Marin Mincu a scris:
Scriam în 1969, cu doi ani înainte de a-mi susţine teza de doctorat despre opera literară a lui Ion Barbu, că ne-am obişnuit să concepem unilateral pe omul modern. Aceasta mai ales în sensul incompetenţei de realizare a unei universalităţi de factură renascentistă. poate că acest impediment nu este total. Modernul capătă concentrare într-un domeniu dat, având cunoştinţe generale şi esenţiale despre toate celelalte. Omul de Renaştere, împrăştiat pe suprafeţe plane, excelează în cantitate. Modernul calităţii subordonează aventura gnoscologică. Problema este de actualitate.
Te aşteptăm, mon vieux!
Paul Dogaru a gândit şi simţit îndeajuns, dar a scris puţin, autocenzurându-se crâncen. Aşa se explică inapetenţa sa la retorism şi când, prin factura lui elevată, se aventurează, se taie instinctual, configurând subtil discursul într-o finalitate de poetizare autentică. surprinde reverberativ cititorul prin eludarea hibridului, a formelor statice şi prăfuite, posibilitate datorată unui verb dinamic, fără jocuri facile sau netrăite la altitudinea comtemplaţiei exatice. Aşa se explică misterul individual în care se materializează poetul, permanenta fugă de ţinuturile populate de "tinereţea sedusă"pentru a ieşi în voluptoasa lumină, atât de dragă acol, "între puzderia de coperţi/ sentimente/ apă vie/ trăire/ viaţă..." În fapt, autorul interferează modernul cu tradiţia ca pe un modus vivendi, când diatriba adresată realităţii revendicate în formă critică, chiar adversativă, curge maliţios spre ironia încifrată. De aici, adeseori, senzaţia "că posedă o altă traiectorie/ prin constelaţia inimii", alteori, ca o premoniţie deconspiră "lupta cu morile de vânt/.../sub privirea ironică/ a lui Don Quijote!"
Cartea, întâia de poeme, înregistrează o ştiinţă a structurii, ciclurile definind metaforic momente fundamentale în existenţă. Actul iniţiatic e cel care contemplă, valorifică, şi cristalizează acumulări intelecte, de simţire superioară când este "rug pe lespezi de-nceput" apoi "nechez de mânz" sau "diametral traversat de vers", pe când aude "porinci din cronici" şi se simte împlinit, bogat. Urmează întoarcerea de la "hora vieţii cotidiene" pentru a deveni, pe măsura menirii sale, "creator de poesis".
Avatarurile poetului, dincolo de privirea noastră un personaj energetic, "citit" de mine deopotrivă în iluminări şi în tulbura derută a vremilor, acum dualist prin dedublare în om şi poet, se termină asemeni "Nopţii de decembrie", dramatic în mirajul idealului, ca simbol şi metaforă. Fantastic pe mări iscate de naufragii, cu vâslaşi de fum, ttot atâtea staze ale vârstei cu gări bântuite de imemoriale trenuri de "fluieră strident" şi ne-mproşcă/ cu alte peroane imprevizibile". Toate sugerează efemerul călătoriei umane. "acel mizilic de viaţă" cu sacrificii notabile, urmate de supliciul trădării când "prin trup s-a-nzăpezit cărarea" şi se simte "incendiat/ bolnav de cearcănele" cauzate de exodul iubitei. Suferă şi iartă cu o generozitate apolinică, înţelept se refugiază la masa himerelor caa pretext sau continuă să se afunde în "visul-nevis şi-n platoşa/ unui zeu de spumă/ torturat de frica alunecării/ în golul dinafară". Şi, corolar, iarăşi toate polarizează închiderea cercului definit de titlu şi până la ultimul poem al volumului când, adresându-se unei imaginare doamne (soarta!), esenţializează insignificanta traiectorie pe dimensiunea eternului prin "ninsorile fecunde" care "ne respiră să-ndestulăm migrarea, prin mări, c-un alt catarg!"
Paadoxal, sub aceste coordonate sceptice, cartea propune o regenerare a Logosului modern prin confesarea solemnă a unei biografii spirituale şi inoculează un optimism mascat şi molipsitor.