Modificare „Poetul dintre milenii”


Renata Verejanu - Poetul Dintre Milenii


Pe cât de groaznică a fost atitudinea regimului totalitar și a lingăilor acelui regim față de Poetul Renata Verejanu, pe atât de frumos Dumnezeu o ocrotea și-i oferea cele mai frumoase evenimente, fiind mereu prima în toate: de la Cenaclul ”Grai Matern” și până la Festivalul Internațional de Poezie – Renata Verejanu.

După a perioadă de 17 ani de intimidare, când nu a editat nici o carte, poeta Renata Verejanu vine cu ”o ploaie de cărți” (M.Cimpoi) peste 50 de titluri de cărți de poezii, proză, opinii, portrete, pledoarii, maxime și cugetări, interviuri… în limba română, rusă și engleză, și atât de simplu și firesc își ocupă locul în ierarhia literară, loc pe care-l merita nu din 2009, ci din 1980 când a adus la editură (unică, a statului) cinci manuscrise de poezii și cinci de proză, cele de poezie fiind editate abia în 1989 în antologia de autor Ofranda omeniei, cu grafie chirilică.

Conferința științifică ”Poeta Renata Verejanu promotoarea valorilor naționale în cultura și procesul educațional al tinerii generații”, desfășurată de Institutul de Filologie al AȘM (în sediul Academiei de Științe al Moldovei), eveniment de mare succes, or, pe materialele Conferinței a fost editat volumul ”Geniul invizibil al poeziei din Basarabia” (2012, 204 pagini). O adevărată surpriză e și cea mai originală Biobibliografie ”Poetul metaforei în flăcări – Renata Verejanu” editată de Biblioteca metropolitană B.P.Hașdeu,  –  evenimente ce încununează o tragică și frumoasă etapă din cariera literară a poetei. În același timp volumul antologic Ofranda omeniei trece cu demnitate frontiera Republicii Moldova, și este editat în haina sa firească la ed.TipoMoldova, Iași, în colecția Opera omnia.

Cea de-a doua etapă din cariera literară începe odată cu lansarea de către Academia Europeană a Societății Civile, în colaborare cu Institutul de Filologie al AȘM și Asociația Națională a Oamenilor de Creație din Moldova a Festivalului Internațional de Poezie – Renata Verejanu, care din 2014  se desfășoară în fiecare an în perioada 1 martie - 1 septembrie. Iar Spectacolul de Gală și Decernarea Premiilor de la 1 septembrie o frumoasă continuitate a sărbătorii ”Limba Noastră Română”, pentru care poeta a fost în echipa de șoc a renașterii naționale, pe linia întâi cu Cenaclul ”Grai Matern”. Interesant e că încheie șirul de evenimente Congresul Mondial al Eminescologilor, proiect al acad.Mihai Cimpoi. 

În ziua a doua a Festivalului Internațional de Poezie… în fiecare an se desfășoară câte un simpozion dedicat creației poetei Renata Verejanu:
2014 - Simpozion-ul ”Renata Verejanu – poet de anvergură europeană”,
2915 - Simpozion-ul ”Poetul metaforei în flăcări – Renata Verejanu”, 
2016 - Simpozion-ul ”Renata Verejanu – Poetul Dintre Milenii”.
Promovarea personalităților chișinăunene, întâlnirile cu sălile arhipline de la licee, universități, biblioteci publice, case de cultură sau etapele locale, raionale, municipale la care este invitată protagonista Festivalului unic în spațiul românesc, - toate sunt adevărate sărbători ale Poeziei și Limbii Române.

Prima autoare care se poate mândri cu trei antologii superbe: Ofranda omeniei, Eu am știut să fac din viața mea o sărbătoare, Poetul Dintre Milenii (600 pagini format A4), cu un festival internațional de poezie care-i poartă numele, unic în tot spațiul românesc prin etapele sale locale, raionale, municipale etc., cu conferințe științifice și simpozioane unde se discută opera poetei, și în fine, cu primele 6 volume de OPERE ALESE (din cele 12 volume preconizate spre editare).

Text din cartea "RELIEF" de Maria Tonu




OPERA DESTINULUI ȘI DESTINUL OPEREI
„ÎNTRE IERI ȘI MÂINE”

„Mă bucur, lume, că port în mine-un foc,
Că n-am știut de el a mă ascunde”.
                                     Renata Verejanu

Adunate ca florile într-un buchet strălucitor-fermecător rând cu rând, dacă nu gând cu gând sau diamant cu diamant în fagurii cuvintelor transparente pe îndelete și cu inspirația indescriptibilă a albinei, poemele mereu verticalei Renata Verejanu ne oferă o probă unică de zămislire și de făurire / constituire vie a operelor cultural - artistice în peisajul „generației” sale „dintre secole”. „Metafora nemuririi”, cu care a respirat deschis o viață de om care „n-a cerșit niciodată o clipă de dor”, „bucurându-se” aievea că „trăiește” deopotrivă - „n ieri și-n mâine”, i-a dat funciarmente certitudinea că „fiecare… în viață are un loc (n. n. – T. P.)”. Acest loc, grație destinului favorizat/ oferit de către Cel de Sus, s-au dovedit înseşi „cuvintele” Domniei Sale, ”cuvintele” cristalizate în Opera poietică – Poetul Dintre Milenii, pe care o semnează cu sentimentul demnității și împlinirii de sine prin marea Iubire de frumosul vital și etern, de adevăr, de vatră și de Țară, de artă și omenie, de ofranda neperisabilă a acesteia.

Vocația polivalentă a creatoarei și împătimitei activiste pe tărâm sociouman, în temei pe cel al descoperirii, creșterii și promovării tinerelor talente (prin intermediul OMCT, pe care o diriguiește cu-o măiestrie managerială de invidiat decenii la rând…) este una indubitabilă. 

Palmaresul scrierilor verejaniene traduce pe mai departe însăși drama existențială a eforturilor ei sisifice și dezinteresate pe care le-a depus întru exprimarea trăirilor proprii – lirice, epice și dramatice – , cinstindu-și astfel condiția umană ce-a ales-o. Oare nu de aici și gestul Domniei Sale de-a alege la rându-i din tot ce-a făurit cu căldura inimii și a dăruirii sufletești totale, pe cont propriu, clipei frumoase și armonioase, „prearepede ce ni s-a dat”, eminescian vorbind, o avere inestimabilă, neremunerată,  dealtfel, ca și lumina soarelui și a astrelor, întru cunoașterea lirică și epică, dramatică și filosofică, distanțat-ironică, istorică și mitică, metaforică și mistică.

   Poemele celei de-a treia Antologii personale sunt oricum zestrea ei din partea Armoniei celeste a Cuvântului/ a cuvintelor, a „ordinei” lor interioare, cum ar zice poetul „Necuvintelor” , Nichita Stănescu, sunt alfa și omega bucuriilor și durerilor vieții ei telurice și tropice, dacă nu „bucăți din inima ei rupte”, amintindu-ne de-o metaforă vlahuțiană cu trimitere secular-milenară la nemuritoarea creație eminesciană. Dar mai este totodată și o responsabilitate în fața viitorului care lucrează prin cei chemați, prin darul lor, îndumnezeit de Cuvânt, de sunetul și lumina Lui metafizică, imnică și deică, răvășitor-novatoare, luptătoare și veghetoare. Or, „în Om este un soare de ordin spiritual”, după cum ne învață încă „Upanishadele”. E știut că mai mulți autori autohtoni de ieri și de azi și-au „orânduit”/tipărit creația într-un număr mai mare sau mai mic de antolgii. Principalul însă e rezistența lor în timp. Atunci când călăuză le-a fost criteriul valoric în activitatea lor cultural-artistică înaintașii prin capodoperele lor ne-au pus înaintea perenului și frumosului românesc în care sălășluiesc veciile Creatorului însuși, suflare din suflarea Lui, suflet din Suprasufletul Lui interminabil. 

Șaptezecistă charismatică prin toate ale ei de-un gen sau altul, Renata Verejanu bate la ușa Clipei oferindu-ne o nouă Antologie, parte din care în fond este inedită. Anterior, în afară de cărţile adunate în antologiile Ofranda omeniei (1989) și Eu am știut să-mi fac din viața mea o sărbătoare (2012), a mai publicat volumele Provocați-mă…(1990), Metafora nemuririi (caietele anului 1991), Plâng flăcările-n mine (caietele anului 1992), Iubesc… (caietele anilor 1993-1995) etc. care ne introduc în universul insolit al căutărilor autoarei, „ferită de experimentările sterile”, după remarca exegetică a academicianului Mihai Cimpoi. Metaforele filosofice în mare conturează indirect, vorbind în propria-i metaforă, însăși râvna temerară și astrală, „amiază înaltă și senină” a împlinirii karmice și poetice dinspre ideație și expresie. Cu alte cuvinte, osânda identificării tropice a fost și rămâne axul și modul de a fi al creatoarei prin „superbul înțeles”. 

Relația dintre Dumnezeu și viersuitoare este una a inimii și a conștiinței evident („Mă vei găsi cândva: „Căci eu sunt limba română/ În glasu-ți curat, frumos și isteț…” ; Sau: „O, ce frumos am mai iubit eu, Doamne: „Eu am iubit cum voi nici n-ați visat…/ Și-acum pe umerii lui mândri și înalți/ Stau brațele-mi ca două păsări, care/ Și să iubească-ar vrea, dar și să zboare…”; Ori: „Niciun milionar n-a avut așa noroc”: „Eu n-aș putea trăi în țărâna unui mormânt,/ Dacă el n-ar fi în Moldova, acasă…/ Să ai destinul unui cuminte sfânt – / Nu e un poem cusut cu fir de mătasă” etc.).

Poetă expresiv-novatoare și originală prin idee și imagine, prin replică și atitudine, dar și prin suferința trăirii adevărului de noi și de sine („Veni o zi / când fiecare avea/ În suflet o floare… – // Un neam frumos de oameni / Din propria-i suferință / A înălțat o sărbătoare” – „27 august 1991”), „absorbind adâncimea verbului a iubi… ”. Lirică și meditativă, creația verejaniană reliefează mai cu seamă caracterul militant, bărbătesc, matern-patern, onest și plin de omenie („Nicicând n-o să-mi frângeți viața”; Sau: „Dreptatea va învinge în cei răzvrătiți ”; Ori: „Meritul de a trăi frumos – e ultima mea șansă ” etc. ). 
Scrisul pentru condeieră este o vocație. Ea prețuiește ca nimeni altul „poemu…-n care și-a turnat suflarea toată”. Critice și autocritice, poiezicerile distinsei Doamne a literelor noastre sunt remarcabile nu numai prin atitudinea interioară a rezonerului reflexiv-liric de a dezvălui o fațetă sau alta din „amiaza lucrurilor” (Valentin Roșca), dar și prin fermitatea și intransigența de a sublinia în mod deosebit că „Cinstea nu-i în palmă, / Ci-n vâltoarea vieții”. Un moment destul de important pentru arta poetică a viersuitoarei șaptezeciste consacrate este și concizia poemelor, mai bine zis turnura lor stilistică lapidară și dintr-o bucată, expresă și densă, de foc și de noroc („Visul îmi e viața, și viața îmi e vis”; „Curăț veacul meu de gunoi…”; „În propria ta glorie să nu te lași să arzi”; „Când intri în vers, te spală pe mâini ”; „Ți-ai găsit orbita și locu-n univers?”; „Eu am uitat că pot avea dușmani”; „Să fiu, din toate ce se-întâmplă,   mi-am ales”; „Pre limba română plec în nemurire” etc.).

       Chemarea destinului sau „drumul” de neoprit al creației sunt  „balanța”  invizibilă a scriitoarei,astrologic vorbind, care au ținut-o între „viață” și „vis”, între poezie și proză, „între ieri și mâine” din perspectiva „clipei geniale” și durute, pe care a explorat-o cu inima deschisă și cu conștiința omeniei propriului eu pertinamente. De unde și revelația și cinstirea adevărului pe care îl trăim la lectura electrizant-energizantă a scrisului ei solar-autumnal de sine și de lume. Or, ofranda sau opera destinului și destinul operei verejaniene fac „Unul”, ele sunt jumătățile ei depline, dramatice și etice, sferice și arcadice, gnostice, gnomice și sarcastice, ironice și polemice finalmente. 

Modestia neafișării / nepublicării la ora scrierii în mare parte a tot ce a așternut inspirat pe hârtie vine poate nu atât din cauza unor impedimente de ordin material-financiar ale vremii, cât am crede mai mult poate din setea de împlinire definitivă a scrierilor concepute dintr-un principiu armonios al devoțiunii față de formele cultivate, de limpezimea lor de cleștar necesară și totală, dictată de dialectica creșterii și de venirea clipei de grație a sorții, de credința deplină în epoca / ora coacerii și binecuvântării de către Cel de Sus, vorba vine. Acesta este drumul arcuat al Armoniei lui Alceste între trop și idee, între arhetipic și etico-civic, drum pe care Renata Verejanu (aleasa lui Themis), „o mare poetă” (Ion Druță), l-a urmat, urcând treptele cunoașterii de sine (lirice, epice și dramatice) și de Adevăr, de Om sau de Cuvânt în sensul plenar al evoluției de la debutul prin placheta inaugurală din 1979 Până la Dragoste (prefațată de  Em. Bucov, ocrotit prin constelația Leului în care s-a născut de nemurire) la cea de-a treia Antologie (2016). Se vede că Providența a avut-o sub aripa Ei, dacă s-a dovedit unul de bun augur, unul cuvântător de simțăminte dense și de cuvinte alese ce-o exprimă deplin și senin.

Decalogică și dialogotropică, etico-civică și polemică în înțelesul profund al Armoniei sublime dictată de arta Cuvântului explorat dinspre emanațiile lui divine și nu numai mirene, pământești, poezia cultivată de Omul de cultură de la Verejenii natali și neuitați ai inimii și ai conștiinței/ identității de sine aduce în aer înviorător, nordic și imnic, totodată, lirica spațiotimpului autohton, accentuând necesitatea primatului coloristic al sentimentului omenesc și românesc, de acasă, neuitând nici de verticalitatea și responsabilitatea trăirii/ poiezicerii individuale/ proprii. Deosebită și diferită față de creația colegilor de breaslă, inclusiv de lirica cea feminină, generaționistă și nu numai, vocabula Renatei Verejanu are un cult pentru particularitatea de acasă a limbajului, a meridianului ei geografic, al locului și al preferințelor metaforice și tematist-ideatice izvorând din limpezimile secular-milenare ale graiului, împletite fin cu modulațiile moderne, matern-paterne, ale limbii literare contemporane, din complexitățile ei sonore, interne și eterne, de coagulare direct-indirectă a nespusului și a dialogotropului transparent și ardent, congruent, levitabil și accesibil pentru oricine, dacă nu pentru toți acei care  n-au uitat de pragul casei părintești, de „aerul de taină” al casei și de izvorul nesecat al rădăcinilor dacice și folclorice. 

Volumul antologic Poetul Dintre Milenii adaugă la buchetul antologic al poeziei verejaniene o sclipire aparte a bucuriei încăpătoare de secole și decenii în sumarul a 600 de pagini de trăiri la propriu și la figurat, din perspectiva autumnalei crizanteme simbolice și lirice pe care distinsa scriitoare o oferă cititorilor săi cu toată gratitudinea.
Privit de la o parte, gestul echidistant al creatoarei române de la Chișinău aduce metaforic cu un liant dintre secole și milenii pe care le leagă conștiința de sine a Domniei Sale topită în tropii ce o individualizează plenar dinspre condiție și vocație, ea dovedindu-se prin aceasta una în toate, realmente indivizibilă și inimitabilă.
Ajuns la răscrucea răscumpărării poietice din cuvinte, rezonerul reflexiv-liric al Renatei Verejanu ni se deschide totalmente prin inaugurarea editării a trei antologii ale autoarei care și-a consacrat întreaga viață vocabulei scrise – acestei comori metafizice sublime zisă „Metafora nemuririi” („Plâng flăcările-n mine”), dominată de Iubirea, de focul divin al creației atotguvernatoare și revelatoare. De unde și profunzimea mărturisirii mai mult decât elocvente, dezvăluind din interior partea de justețe și de franchețe a poiezicerii verejaniene de la un capăt la altul („De ură și de spaimă în viață m-am dezis”) pornite/ menite „Să plămădească, aprig, metafore din stea”. Norocul și vocația au ținut-o de aceea pe făgașurile lor de „substantive” și „verbe”, „umplându-i gura” și favorizând-o ca „Inima-i să le toarne în brazdă zilei pe ogor”. Aureolată de visul juvenil de altcândva de a „cânta”– și de ce nu?– „în biserică”, locutoarea ei lirică devine stăpâna legitimă și intimă a unei „Semănături dese, prorocitoare”, care „a crescut/ Rânduri lângă rânduri – versul ei de dor”, de cântec și de poezie, de spovedanie și de strădania de a vedea, vorbind în metaforă, cum „Cerul își alină adâncimea” în reflexele cuvintelor, dialogotropului lor articulat și personalizat („Îmi umplu gura cu vorbe silnice/ Ori chinul umple cupa vieții?...”). 
Nevoia de „sărbătoare a vieții” („Eu am știut să-mi fac din viața mea o sărbătoare”) și a artei poetice este una echidistant-ironică și esopică, ludică și metaforică, militantă și diamantată de suferințe proprii/personale și colective intraductibile și inexprimabile în  definitiv („Ah, cum i-aș chema pe călăi/ Să sorb tot veninul din ei, /Să-i fac foarte buni pe toți…/ Nu mai vreau morți, neam plin de morți…”). 

Creatoarea pune preț nu incidental pe ofranda celestă a poeziei sau pe magia revelației, de vreme ce însăși drama existențială a unei mirese de cuvinte poate fi metaforizată doar grație unor profunde metamorfoze vitale de durată, și nu doar de moment ori secunde, derivând din însuși mersul dialogotropic al poiezicerii de și întru sine, de retălmăcire a răscumpărării individuale din „Clipa genială”, „din ziua de duminică” a vocabulei. Mai mult decât îmbucurător faptul că scriitoarea a găsit ”Drumul” spre inima cititorului/ contemporanului, admiratorilor ei de pretutindeni și dintotdeauna ai Limbii Române, pe care distinsa Doamnă a literelor noastre a cinstit-o cu toată ființa și noblețea charismatică a spiritului ei creator de frumos, de necesar și ideal întru triumful solar al Adevărului atotîncăpător de secole și milenii de tot ce face opera destinului și destinul operei.  

Tudor Palladi

(din postfaţa la antologie)