Nicu Petria este un poet, epigramist şi prozator român.
Printre altele, a publicat volumul "Ziua de după noapte".
Nicu Petria e un romantic. Nu poate trăi fără sentimente. Dar iubirea evidenţiază, în egală măsură, existenţa atât prin terapia realităţii cât şi a visului, când viaţa devine interesantă, chiar pasionantă. Clipele de aşteptare, în virtutea unui destin complex, vibrează de bucuria rvederii, şi a chemării - o premoniţie metaforică în faza oniricului - cu iarba crescută "în faţa unei inimi". Iubita, ades, e o "femeie cu părul blond", aureolaată cu voalul de mătase, muză şi mireasă, "Sărut şi răsfăţ, pregătită pentru jocul amoros, când "aşterne iar patul/ dragostei în soare". Alteori aşteptarea, în tematică eminesciană, se desfăşoară în mijlocul naturii, "culcat / în lanuri înroşite / de prea multe iluminări" sau cu iubita rătăcită astral şi chiar preschimbată într-o stea, pentru a-i lumina cărările vieţii.
Aspiraţia e posesivă, într-o gradaţie erotică fermecătoare, când iubirea înseamnă dăruirea sufletului, ca "să-şi rostuiască izvorul / unde cântecul albastru / vindecă dorul, culminând drept împlinire, cu transferul în sângele iubitei, aproapesă-i fie "cât mai simplu / şi cât mai târziu. Peisajul, ca decor şi martor al numitului joc, prin "Soarele acesta de foc şi de pârjol", este invadat de "miile de fluturi", "de mieii dimineţii", meniţi "să pasteleze plaiul", iar alături pădurea fredonând "cântecul veşniciei". Cavaler de nelecuit, dăruieşte la domnişoare şi femei flor cu mesaj liric, le incită la masa brâncuşiană, definindu-le "eterna scânteie / în viaţă şi la proră". Pentru ca într-un final apoteotic, "iubind impropriu / prin plaiul carpatin", să se simtă important şi puternic, la taifas "cu Zeii din Olimp", ignorant că "prin arbori toamna vine", fără "spaimă de furtuni" sau "de-ntuneric", pe când "sublimă-i azi plutirea-mi cea adâncă". Fără a uita, însă, balans între relativ şi absolut, de "viaţa de-o clipă şi dorul - veşnicie". Dar şi muşcat, de acelaşi gând înveninat, în întreaga poveste de iubire "aproape mereu", când întreabă sufletul de alături: "Cât fost-a minciună / şi cât adevăr?".
Nicu Petria e un meditativ. Sub curgerea lină, alteori alertă, a versului, asemenea ritmului vieţii şi al jocului hazardului, redescoperim, prin decodare, anumite stări universale, toate respirând minunea de a te regăsi pe coordonatele inimii şi minţii, prin glăsuire încărcată afectiv. Deoarece, ca element magic primordial, stă cuvântul, din care "înfloresc lacrimi sau cărţi / se construiesc palate şi morminte", iar, în aflux, "unul câte unul / inundă tăcerea". În lipsă lumina lor curge "nălucă /să-mi vindece gândurile", pe când "vorbele de duh / le găsim înlăstărite / doar pe poteca visului". Magia identităţii umane surprinde, printr-un demers al poetizării, cu disponibilităţi neditativ-filosofice, într-un discurs optimist, selectiv. Fiindcă nu stă la îndemâna fiecăruia să ducă "veacul / mai înainte / cu o singură oră" sau "oceanul / mai în larg / cu un singur râu", sau "veşnicia în eternitatea clipei / cu un singur om", sau "visul etericei nopţi / prin iubire / cu o singură stea!...".
Poetul silabiseşte solemn idei, contemplă efemeritatea vieţii prin conexiune cu eternitatea lucrurilor, a piramidelor, a florilor cosmice, petru a se întreba, retoric şi provocator, desigur "unde se duc oamenii?". Pe alocuri, biografia transcede, confesiv, reconstituitul habitat cu "umbra copacilor", cu "simfonia ierbii", în foşnet de păduri şi irizări de izvoare, într-o pretinsă şi supremă armonie, pe când "cerul cântă / dansează alături de privighetori / şi suflet". Astfel, personajul "se vindecă de bolile acide" prin "râul de lumină al marelui extaz". Dar, fiindcă "sângele-n afară alunecă viclean", conştientizează "legile nescrise" care "ne rânduiesc solemn / În gura hămesită a fiecărui an!" şi "Sabia uitării ne ucide". Zărind, iarăşi, deasupra introvertitei revolte existenţiale, semnul luminos al rostului, în introspecţia fundamentală, meditează: "Sunt prag spre cei de mult plecaţi".
Din când în când, pe măsura pasiunii literare, autorul "rememorează amprentele paşilor", "rămaşi mit, poem / pe nisipul amintirii / măcinat în clepsidra dorului ... Eminescu este " Luceafăr / la ţărmul dintre lumi / ... În Marea Trecere"., iar pe Brâncuşi l-a "zămislit natura / pasăre-n zbor / infintul / cununat cu veşnicia acestui pământ". Nostalgia, în tonalităţi seducătoareşi armonice, se regăseşte în cele câteva poeme închinate mamei adevărate, cea cu #cântecul dulce", prin vreme "leagăn", apoi dialogul de ciobănel cu fiul ei "Nicicând logodit / Nicicând rătăcit", eludând, aşadar, alegoria moarte-nuntă. Dar nu şi antiteza, pe albia vremii dintre "frumoasa, dulcea Ană" a lui Manole şi "altă făptură" o "şaradă / Imitând vechea baladă".
Ciclul de poeme se încheie cu "Floarea inimii", un logiu adus speranţei pe ecranul derizoriu al convieţuirii cotidiene, o recuperare prin refugiu în natură şi într-o iubire împlinită. Iar dincolo, înapoi, "Zmeul copilăriei / a crăpat de ciudă / se stinge prin memorie", în timp ce "Dragostea lui magnifică / în păduri de metale rugineşte".
Prin volumul de faţă, este vorba de "Ziua de după noapte", autorul urmăreşte să-şi împace orgoliul opţional; comunicarea unui "ceva" esenţial, rin spirit de coştiinţă. Transpare, în fundamental, ipostaza conmplării, apoi a dialogului prin logos, ca posibilitate de abstragere din efemeritatea clipei. Şi, totodată, intenţia de a depăşi simpla condiţie umană, conştient fiind de necruţătoarea morişcă a timpului care "macină destine, amintiri, iubiri, transformându-le într-o pulbere cenuşie".
A consemnat Paul Dogaru din prefaţa la cartea amintită mai sus