Versiunea de la data 24 martie 2017 11:24

Poeta Renata Verejanu, "cea cu un pas înaintea generaţiei sale" (criticul literar Ion Ciocanu), are un destin aparte, or, ea a luptat toată viaţa cu sistemul. După cartea "Până la dragoste" (1979), a prezentat la editura unică (a statului) 5 manuscrise de proză şi 5 manuscrise de poezii (1980), cele de poezii fiind reţinute până în 1989, cea de-a doua carte "OFRANDA OMENIEI" fiind de fapt o antologie (vorba poetei: după care am ştiut că sunt un poet bun), cele de proză aşa şi nu au fost editate. Apoi cărţile îi sunt reţinute alţi 17 ani, până poeta Renata Verejanu ia şi locul editorului propriului destin.

Cărţi scrise şi editate de Renata Verejanu:

Până la Dragoste

Virgula amendată,

Oameni dragi,

Drum spre adevăr,

Fără erou însemnat,

Stema destinului,

Ofranda omeniei – din cinci cărţi;

Colecţia „Ofranda omeniei”– din nouă cărţi;

În lumea Renatei Verejanu, Maxime şi cugetări;

În lumea Renatei Verejanu, Interviuri,

În lumea Renatei Verejanu, Societatea Civilă;

Renata Verejanu, 101 poeme;

a Munci, a Iubi, a Trăi;

Vânzătorul vârstelor,

Dreptul de mamă,

La o margine de ieri;

Acest timp al iubirii,

Soarele pătrat,

Eu am dreptul,

Do liubvi...

Cadoul florii,

Colindele iubirii;

Opinii, despre un secol mizerabil şi politicienii săi

Cenaclul "Grai Matern;

Generaţia dintre secole;

Pledoariile Renatei Verejanu;

Chişinău-Bucureşti, Bucureşti-Chişinău;

На ненависть только себя не потрачю;

In the world of Renata Verejanu, Interviews;

In the world of Renata Verejanu, Savings and Thinkings;

Geniul invizibil al literaturii basarabene;

Ofranda omeniei, (antologie), TipoMoldova, Iaşi, Opera Omnia, 2013

Eu am ştiut să fac din viaţa mea o sărbătoare (antologie, 440 p);

Provocaţi-mă… să devin genială;

Metafora nemuriri…

Plâng flăcările-n mine

Iubesc...

Sreaua ABC, roman pentru copii,

Colindul pierdut, roman pentru copii

OPERE ALESE vol.I

OPERE ALESE vol.II

OPERE ALESE vol.III

OPERE ALESE vol.IV

OPERE ALESE vol.V

OPERE ALESE vol.VI

OPERE ALESE vol.VII

OPERE ALESE vol.VIII

Iubirea pe toate le vede

Poetul Dintre Milenii, (antologie format A4, 600 pag.)

GENIUL INVIZIBIL, trilogie, cartea I, "Asasinul Ratat" (400 pag.)

Academician Mihai Cimpoi a scris în "Cardiograma lirică a Renatei Verejanu":

Ce e poezia Renatei Verejanu, o poetă atât de angajată în luptele noastre politice, culturale, dar și în luptele sufletești, în care Eul refuză ”stranietatea”, adică după Freud – tot ce-i este străin, tot ce contravine firescului, bunului simț, adevărului, acesta privit ca valoare etică supremă? Este un autoreferențial, o confesiune cu dublă adresă: Sieși și Celor din preajmă sensibili și mai cu seamă insensibili, un ”portret al sufletului” (pe care-l cerea corespondenților săi Nietzsche), o ”cardiogramă”, precum apărea acest topos în lirica anilor ’60.

Nota invidividuală puternică o dă însă un eticism ardent, programatic, de o înaltă tensiune, însemn al unei împăcări / neîmpăcări trăite la cote dramatice, în momente de sfâșiere lăuntrică, de durere și supărare care nu vrea să fie Om. De aici spiritul justițiar al poetei, punerea în cumpănă valorică și morală a tot ce se întâmplă și a tot ce i se întâmplă. Umbra zeiței Themis e în fiecare rând, în fiecare mărturie, în fiecare trăire, în dialogul permanentizat cu Celălalt căruia i se adresează mesajul. ”Cerul zilei” care lovește ”cerul nopții” stârnește o reacție sufletească aparte. În lupta în care e angajată nu poate să accepte condiția de învinsă: ”Și mă simt în toate învinsă,/ dar supusă nu pot fi / Sunt datoare c-o iubire/ clipei în care voi muri”. E o emoționantă mărturisire aici, cu valoare de conduită morală.

Înțelegându-și astfel condiția de poet, Renata Verejanu refuză scrisul calofil, scufundat în dulceața rostirii estetizate: vorba îi este frustă, dură, plină de concretețe materială, sintaxa este supusă și ea acestei asprimi, urmând mai degrabă o sinusoidă, decât o linie dreaptă. Spunerea ”verde în ochi” e preferată spunerii dulci, liricoide. Renata Verejanu spulberă astfel, prejudecata că o lirică a unei poete trebuie să fie în mod obligatoriu feminină și să fie transpusă în forme caracteristice acesteia: instantaneu sentiment, cântec de leagăn, rugă, scrisoare. Ce-i drept, notele de feminitate nu lipsesc în poeziile de dragoste, dar și atmosfera generală musicalizată creată de momentele sufletești senine; ele sunt integrate, însă, într-un mesaj mai complex, structurat contrapunctic:

”Eu trăiesc în fereastra ta, și când e noapte,
Și-n corp îmi dă năvală gândul tău, senin:
Nu lăsa privirea să-mi ducă anii departe
Că-n geamul tău deschis pot să nu revin...”
(Trăiesc în privirea ta)

Imaginarul poetic feminin este ”geologic și biologic”, confesiv, retoric, anticalofil, antipoetizant (vezi Georgeta Sadom, Imaginarul poeziei feminine, 2010, p.95-97). Sunt și niște încondeieri subtile, marcate de suavitate și candoare a trăirii, de ingenuitate, dar și pătrunde cu dibăcie sentimentul dramatic al trecerii timpului:

”Tresare-n somnul meu o zi /Când merele sunt coapte... /
În lipsă e doar ochiul tău – /Ariciul cu un măr în spate. /
Mă uit atent în palma zilei,/ caut drumul, dus... /
Inima zilei mai bate, /dar n-am nici un răspuns. /
Totul pare cunoscut pomilor fără contur – / Nu mă pot obișnui rodul să le fur.
/Creanga somnului se frânge /cu suspin a dezrobire,
/În semințele merelor – universul e uimire. /
Prin pietriș de glume /Tălpile își strigă urma –
Vine să le vindece, nevăzută, numai bruma. /
Prea târziu și prea devreme – /Urmele dispar în noapte, /
Neștiind cum să ajungă /Ariciul cu un măr în spate...”
(Ariciul cu un măr în spate).

E o dovadă, în această schimbare de registru obișnuit, că Poetul nu doar operează cu replica la real și nu doar notează cu concretețe de jurnal, ci visează, se întoarce în mirajele copilăriei, pe o undă elegiacă, transcriindu-și în acorduri lirice regretul după ingenuile clipe revolute.

Autoarea Ofrandei omeniei procedează la o stabilire a unei tabele de valori pozitive și negative, însoțită de o tonalitate justițiară (spuneam) apodictică, neconcesivă. E respinsă, astfel, invazia în ființa umană a cruzimii, lașității, trădării, bolii de lux și fală, minciunii, lingușirii, bârfei și zeflemelii, ”erorii împietrite”. E elocventă, în acest cadru de ”riposte” (cuvântul e al poetei însăși) o viziune originală a ”vânătorii” ce pândește nimicirea cinstei, curățeniei și luminii sufletești:

”E timpul vânătorii... de după tulpini
Zece arme ochesc o singură idee.
De frică glumele se îneacă în suspini
Împușcăturile se adună în trupul de femeie.
E criza de valută intersufletească
Loviți în nerv; ca în pielea tobei seci.
Călcâiul își retrage mersul, să lovească
Pădurile bârfei cu ochii stinși și seci”
(La vânătoare)

Prezente sunt și fiziologiile morale ale trădătorului de țară (întâmpinat cu verdictul: ”Colinele cu pumni de piatră, / trădarea nu-ți iartă. / Clopot la îngropăciuni, /Tu n-ai țară, n-ai minuni...”), insului care n-a păstrat ”făptura de om”, demagogului: ”Ideea demagogului mai are și remorci / Și planul zilnic îl supraîmplinește”, confratului de condei, căruia i-a ”scos Domnul sufletul pe față /Să vadă toți cine ești cel adevărat”, grănicerului care, surâzând, nu permite ”în țara mea să intru /Din țara mea să ies”, ”deținuților în propriul trup”, stigmatizați cu un dulce blestem: ”Veni-va cărarea la viață să vă cheme / Doar că durata ei trece prin infern”, omului de stat chilean care nu observa ”brațul rănit a răzbunare”, a celor ce o duc în huzur, în saune, ale contemporanilor din trenul spre nicăieri, atât de departe de ființa poetei, a pianistului vândut, căzut odată cu umbra lui pe treptele Guvernului.

Dincolo de catagrafierea ripostelor morale și a fiziologiilor sociale, de cardiograma timpului însuși – bolnav, vitreg, măcinător – adevărat timp bacovian ce înstrăinează ființa, o ”ostenește”, o încarcă cu nervi, ceea ce conturează un portret de grup, dăm de un autuportret al poetei, surprinzând în registre diferite – de clipe frumoase ”goetheene”, de inspirație lirică pură, de ”mici bucurii”, de ”convorbiri cu florile”, de ”colind de la mama”, de ”gestul timpului”, de ”cântece de crizantemă”, de ”sondele iubirii” ce storceau ”ecou fierbinte”, de mirare a inimii. Poeziile se disciplinează în forme clasiciste, devin melodioase, bine articulate sintactic, se restrâng spațial până la contururi miniaturale, se organizează armonios în catrene, distihuri, terține sau sextine, refuzând discursul monologic extins marcat de retorică:

”Aleea crinilor în floare /A revenit în timpul meu – /
În suflet soarele răsare / Cu dorul dat de Dumnezeu”
(Aleea crinilor în floare)
”În corul din biserică am visat să cânt/ Găseam în lucrul acesta ceva măreț și sfânt/
Se zvârcolea lumina în ochii mei deschiși/ De ura și de spaima în viață m-am dezis.
(Simplu vers de dor)

Tu ești ecoul gândurilor mele/ Al nebuniei dulce înțeles...
Hai, spune, după ce criterii/ Stăpânul umbrei mele te-am ales?
Hai, spune, din tăcerea ta enormă/În care toți chinezii nu încap/
Și vântul își ia propria formă/ De jos până la cap.
(Criterii)

Nu mă stoarce de lumină/ Sunt mai tânără ca ieri.
(Destin)

Cerul buzelor arzânde/ L-ar atinge uneori /
Veacul viselor flămânde/ Nu adăpostește nori.
(Poeme cenzurate un întreg mileniu).

Un alt merit deosebit al Renatei Verejanu este acela de a cultiva formula poeziei de inspirație socială și națională, în spiritul Leonidei Lari sau Anei Blandiana. Ea imnifică patternii spirituali (Ștefan cel Mare, Eminescu), adresează ode democrației și Europei (Tinerețea Europei adună hrană Păcii mondiale), elogiază dorul de Spania a lui Frederico Garcia Lorca, își plânge împreună cu neamul destinul:

”Sufletul meu retras în cearcăne grele, /Nesupus învățăturii lui Karl Marx, -
/Numără zilele – bârne pilite-n surcele /Sărăcite-n culori, adevăr... sânge ars/
Jalea unui popor, a unei lumi învinuite.../
Jale, venind din dezordine, din apocalips,/
Sfârtecă efemere uși zăvorâte... /
O, cinstea și dorul meu neînvins...”
(Noțiune de neam).

În toate poeta pune sinceritate, dorință de Preacuratul adevăr, de poezie cu mesaj, ferită de experimentări sterile. Să nu uităm că Renata Verejanu a fost unul dintre puținii scriitori de pe linia întâi a renașterii naționale, este fondatoarea Cenaclului ”Grai Matern” care a trecut prin secole și își continuă misiunea de promotor al valorilor autentice, dar și al demnității de neam.