Niccolò di Bernardo dei Machiavelli (n. 3 mai 1469, Florența - d. 21 iunie 1527, Florența), cunoscut mai ales cu numele Niccolò Machiavelli, a fost un diplomat, funcționar public, filozof, om politic și scriitor italian.
Biografie:
Născut în micuțul sat San Casciano in Val di Pesa, la aproximativ cincisprezece kilometri de Florența, la 3 mai 1469, fiul lui Bernardo Machiavelli (avocat aparținând unei ramuri sărăcite a unei influente familii Florentine) și al Bartolomeii di Stefano Nelli, ambii de familii culte și de origini nobiliare dar cu puține resurse din cauza unor datorii ale tatălui. Intrat în serviciul guvernului între 1469 și 1512 în calitate de contabil, a cunoscut succesul după proclamarea Republicii Florentine, în 1498. A fost secretar al consiliului de zece oameni care conduceau negocierile diplomatice și supravegheau operațiunile militare ale republicii. Printre însărcinările sale s-au numărat vizitele la suveranul francez (în 1504, 1510-1511), la Sfântul Scaun (1506), și la împăratul german (1507-1508).
În timpul misiunilor sale diplomatice a cunoscut mulți dintre principii italieni și a putut să le studieze strategiile politice, în special cele ale lui Cesare Borgia, care era preocupat, la vremea respectivă, de extinderea posesiunilor sale în Italia centrală. Din 1503 până în 1506, Machiavelli a reorganizat apărarea militară a Republicii Florentine. Deși, în această perioadă, armatele de mercenari erau folosite în mod curent, a preferat să se bazeze doar pe recrutarea de localnici pentru asigurarea unei apărări permanente și patriotice a bunurilor publice. În 1512, când familia florentină Medici a recâștigat puterea asupra Florenței și republica a fost dizolvată, Machiavelli a fost destituit din funcție și arestat pentru scurt timp. A fost închis în Florența, fiind învinuit de o presupusă conspirație împotriva noii puteri. După eliberarea sa, a fost exilat și detașat în San Casciano, unde și-a scris cele mai importante lucrări. În ciuda încercărilor sale de a câștiga încrederea casei de Medici, nu a revenit niciodată la poziția înaltă pe care o deținuse în cadrul guvernului. Când republica a fost reinstaurată pentru scurt timp, în 1527, a fost suspectat de mulți republicani că ar susține casa Medici. În același an, a murit în Florența, la 21 iunie și a fost îngropat în bazilica Santa Croce.
Viața sa se divide în trei perioade; fiecare din ele reprezintă însele istoria Florenței. Tinerețea sa coincide cu măreția Florenței ca putere italiană, sub mandatul lui Lorenzo de Medici, Magnificul. Căderea Medici-lor a avut loc în 1494, în același an Machiavelli se integra în serviciul public. În timpul carierei sale de ofițer, Florența a fost liberă sub guvernarea unei republici, care a durat până în 1512, când Medici-i au revenit la putere și Machiavelli și-a pierdut postul. Medici-i au guvernat Florența între 1512 și 1527, când au fost din nou îndepărtați de la putere. Aceasta a fost perioada de activitate literară a lui Machiavelli și bineînțeles a creșterii influenței sale; fără îndoială, a murit la câteva săptămâni după expulzarea Medici-lor, la 21 iunie 1527, la cincizeci și opt de ani, fără a-și mai recupera poziția.
Tinerețea lui Machiavelli:
Chiar dacă există puține dovezi din timpul tinereții lui Machiavelli, Florența acelor timpuri era atât de cunoscută încât este ușor de imaginat climatul în care tânărul cetățean și-a dezvoltat personalitatea. Florența era un oraș în care se înfruntau două curente de opinii, unul reprezentat de austerul Girolamo Savonarola și celălalt de Lorenzo, iubitor al splendorii. Deși puterea lui Savonarola asupra averilor Florenței era imensă, nu se pare a fi fost de prea mare importanță pentru Machiavelli, care îl menționează în Principele ca un profet înfrânt și dezarmat. Pe de altă parte, măreția mandatului lui Lorenzo îl impresionează puternic pe Machiavelli, ajungând inclusiv să dedice Principele nepotului acestuia. Machiavelli a fost considerat unul din marii scriitori în colegiul său. A fost un scriitor și un militar foarte cunoscut care a avut influență în umanism.
Opera literară:
„Principele”:
De-a lungul carierei sale, Machiavelli a căutat să creeze un stat capabil de a rezista atacurilor externe. Scrierile sale tratează principiile pe care este bazat un asemenea stat și modalitățile prin care aceste principii pot fi implementate și menținute. În opera sa cea mai cunoscută, Principele (1513), descrie metodele prin care un principe poate dobândi și menține puterea politică. Acest studiu, care a fost privit, adeseori, ca o sprijinire a tiraniei și despotismului unor conducători, precum Cesare Borgia, este bazat pe credința lui Machiavelli că un suveran nu este constrâns de normele etice tradiționale: „Se pune astfel problema dacă este mai bine să fii iubit decât temut, sau invers. Răspunsul este că ar trebui să fii și una și alta; dar întrucât este greu să împaci aceste două lucruri, spun că, atunci când unul din două trebuie să lipsească, este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit.” În viziunea sa, un principe ar trebui să fie preocupat doar de putere și să se supună doar regulilor care duc spre succes în acțiunile politice. Machiavelli credea că aceste reguli pot fi descoperite, prin deducție, din practicile politice ale vremii, ca și ale perioadelor anterioare.
Alte opere importante:
Formularea de către Machiavelli a principiilor istorice inerente într-o guvernare romană pot fi găsite în al său Discurs asupra primelor zece cărți ale lui Titus Livius (1513-1521). În studiul său, Machiavelli se îndepărtează de conceptele teocratice medievale asupra istoriei, atribuind evenimentele politice, într-o mai mare măsură, capriciilor omenești și elementului neprevăzutului. Printre celelalte lucrări ale sale se numără „Arta războiului” (1521), care descrie avantajele recrutării asupra trupelor mercenare. „Istorii Florentine” (1525) interpretează cronicile orașului, din punct de vedere al cauzalității istorice. Machiavelli a fost, de asemenea, autorul biografiei „Viața lui Castruccio Castracani” (1520), precum și al câtorva poeme și o serie de piese de teatru, dintre care cea mai cunoscută e „Mătrăguna” (1524), o critică acidă și obscenă a corupției societății italiene contemporane. Multe dintre scrierile sale au anticipat formarea statelor naționaliste.
Numele său este și folosit, sub forma de machiavelism, pentru a descrie principiile puterii politice, iar persoanele care folosesc aceste principii în viața politică sau personală sunt numiți frecvent machiavelici.
Cele mai importante scrieri ale sale, în ordine cronologică, sunt:
1512/1516: „Belfagor”
1513: „La mandragola” („Mătrăguna”)
1513: „Dialogo intorno alla nostra lingua” („Dialog despre limba noastră”)
1520: „Vita di Castruccio Castracani da Luca” („Viața lui Castruccio Castracani da Luca”)
Lettere familiari („Scrisori de familie”)
1520/1525: „Le istorie fiorentine” („Istoriile florentine”)
1521: „Sette libri dell'arte della guerra” („Șapte cărți despre arta războiului”)
1531: „Discorsi sopra la prima deca di Tito Livio” („Discursuri asupra primei decade a lui Titus Livius”)
1532: „Il principe” („Principele”).