Nicu Petria e un romantic. Nu poate trăi fără sentimente. Dar iubirea evidenţiază, în egală măsură, existenţa atât prin terapia realităţii cât şi a visului, când viaţa devine interesantă, chiar pasionantă. Clipele de aşteptare, în virtutea unui destin complex, vibrează de bucuria revederii, şi a chemării - o premoniţie metaforică în faza oniricului - cu iarba crescută "în faţa unei inimi". Iubita, ades, e o "femeie cu părul blond", aureolată cu voalul de mătase, muză şi mireasă, "Sărut şi răsfăţ", pregătită pentru jocul amoros, când "aşterne iar patul / dragosatei în soare". Alteori aşteptarea în tematică eminesciană, se desfăşoară în mijlocul naturii, "culcat / în lanuri înroşite de / prea multe iluminări" sau cu iubita rătăcită astra şi chiar preschimbată într-o stea, pentru a-i lumina cărările vieţii.
Aspiraţia e posesivă, ntr-o gradaţie erotică fermecătoare, când iubirea înseamnă dăruirea sufletului, ca "să-şi rostuiască izvorul / unde cântecu albastru / vindecă dorul", culminând drept împlinire, cu transferul în sângele iubitei, aproape să-i fie "cât mai simplu / şi cât mai târziu". Peisajul, ca secor şi martor al nuntitului joc, prin "Soarele acesta de foc şi de pârjol", este invadat de "miile de fluturi", "de mieii dimineţii", meniţi "să pasteleze plaiul", iar alături pădurea fredonând "cântecul veşniciei". Cavaler de nelecuit, dăruieşte la domnişoare şi femei flori cu mesaj liric, le invită la masa brâncuşiană, definindu-le "eterna scânteie / în viaţă şi la proră". Pentru ca, într-un final apoteotic, "iubind impropriu / prin plaiul carpatin", să se simtă important şi puternic, la taifas "cu Zeii din Olimp", ignorant că "prin arbori toamna vine", fără "spaimă şi furtuni" sau "de-ntuneric", pe când "sublimă-i azi plutirea-mi cea adâncă". Fără a uita, însă, balans între relativ şi absolut, de "viaţa de-o clipă şi dorul - vşnicie. Dar şi muşcat, de acelaşi gând înveninat, în întreaga poveste de iubire "aproape mereu", câd întreabă sufletul de alături: "Cât fost-a minciună / şi cât adevăr?"
Nicu Petria e un meditativ. sub curgerea lină, alteori alertă, a versului, asemenea ritmului vieţii şi al jocului hazardului, redescoperim, prin decodare, anumite stări universale, toate respirând minunea de a te regăsi pe coordonatele inimii şi minţii, prin glăsuire încărcată afectiv. deoarece, ca element magic primordial, stă cuvântul, din care "înfloresc lacrimi/ sau cărţi/ se construiesc palate/ şi morminte", iar, în aflux, "unul câte unul/ inundă tăcerea". În lipsă, lumina lor curge "nălucă/ să-mi vindece gândurile", pe când "vorbele de duh/ le găsim înlăstărite / doar pe poteca visului". Magia identităţii umane surprinde, printr-un demers al poetizării, cu disponibilităţi meditativ-filosofice, într-un discurs optimist, selectiv. fiindcă nu stă la îndemâna fiecăruia să ducă "veacul/ mai înainte/ cu o singură oră", sau "oceanul/ mai în larg/ cu un singur râu", sau "veşnicia în eternitatea clipei/ cu un singur om", sau "visul etericei nopţi/ prin iubire/ cu o singură stea!...".
Poetul silabiseşte solemn idei, contemplă efemeritatea vieţii prin conexiune cu eternitatea lucrurilor, a piramidelor, a florilor cosmice, pentru a se întreba, retoric şi provocator, desigur, "unde se duc oamenii?". Pe alocuri, biografia transcede, concesiv, reconstituitul habitat cu "umbra copacilor", cu "simfonia ierbii", în foşnet de păduri şi irizări de izvoare, într-o pretinsă şi supremă armonie, pe când "cerul cântă/ dansează alături de privighetori/ şi suflet". Astfel, personajul "se vindecă de bolile acide" prin "râul de lumină al marelui extaz". Dar, fiindcă "sângele-n afară alunecă viclean" conştientizează "legile nescrise" care "ne rânduiesc solemn/ În gura hămesită a fiecărui an!" şi "Sabia uitării ne ucide". Zărind, iarăşi, deasupra introvertitei revolte existenţiale, semnul luminos al rostuluim în introspecţia fundamentală, meditează: "Sunt prag spre cei de mult plecaţi".
Din când în când, pe măsura pasiunii literare, autorul "rememorează paşilor", "rămaşi mit poem/ pe nisipul amintirii/ măcinat în clepsidra/ dorului". Eminescu este "Luceafăr la ţărmul dintre lumi/ ...În Marea Trecere", iar pe Brâncuşi l-a "zămislit natura/ pasăre-n zbor/ infinitul/ cununat cu veşnicia acestui pământ". Nostalgia, în tonalităţi seducătoare şi armonice, se regăseşte în cele câteva poeme închinate mamei adevărate, cea cu "cântecul dulce", prin vreme "leagăn, apoi dialogul măicuţei de ciobănel cu fiul ei "Nicicând logodit/ Nicicând rătăcit", eludând, aşadar, alegoria moarte-nuntă. dar nu şi antiteza, pe albia vremii dintre "frumoasa dulcea Ană" a lui Manole şi "altă făptură", o "şaradă/ imitând vechea baladă".
Ciclul de poeme se închide cu "Floarea inimii", un elogiu adus speranţei pe ecranul derizoriu al convieţuirii cotidiene, o recuperare, prin refugiu în natură şi într-o iubire împlinită. Iar dincolo, înapoi, "Zmeul copilărie/ a crăpat de ciudă, s stinge prin memorie", în timp ce "Dragostea lui magnifică/ în păduri de metale rugineşte". Aceste consideraţii le-a scris Paul Dogaru la prefaţa volumului "Ziua de după noapte" de Nicu Petria.