Acțiuni

Ofranda omeniei: Diferență între versiuni

De la Referate

(articol în pagină)
 
(eliminare porţiune fără relevanţă pentru subiectul paginii)
 
Linia 1: Linia 1:
“OFRANDA CELESTĂ A POEZIEI SAU MAGIA REVELAŢIEI”
+
Prof. Ioan Barbu, Membru al Uniunii Scriitorilor din România, director general al ziarului „Curierul de Vâlcea”, a scris în articolul "Renata Verejanu și trandafirii ei de foc":
(secvenţe)
+
  
 
+
<blockquote>Am trăit emoția s-o cunosc în Urzicenii de Ialomița, amândoi fiind invitați la „Zilele Nichita Stănescu” – ediția a VI-a. Citisem destul de puțin din scrierile poetei Renata Verejanu; doar câteva poezii, răzleț apărute, în unele reviste.<br>
 
+
<br>
II. Între omenie şi iubire
+
La Urziceni, la una dintre reuniunile scriitorilor prezenți să-i cinstească memoria Poetului Necuvintelor, am ascultat-o vorbind ori recitând din versurile sale. O femeie plină de mister. Acasă, la Râmnic, am citit pe nerăsuflate „Ofranda omeniei”, volum pe care îl primisem cu autograf. Un virtuos poet basarabean (este membră a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova), cu o viziune limpede a vieții. Un talent excepțional, care posedă tehnica artei de a transforma expresia contemporană în expresie poetică. De pildă, în poemul „La vânătoare”, metaforele curg tumultuos:<br>
        Pe rugul nemuririi am să ard deplin.
+
<br>
                                        Renata Verejanu
+
„Zece arme ochesc o singură idee,/<br>
 
+
De frică glumele se îneacă în suspin,/<br>
        Metaforică şi melopeică („August şi noi”: „Mă va recunoaşte careva nu după nume / Ci după durerea din vers?…”; „Anotimp sufletesc”; „Modestie: „Când cerul zilei se loveşte de cerul nopţii / Poate că numai pe mine mă doare?”; „Coroana mamei: „zadarnic anii din viaţa mea o rup – / Voinţa ei mă află pe oriunde”, imnică şi rapsodică („Gânduri de perspectivă”; „Chişinăul în aşteptarea lui Eminescu”: „În felul unui fulger să mă scrii / Cu versu-mi, peste-un veac dacă se-ntoarnă”), meditativă şi incisivă („Ideea demagogului”; „Vocale şi otravă”: „Spice-n boabe mi-s gândurile coapte, / Ele vor naşte-o inimă care mi-a răspunde”: „Între cer şi pământ”: „Cerului cine-i aude vreodată plânsul – / Planeta întreagă îi încape în piept”; „Gând şi gândire”; „Improvizare”: „Viaţa mi-e durerea după care-am plâns”; „Zâmbet”: „Ţi-i zâmbetul văzduh de primăvară” etc.), poezia solar-autumnală de-o densitate şi febrilitate tropică a Renatei Verejanu este una avuabilă, concret-sensibilă, palpabilă şi agreabilă („Adevărul nu se dă hăcuit în surcele” relevă personajul liric din poemul „Marele marş”…), clocotitoare de sentimente socioumane netrecătoare, perene şi atitudini profund interioare, personale. Eminamente etico-civică şi stoică finalmente, ca şi lumina argintie a crizantemei, poiezicerea autoarei adună într-o singură imagine tot focul trăirii criptice, dar totodată reale şi nu imaginare („Beznele”; „Trăiesc în privirea ta”: „Să nu fugi de-acasă cer de dimineţi”), ea având darul ceresc al irizării curcubeice revelatoare şi întotdeauna mereu revoltătoare – apotropeul poetei („În suflet mi se făcu foame şi sete/ De vârsta care nu mi-e de-ajuns”).  
+
Împușcăturile se-adună în trupul de femeie.”<br>
 
+
<br>
 
+
În alt poem, „Izvor cu numele mic”, poeta se contopește cu ura contra celor cu „ochi roșii, deschiși”, care o vor nimicită: „Cum, încă n-a căzut?” Lupta sa însă împotriva tiraniei roșii nu se clatină nicicum, e ca „focul din vulcan”:<br>
Existenţial-onirică şi pictural-ludică versificaţia modernă a Renatei Verejanu aduce pe mai pe departe cu un „Oftat închis în auz”, vorbind în propriul ei trop oximoronic copios şi oneros cu asupra de măsură, tutelat de-o cenzură alexandrină („Mi-am turnat vorbele în palme, poftiţi: / Vor, patru anotimpuri flămânde de mine, / Serviţi. // Istovită de anii mei, nu încap în nicio oglindă/ A celor patru zări; ca focul în lemne/ Surâd blândă. // Oftatul, din suflet eliberat, s-a închis în auz, / Nu-l goneşte nicio rugăciune, nicio sudalmă – / Preludiu confuz. // M-am răspândit ca un zbor neterminat/ Din casă în casă, din palmă în palmă – / M-am înălţat / În numele de Mamă”.  
+
<br>
 
+
„Mă strâng în cercul lor, priviri încinse-n scoică,/<br>
 
+
Îmi spintecă surâsul, secunda îmi provoacă,/<br>
Fireşte, sunt multe piese inspirate şi originale în acest volum antologic apoteotic „Eu am ştiut să fac din viaţa mea o sărbătoare” care trădează o mare poetă existenţială filouzică, vitală, în sensul că poiezicerea este pentru Domnia Sa necesar şi ideal, un dat de a cânta/ celebra tot ce-i măreţ, frumos şi etern, dar şi de a polemiza incisiv cu existenţa contemporană, mai bine zis cu respectabilii domni contemporani aflaţi în graţiile puterii şi averii, vorba vine, de care depinde într-o mare parte/măsură mersul favorabil al lucrurilor care duc uneori din rău tot în mai rău din păcate. Poezia în atare sens este şi o chemare indirectă spre ispăşirea păcatelor socioumane secular-milenare privind nu numai criza ethosului nostru ca logos, dar şi pe cea pur filouzică / existenţială, privită de pe culmea auctorială a „Fâşiei de viaţă”, momentană şi verejaniană totalmente („N-am avut nici timp să adun măcar/ Din necazul vieţii ce e mai amar, / Şi să scot în seară dincolo de-amurg/ Mica-mi bucurie, iarăşi n-am ajuns. // N-am ştiut deloc soarta să-mi reţin, / Nu-ncăpea, sărmana, în acest veac de chin, // Îşi luase zborul către-un veac aparte – / O aripă a ei zace-n trista carte. // Nu m-am sprijinit de nicio tulpină – / Cred că ceasul meu, totuşi, o să vină, // Şi va bate calm pe acest pământ: / Poate am fost eu, poate-al meu cuvânt. // Nu ştiu cum vă pare, rece sau fierbinte, / Ţin minte atât: nicicând, el nu minte. // Deschis totdeauna spre suflet, mărinimos, / Îndureratul cuvânt stăpânit în os”).
+
Și bucuroși ar fi ca inima să-mi tacă. (…)<br>
 
+
Și bucuroși cum sunt, că ei conduc o lume,/<br>
 
+
Izvorul nu-mi pot smulge, deși nu are nume.”<br>
Anume „deschiderea spre suflet” şi este caracteristica principal-principială a vitalismului versificaţiei poetei ocniţene şi citadine oricare i-ar fi racursiurile tropice şi etico-civice, polemice sau ludice. Oare nu de aci şi glasul vertical-temerar marcat de sinceritate şi de dăruirea dezinteresată vocaţiei cu care a înzestrat-o Cel de Sus („Să fii poet cu inima de ceară? / Să n-ai durerea graiului şi nici grijii de ţară?/ Să plângi planificat o viaţă întreagă – / Cu raiul sau iadul faptele-ţi te leagă?// Decât un suflet ostenit – mai bine nicidecum. / Ochiul vostru plictisit foarfece-al meu drum./ Graiul, numai el, e soarele blajin, / Tu zborul nu-i lega şi nu-i turna venin.//Laşii, printre buze, numele-mi scrâşnesc, / Păduri învineţite răsuflă vânt de toamnă…/ Cu cinstea, cu-adevărul muşcat-am dintr-un măr, domnesc: / De-aţi şti această bucurie ce înseamnă…// Independent să se nască nu poate orişicare, / Şi-apoi n-a fost veac lingăi să nu fi avut. Dar neiertată-i crima, uitând de remuşcare, / Ei viitorul propriu de mult şi l-au vândut.”). Poemul de faţă o pune alături de colegele ei de breaslă în frunte cu Leonida Lari şi în parte de cea a distinsului înaintaş Dumitru Matcovschi, de asemenea, alesul armoniei şi echilibrului civic şi deic prin manifestul sociouman exprimat lapidar şi cu cea mai mare sinceritate. Faptul a fost remarcat de I. Druţă, I. Stavschi, V. Ladaniuc, M. Cimpoi etc. Relaţia om-societate este una alimentată de bucuria şi demnitatea de a trăi adevărul deplin dinspre inimă şi conştiinţă, dinspre omenie şi iubire de a respira cu aerul lui dumnezeiesc şi de a aspira dimpreună la acasa, la destinul nostru naţional şi nu la unul de turmă rătăcită şi asuprită. Aceasta e „Orientarea” poetei, stelei ocniţene Renata Verejanu, care-şi are, vorbind în propriul ei trop multiaspectual şi fundamental, cultural-spiritual, „Soarta zilei săpate adânc între omenie şi iubire”.
+
<br>
 
+
Renata Verejanu este și o înflăcărată luptătoare pentru drepturile omului, dar mai cu seamă se îngrijește de soarta copiilor din țara sa, a celor din lume. Este președinte-fondator al Organizației Mondiale a Copiilor Talentați. În 2009, i s-a înmânat, din partea Comitetului Național Român, Diploma de merit ca luptătoare pentru Drepturile Copiilor. Poet de frunte – în egală măsură editor și publicist – Renata Verejanu s-a distins și ca lider al mișcării pentru renașterea națională, fiind un adevărat ambasador popular al țării sale. De altfel, în 2007, pentru meritele înregistrate, Cluburile Consiliului Europei i-au conferit Premiul „Ambasador al Culturii Păcii”. Poeta a excelat cu recorduri greu de atins. În urmă cu douăzeci de ani, într-o perioadă grea și tulbure, a fondat în Republica Moldova prima publicaţie pentru copii: Revista „Micul Prinț”, dar și emisiunea de televiziune cu același nume.<br>
 
+
<br>
Ceea ce o delimitează net pe distinsa creatoare revolută este oralitatea firească a limbajului sui-generis, de acasă şi dozarea ideatică a mesajului, metaforismul şi civismul venind din interior, ca şi cum de la sine, întru constelarea gnostică şi crizantemică a ars poetica.  
+
Ca promotor al democrației și luptei pentru drepturile omului, a întemeiat, în 2003, Academia Europeană a Societății Civile, al cărei președinte este și în prezent. Renata Verejanu este prezentă în Enciclopedia „Femei din Moldova” (2000), iar la 31 mai 2010, prin decret prezidenţial a primit înalta demnitate de „OM EMERIT AL REPUBLICII MOLDOVA”. Pentru susținerea acestei distincții stă argument și opera sa: peste 30 de volume de versuri, proză, interviuri, eseuri, poemele sale fiind traduse în peste 20 de limbi ale pământului.<br>
 
+
<br>
 
+
Zilele trecute am dat peste câteva dintre cugetările Renatei Verejanu. Intenționat am lăsat la urmă, întru descifrare de către cititori, a semnificației unora dintre ele: „Sunt datoare c-o iubire clipei în care voi muri!” Iubirea domină singura legitimare a vieții acestei poete, singurul sens: „Eu am știut să fac din viața mea o sărbătoare.” Precum, probabil, și fiesta din 22 octombrie 2012, când Poeta își adaugă în buchetul frumoasei sale vârste încă un trandafir de foc, așa cum este și viața ei: ardentă, pasională, care se consumă, în tot ce face, ca o flacără.<br>
III. O legendă vie, cu rază de stea…
+
<br>
 
+
LA MULȚI ANI!</blockquote>
                            Sunt prezentul, ascult legenda
+
                                            Stelelor aglomerate.
+
                                                      Renata Verejanu
+
 
+
Fără a-i fi streină realmente niciodată tenta eminamente polemică, distanţat-ironică sau pedagogică, altfel vorbind, poezia iradiantă cultivată de Renata Verejanu o înscrie printre înaintemergătoarele noastre personalităţi literare ale momentului nu fără efortul ei titanic, cu adevărat matern, şi de lider de a practica şi alte mult prea necesare activităţi culturale sau socioumane relevante dintr-o necesitate interioară apodictică, cum sunt cele legate de desfăşurarea Festivalului-Concurs Internaţional al Talentelor Lumii „Micul Prinţ”, ajuns la cea de-a nouăsprezecea ediţie, printr-un dialog cultural original dintre popoare, proiect unic în felul său în spaţiul nostru autohton şi nu numai, realizat printre altele împreună cu fiul său Dan Verejanu. Nu mai vorbim de seratele de creaţie de la licee, de la baştină, din cadrul proiectului „Microfonul Liber şi… Independent”, de la Salonul Internaţional de Carte, de la Cenaclul „Grai Matern” etc., unde dna Renata Verejanu îşi demonstrează din plin capacităţile organizatorice şi oratorice, pline de curaj, de demnitate, profesionalism şi verticalitate socioumană, de magnetism cultural-spiritual, unde poţi rosti dimpreună cu locutorul liric blagian din „Marea trecere” memorabilele cuvinte „…opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea”. Demn de reţinut că la una din şedinţele din martie 2008 a Cenaclului „Grai Matern”, îşi va lansa cele 9 cărţi în trei volume, în culorile tricolorului. Tot aici distinsa Doamnă a Culturii îi va oferi din partea OMCT Premiul Omul Anului înaintaşului, celebrului Grigore Vieru. Renata Verejanu ca poetă, civică şi imnică, polifonică, revolută în adevăr, ca activistă literar-artistică şi cultural organizatorică devine o personalitate activă demnă de titlul de Om Emerit al Republicii Moldova, de care se învredniceşte doar pe timpul interimatului prezidenţial al Dlui Mihai Ghimpu (31 mai 2010), activităţile ei dezinteresate fiind preţuite mult prea târziu faţă de cele ale colegilor săi de breaslă. Dar mai bine mai târziu decât deloc. Pe când însă celelalte multe pe care le merită, inclusiv Ordinul Republicii şi desigur Premiul Naţional? Energia inepuizabilă a acestei onorate şi inestimabile Doamne a literelor noastre şi a culturii fără egal în viaţa cultural-spirituală a Neamului nu întotdeauna a avut priză la contemporanii săi, aceştia neluându-i în seamă eforturile constructive şi abilităţile unicale de consolidare a societăţii scriitoriceşti şi a celei civile. Să ne mai mire atunci oare faptul de ce şi-a înaintat pe timpuri candidatura la funcţia de Preşedinte de ţară? Oricum, Renata Verejanu este un nume înscris în memoria Luminii  ca o proeminentă poetă nativă marcantă pentru cultura naţională, dacă nu consilierul de taină al tuturor mutaţiilor şi festivităţilor produse în mediile literare-artistice de la noi, manifestându-se ca o legendă vie bonomă a mai multor generaţii pe care le-a iradiat cu raza ei de stea a armoniei şi a echilibrului sufletesc etico-civic şi imnic totodată, în tot ce a făcut cu multă dăruire, cu toată nestinsa ei Omenie şi Iubire faţă de tot ce-i al casei şi al duhului.  
+
 
+
 
+
Generaţia şaptezeciştilor a avut desigur noroc de un talent rar cum este Renata Verejanu poate mai mult decât altele, deoarece distinsa creatoare, marcată fiind de universalitatea spiritului (simbolizată de cifra 4 (2+2) după Pitagora; se naşte la 22 octombrie, în plină toamnă pe-o brazdă din ţarina baştinei, de vreme ce părinţii se aflau pe atunci la muncile agricole veşnice ale câmpului…), a contribuit din plin la consolidarea generaţiilor. În felul acesta a mai încetat parcă mâncărimea între generaţii şi scriitori. Poeta ocniţeană de la Verejeni, pământeanca celebrului Emil Loteanu, cineast legendar şi poet de marcă al „Zbuciumului”, organizează mai multe serate literare de neuitat (între care lui Gheorghe Malarciuc, lui…).
+
 
+
 
+
Nu mai zicem de propriile ei „sărbători” la Bucureşti de trei ore sau la Chişinău, la baştină sau de lansările de carte, cum a fost cea de la şedinţa Cenaclului Grai Matern de la Biblioteca Onisifor Ghibu, unde Anatol Codru avea să mărturisească sincer că autoarea „are o poezie metaforică” şi este primul poet care seamănă cu autorul antologicului volum „Piatră de citire”…” Tot Domnia Sa avea să mai „recunoască” dealtfel că „nu a ştiut că Renata Verejanu este un mare poet”. Este o bucurie nespusă desigur, orice-am spune, pentru un scriitor chemat, când munca lui e apreciată nu de altcineva, ci de alt scriitor la fel de ales şi de talentat. Este un triumf pentru conştiinţa naţională.
+
 
+
 
+
Vocaţia adevărului, care pentru inima ei e „hrincă de cer”, în poezia verejaniană se împleteşte nevăzut şi iscusit, organic şi deic cu cea a lirismului propriu izvorât din trăirile adânci ale clipei şi ale sentimentului de Om al Acasei, al cetăţii. De unde şi ideea de creator, a condiţiei lui relevate în însuşi titlul antologiei splendide („Eu am ştiut să fac din viaţa mea o sărbătoare”), dar şi în mai multe piese ale volumului de excepţie, deoarece îmbină munca de albină-regină a Poetei cu cea de manager a scriitoarei şi a Omului de cultură, de ferment celest şi magic al vieţii socioumane. Ne referim în definitiv nu numai la „O lacrimă…”, (care alături de celebra poezie „Şi lacrima…” a lui Petru Zadnipru, a înaintaşului şi pământeanului său, se prezintă ca o piesă antologică, de mare respiraţie universală şi nu numai naţională, demnă de cea mai mare atenţie din partea cititorului. Or, zice bardul de la Sauca: „Şi lacrima-i un cântec fără nume, / Şi lacrima-i un strigăt fără glas./ Mai zicem triste cântece pe lume, / Pe lângă multe triste ce-au rămas”.  
+
 
+
 
+
Contemporana noastră, Renata Verejanu, preluând simbolic ideea de „avere”, cântată în stil gogian de neuitatul premergător, ni se mărturiseşte astfel, fără a neglija sentimentul elegiac-tradiţional, ci imprimându-i o notă nouă şi nobilă, de continuitate: „O lacrimă… Ce fel de bogăţie?… / Îmi aruncaţi reproşul, indignaţi. / O lacrimă rămasă-ntre bărbaţi/ Ca un simbol de mare omenie.// O lacrimă ce şi-a pierdut stăpânul/ Şi cum de moarte oare s-o salvez?/ Când ea încă nerotunjită-n văz/ O zbughi din ochii mei cu plinul. // O lacrimă din an în an purtată/ A bucurie şi a mari dureri… / Cu-o lacrimă acuma-s mai bogată), / În ea se vede ziua cea de ieri…/ O lacrimă… e cheie ori lăcată?…”. Diferite ca mesaj, ca ideaţie, piesele date se apropie prin ofranda celestă a omeniei şi prin mirajul sonor al revelaţiei divine. Aceasta se vede, se simte numai la lectura operelor poeţilor mari, a creatorilor de mare şi incontestabilă vocaţie lirică şi mistică eminamente. De aceea cei care vor citi poemele „Cuvintele mele”, „Pe un simplu deal”, „Proptele”, „Sărut nunta de aur a părinţilor mei”, „Cerul din seringă”, „Pictorul”, „Înotătoarea”, „Sorbona” (consacrată profesorului său, criticului şi prozatorului Vladimir Gusev), „Numind iubirea”, „Nopţi târzii”, „Fiecare cu statura sa”, „Nopţi albe mă adună”, „Mica mea bucurie”, „Plină de pace”, „Înţelese Europa”, „Flamenco” (Lui Federico Garsia Lorca), „Căldura Patriei”, „Zăpadă pentru bărbaţi”, „În afara iubirii”, „Amurg de soare”, „Primele cuvinte”, „Soartă atotvăzătoare”, „Să mai trăim o zi”, „Intenţii sănătoase”, „Omul-lumină”, „Dreptul la mamă”, „Cu fruntea către cer” etc., în care nemaipomenita Poetă Renata Verejanu, „omul-lumină”, „descoperă proaspete nuanţe/ În glasul fiecărui verb”, vorbind în propriul trop al Creatoarei, convinsă prin vocaţie că „Înaltul către naşterea omului prodigios coboară”, deoarece el „Pretutindeni înteţeşte fierberea şi ţine/ Un loc de intrare în nemărginire”. Locul pe care şi l-a cucerit mirifica Albină-Regină de la Verejeni în creaţie este unul aparte, dat de soarte, menit să taie cu sabia-n greşeală”. Lupta deschisă cu strâmbătăţile vieţii capătă un caracter satiric în scrisul autoarei, pana ei inspirată dând discursului o ţinută expres-polemică, necruţătoare sub toate aspectele, ca-n poemul „Gest de mulţumire”, bunăoară: „Saltă-n hohote tăcerea, / Poate cugetul meu tânăr/ Scutură vreun guturai?/ De mult chin ficatul serii/ îşi descarcă-n lume fierea. / Tu, drumeţule prin veacuri, / De la graiul meu ce vrei?…/ Când durerile aleargă/ din călcâi până în ochi, / Când dezleg fulgerul urii/ în tăcerea unei gropi/ Peste tot lingăii lumii…/ Eu nu cer să mă scuzaţi/ Ci vă scuip direct în faţă, / domnitorilor castraţi…”. Oricum, în atare cazuri versul poetei vertical-originale este unul dinamitard şi tunător. O altă piesă, şi anume cea intitulată „Drum spre adevăr”, scoate în relief însăşi condiţia umană pentru care se luptă locutorul /locutoarea ei liric/lirică („Să scoţi din inimi cea beznă adâncă?! –/ Omul care e om întuneric nu mănâncă// Iată-mă-s: potecă-fulger, dar n-o să omoare./ Trezi-vă-va la luptă hrinca de pâine, pelinul…/ Nesomnul ciopleşte veac nou peste zare/ Şi arde în suflete paşnic căminul”). Poeta e conştientă de vocaţia cu care a înzestrat-o Natura/ Providenţa, de aceea consimte că pentru Domnia Sa „cântecul” neîndoios este ca pentru orice creator în lege o „osândă”. (Ion Druţă, printre altele, are un atare titlu de carte sugestiv-polemic, în sensul nobil al cuvântului – „Osânda căutării”.).
+
 
+
 
+
Starea totală sau „matinală” dintre trezie şi vis este una deloc romantică, ea developează din interior dispoziţiile de lucru ale locutorului ei meditativ-liric privit prin „ceaţa” „panoramei” cunoaşterii de sine şi de lume, trecută iniţialmente prin „indiferenţă”, prin „ura vreunei femei”, apoi prin „înjurătura oprită în gât” şi finalmente prin „Culoarea-i oricând preferată: / Palidul şters – sunet răguşit” („Câteodată în vis i se arată/ Cum că nu e mort, ci ar fi trăit”). Este în poiezicerile Dnei Renata Verejanu, care e „însuşi zborul”, un dor necontenit, o sete inepuizabilă de sine dinspre adevărul întreg. O dovadă elocventă în acest sens ne poate servi şi piesa „Ploi devremi”, dealtfel scrisă, ca mai toate poeziile autoarei de la persoana întâia, explorând trăirile adânci ale eului, paralel şi totodată interdependent cu cele ale firii, faţă de care creatoarea manifestă întotdeauna o dragoste aparte („În clocotul ploilor devremi / Eu am răzbit cu gândurile toate. / Zadarnic încerci c-un fulger să mă chemi/ Din acest refugiu nici timpul nu mă scoate. /Rămân în ploi, şi hohotul le-ascultă / Când peste lume se repăd torente, / Fiecare strop îmi este ca un scut, / Şi fraze fără sens nu-mi urcă în ureche. / Iar ploile îşi ţin discursul, ţin…/ Căci despre viaţă ştiu să tot vorbească. / În vorba lor eu sângele îmi alin, / Când inima de tristeţe începe să bolească. // Dar dacă ploaia ţine drum spre grâne, / Spre casa unde-n leagăn prunci visează – /Durerea sângelui eu o retrag din vine,/ Şi inima e mândră că anume ea veghează, / De parcă-i sănătoasă şi fără nicio rană, / Şi-n lume nu-i de ce să te mai temi …// Mă simt câteodată că-s orfană/ De ploile acestea prea devremi”). Frumuseţea firească şi luminiscentă în acelaşi rând a tropilor, suprapusă pe supleţea ideatică a căutărilor, dă naştere acelui echilibru sufletesc, psihologic care şi face accesibilă calea spre armonie, spre dialogul intim cu firea, cu întreaga creaţie divină a Celui de Sus prin intermediul „ploilor devremi”.  
+
 
+
 
+
Tudor PALLADI, critic literar
+
 
+
în “OFRANDA CELESTĂ A POEZIEI SAU MAGIA REVELAŢIEI”, 2012,
+
la Conferinţa ştiinţifică de la Institutul de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei
+

Versiunea curentă din 26 martie 2017 14:38

Prof. Ioan Barbu, Membru al Uniunii Scriitorilor din România, director general al ziarului „Curierul de Vâlcea”, a scris în articolul "Renata Verejanu și trandafirii ei de foc":

Am trăit emoția s-o cunosc în Urzicenii de Ialomița, amândoi fiind invitați la „Zilele Nichita Stănescu” – ediția a VI-a. Citisem destul de puțin din scrierile poetei Renata Verejanu; doar câteva poezii, răzleț apărute, în unele reviste.


La Urziceni, la una dintre reuniunile scriitorilor prezenți să-i cinstească memoria Poetului Necuvintelor, am ascultat-o vorbind ori recitând din versurile sale. O femeie plină de mister. Acasă, la Râmnic, am citit pe nerăsuflate „Ofranda omeniei”, volum pe care îl primisem cu autograf. Un virtuos poet basarabean (este membră a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova), cu o viziune limpede a vieții. Un talent excepțional, care posedă tehnica artei de a transforma expresia contemporană în expresie poetică. De pildă, în poemul „La vânătoare”, metaforele curg tumultuos:

„Zece arme ochesc o singură idee,/
De frică glumele se îneacă în suspin,/
Împușcăturile se-adună în trupul de femeie.”

În alt poem, „Izvor cu numele mic”, poeta se contopește cu ura contra celor cu „ochi roșii, deschiși”, care o vor nimicită: „Cum, încă n-a căzut?” Lupta sa însă împotriva tiraniei roșii nu se clatină nicicum, e ca „focul din vulcan”:

„Mă strâng în cercul lor, priviri încinse-n scoică,/
Îmi spintecă surâsul, secunda îmi provoacă,/
Și bucuroși ar fi ca inima să-mi tacă. (…)
Și bucuroși cum sunt, că ei conduc o lume,/
Izvorul nu-mi pot smulge, deși nu are nume.”

Renata Verejanu este și o înflăcărată luptătoare pentru drepturile omului, dar mai cu seamă se îngrijește de soarta copiilor din țara sa, a celor din lume. Este președinte-fondator al Organizației Mondiale a Copiilor Talentați. În 2009, i s-a înmânat, din partea Comitetului Național Român, Diploma de merit ca luptătoare pentru Drepturile Copiilor. Poet de frunte – în egală măsură editor și publicist – Renata Verejanu s-a distins și ca lider al mișcării pentru renașterea națională, fiind un adevărat ambasador popular al țării sale. De altfel, în 2007, pentru meritele înregistrate, Cluburile Consiliului Europei i-au conferit Premiul „Ambasador al Culturii Păcii”. Poeta a excelat cu recorduri greu de atins. În urmă cu douăzeci de ani, într-o perioadă grea și tulbure, a fondat în Republica Moldova prima publicaţie pentru copii: Revista „Micul Prinț”, dar și emisiunea de televiziune cu același nume.

Ca promotor al democrației și luptei pentru drepturile omului, a întemeiat, în 2003, Academia Europeană a Societății Civile, al cărei președinte este și în prezent. Renata Verejanu este prezentă în Enciclopedia „Femei din Moldova” (2000), iar la 31 mai 2010, prin decret prezidenţial a primit înalta demnitate de „OM EMERIT AL REPUBLICII MOLDOVA”. Pentru susținerea acestei distincții stă argument și opera sa: peste 30 de volume de versuri, proză, interviuri, eseuri, poemele sale fiind traduse în peste 20 de limbi ale pământului.

Zilele trecute am dat peste câteva dintre cugetările Renatei Verejanu. Intenționat am lăsat la urmă, întru descifrare de către cititori, a semnificației unora dintre ele: „Sunt datoare c-o iubire clipei în care voi muri!” Iubirea domină singura legitimare a vieții acestei poete, singurul sens: „Eu am știut să fac din viața mea o sărbătoare.” Precum, probabil, și fiesta din 22 octombrie 2012, când Poeta își adaugă în buchetul frumoasei sale vârste încă un trandafir de foc, așa cum este și viața ei: ardentă, pasională, care se consumă, în tot ce face, ca o flacără.

LA MULȚI ANI!