tine capăt glas”, ISBN 978-973-0-23819-8 – poeme, 2017; „Vox Authors”, ISSN 2501-9848, ISSN-L 2501-9848 – revistă cultural-artistică, 2016.
Antologii, reviste Poezii în revista „Arena Literară”, nr. 3/2017; Poezii în numere consecutive „ChickLitMagazine”, 2016; Poezii în antologia literară, „Frumoasă toamnă bogată” 10 ani de Liga scriitorilor români, 2016; Proză în antologia „Roua dimineții senine”, Nr. 11, Editura Napoca Nova, 2016; Poezie în revista „ITACA”, numărul 13, 2016; Diverse texte și ilustrații în „Vox Authors”, numere consecutive; Texte în publicația de satiră ZevzeciPeVeci, 2016; Poezii în antologia de poezie contemporană „Conviețuiri”, Editura Betta, 2016; Poezii în „Scrieri alese — Primăvara cititorilor”, Bookblog 2013; Poezii în „Revista Contact Internaţional”, ediția 2012; Texte în publicația culturală Bibliocarti.com; Versuri în reviste școlare și locale.
„Trăim într-o lume tălâmbă. Tălâmbă, scălâmbă de multe ori, înnebunită, care pare că a uitat să îşi ia la ora prescrisă calmantele. Trăim într-o lume care îşi asortează la frac şi la papion adidaşii „Puma” şi căreia, prin şliţul desfăcut al pantalonilor, i se întrezăreşte un colţ al cămăşii care cândva era albă. Trăim într-o lume care umblă cu picioarele rupte (pentru că acolo unde nu este cap e vai de picioare), căreia i s-au inversat polii, care învaţă individul că bunul simţ şi inteligenţa sunt dezavantaje, iar mitocănia şi superficialitatea nu pot duce altundeva decât foarte departe, în tăriile cerului ierarhiei sociale.
Dar îndrăznesc să cred că mai există oameni care să se întrebe „până unde?!”, oameni asemănători acestui tânăr Roberto Kuzmanovic care pare că prin tot ce încearcă să facă, sau prin ce îşi doreşte de multe ori să facă, se depărtează tot mai mult de curentul râului care îl poate duce la integrarea în turmă. Să i se fi lipit de suflet acel vis hardian de a fi „departe de lumea dezlănţuită”, sau să fi fost o stofă care nu s-a lăsat croită pe tiparul zilei de azi? Sunt întrebări care pot la fel de bine rămâne fără răspuns pentru noi ceilalţi, atâta timp cât debutantul în ale poeziei se va strădui să le afle în interiorul său. Pentru că, mai devreme sau mai târziu, aflându-le, cu siguranţă ni le va aduce la cunoştinţă şi nouă, aşa cum a oferit deja câteva indicii prin primul său volum de versuri, „Cu tine capăt glas”.
Intrigantă la versurile lui Roberto Kuzmanovic este o dualitate plăcută pe care o înfăţişează, împletirea ideală între latura romantică şi aceea realistă (ca să nu spunem cinică) – „Colorez noaptea în iubire şi speranţă,/ai zice uneori că-s surori cu ghinionul/ când nu e totul roz/ stelele îmi sunt martore pe cer/ norocoasele, acolo sus, departe de lume”, spune el –, îmbinarea perfectă între revoltatul gata să sară la arme doar pentru a beneficia, la finalul insurgenţei, de o clipă de pace. În mod ciudat, tânărul poet pare să caute acea pace pe mările cele mai bântuite de stihii – în iubire şi în lume. Se transformă de multe ori într-o oglindă care să reflecte frumuseţea sentimentului, durerile pe care le provoacă, disperările înfrângerii şi, în unele momente, resemnarea binefăcătoare, temporară, în faţa eşecului. Dar cum şi resemnările îşi au sfârşitul lor, revoltele se deşteaptă, la fel posibilităţile sufleteşti, iar poetul o ia de la capăt, scriind poem după poem. Datorită avântului care transpare din cuvântul său, având ca aliaţi vârsta, sufletul şi pactul cu Timpul, Roberto Kuzmanovic poate şi are dreptul să creadă că există un „mâine”. Cu siguranţă există un viitor şi pentru aspiraţiile sale literare, şi pentru însăilările sale de cuvinte. Dovedind posibilităţi ample de exprimare, talent de a se plia şi pe necesităţile versului alb şi pe cerinţele poeziei în formă fixă, inteligenţă şi suflet, maturitate şi, în acelaşi timp, doze de inocenţă şi de naivitate (naivitate în sensul bun al cuvântului) necesare Poeziei, Roberto Kuzmanovic nu numai că poate să aspire la titlul de poet, ci poate deja să şi-l asume. Rămâne de văzut dacă această titulatură îl va îmbăta cu aerul înălţimilor sau i se va părea prea greu de purtat. Deşi, aşa cum l-am citit eu, nu a spus nici pe departe tot ce are de spus. Fiind siguri că îşi va urmări cu hotărâre drumul literar început, ne bucurăm că nu a căpătat glas în pustiu ci în sufletele cititorilor.” Răzvan Nicula, scriitor.
❝Cu tine capăt glas este o aventură deopotrivă intelectuală, filozofică şi senzuală ce pune în scenă, prin intermediul unui limbaj abstract, probleme existenţiale contemporane ale căror soluţii îşi au sălaş chiar în subconştientul uman. Având caracter multivalent, poemele lui Roberto Kuzmanovic transmit idei înalte pe care cititorul le va descoperi pe măsură ce va trece peste „prima vedere” şi se va lăsa purtat în miezul analizei, descifrând progresiv sensurile ascunse ale necuvintelor şi îmbrăţişând sugestiile şi nu aparenţele. În mod evident, volumul de poeme nu este destinat lecturii de suprafaţă – poetul asigurându-se că descifrarea limbajului va fi accesibilă doar acelora capabili să citească nu doar cuvinte ci şi trăiri.❞ Mara Caloian
„Roberto Kuzmanovic este un tânăr pasionat, în proporţii aproximativ egale, de poezie, artă şi întrebări existenţiale. El a decis să-și materializeze aceste trăiri prin poemele sale, devreme, la o vârstă frumoasă, frământat fiind de trăiri intense şi întrebări specifice unor etape existenţiale. Volumul de poezii „Cu tine capăt glas” este prima lui destăinuire pe care-o face înaintea cititorului dornic de a scruta adâncurile fiinţei unui tânăr ce simțise că şi-a descoperit menirea şi care săpase după filonul creativităţii, pe care se decide să-l modeleze după cum îi şopteşte propria inimă. Navigând prin complexitatea temelor pe care le abordează, constat că versurile lui par să semene cu un amestec special de cuvinte turnate într-o urnă imensă a simţurilor ce reuşesc să se cristalizeze şi să-l liniştească pe poet. Este interesant cum un tânăr precum Roberto, la vârsta la care-i citisem primele poezii, conştientiza dilemele vieţii, care – de ce să nu recunoaştem? – ar trebui să apară mult mai târziu în viaţa noastră. Captiv în sfera versurilor pe care le compune, reuşind să combine, uneori suav, alteori grosier, iubiri, singurătăți, dorinţe sau urlete, Roberto sculptează din simţuri poezii cizelate de condeiul magic al muzelor. Autorul se defineşte prin poezia pe care o scrie, un vers exploziv, ca un vulcan ce erupe şi împrăştie haotic lava cuvintelor în jur. Aşa trăieşte el, la limita suportabilităţii, la limita provocărilor pe care i le oferă viaţa şi pe care le acceptă plin de curaj. Deschide porţile propriului suflet şi-şi despleteşte trăirile ce-l încearcă. Este când visător, când prea realist, faţă de prezentul uneori dur pe care-l trăim. Enigmele par să se dezlege în unele poezii, iar năzuinţa către absolutul fiinţei sale devine un neastâmpăr al gândurilor tulburătoare. Nimeni nu are dreptul să frângă aripile celui ce-şi doreşte să zboare, chiar dacă cerul ales este unul special, al versurilor.” Cornelia Vîju, scriitoare.
„De când îl știu nu face altceva decât să stea ridicat pe vârfuri pentru a i se putea prinde de pieptul sacoului său fistichiu cocarda pe care scrie, cu litere de-o șchioapă, „poet”. Și e îndreptățit să facă asta, Roberto respirând asemenea brotăceilor cei mai simpatici, aceia verzuliu-transparent îndrăgostiți pe vecie de câte-o frunză de papură, prin toți porii, doar poezie. Pentru că el presimte porțile acestui rai, înțelegând că n-are încotro, atâta timp cât iubita nu are nici o treabă cu umanul, fiind vers, așa cum e și aleea pe care calcă, și tramvaiul în care se urcă, și copacii din fața ferestrei sale, și cerul înspre care privește pieziș. La el oamenii există doar pentru a deveni, mai devreme sau mai târziu neoameni, adică tot poezie până la urmă, așa cum le stă cel mai bine, împodobiți de sentimente, mai frumoși decât îngerii cei mai îngeri, rotitori ca niște hulubi năstrușnici doar pe deasupra celor care au ochi să-i vadă. Roberto scrie pentru că e incapabil să priceapă că mai sunt și alte lucruri pe lume, iar asta îi dă aerul unui menestrel medieval, colindător prin cetățile prost păzite ale sufletelor aleșilor, primind să fie plătit în schimbul stihurilor oferite cu desagi de cuvinte de toate felurile, refuzând alte recompense nepotrivite unuia ca el. Mâine-poimâine, până și el va uita cum îl cheamă, prezentându-se, cum nu se poate mai firesc, orișicui, vânzătoarei, administratorului de bloc, iubitei sale, trecătorilor sau taximetristului, cu numele de alint: „Poetul”.” Mihail Soare, scriitor și publicist.