Martin Heidegger (n. 26 septembrie 1889, Meßkirch/Baden - d. 26 mai 1976, Freiburg im Breisgau) a fost un unul din cei mai importanți filozofi germani din secolul al XX-lea.
Lucrarea sa capitală, „Sein und Zeit” („Ființă și timp”, 1927), a contribuit la reconsiderarea fenomenologiei. Opera sa a exercitat o influență hotărâtoare asupra gândirii unei serii de filozofi ca Hans-Georg Gadamer, Maurice Merleau-Ponty, Jean-Paul Sartre, Emmanuel Levinas, Jacques Derrida și Hannah Arendt.
Biografie:
După absolvirea gimnaziului în 1909, începe să studieze teologia la Freiburg (Breisgau). Doi ani mai târziu se transferă la facultatea de filosofie, studiind în același timp matematica și științele naturii. La filosofie l-a avut profesor pe Edmund Husserl, creatorul fenomenologiei moderne. În 1913 obține titlul de „doctor în filosofie”. Începând cu anul 1923 este profesor la Universitatea din Marburg, pentru ca în 1928 să fie chemat la Freiburg, ca urmaș al lui Husserl la catedra de filosofie. În 1927 publică lucrarea „Sein und Zeit”, în care pune bazele ontologiei fundamentale, prin care se rupe cu tradiția sistemelor ontologice ce dăinuiau încă de la Platon. În 1933, după venirea la putere a lui Hitler, se înscrie în partidul nazist (NSDAP), unde a fost membru din mai 1933 până în mai 1945. Întrebarea dacă această aderare a fost formală sau angajantă ideologic constituie încă o vie dezbatere între comentatorii de astăzi.
Este numit rector al Universității din Freiburg, dar demisionează după un semestru, pentru a se putea consacra sarcinilor didactice. În cuvântările sale publice critică, din punctul său de vedere romantic-conservativ, depersonalizarea și înstrăinarea din societatea modernă. Comportamentul său politic este ambiguu, pe de o parte respinge concepțiile rasiale ale nazismului și se declară împotriva arderii cărților „suspecte” pe teritoriul universității, pe de altă parte nu întreprinde nimic pentru a împiedica antisemitismul în creștere, care afecta o parte din corpul didactic și din studenți. Tinde să se izoleze și organizează seminarii „privatissime” pentru un număr restrâns de doctoranzi aleși după criterii foarte stricte. Printre aceștia s-a numărat și românul Alexandru Dragomir. Lucrează la a doua sa lucrare fundamentală, „Beiträge zur Philosophie” („Contribuții la filosofie”), care va apărea abia postum, în 1989. După sfârșitul războiului este supus procesului de „denazificare” și suspendat de la universitate. În 1950 este reintegrat în corpul universitar; doi ani mai târziu este pensionat. În 1974 începe editarea operelor sale complete în peste 100 de volume.
Heidegger a murit la 26 mai 1976 la Freiburg.
Opera filozofică:
În această lucrare, Heidegger vorbește încă de la început despre „necesitatea reluării întrebării privitoare la ființă”. Demersul său este, așadar, unul ontologic, ce vine în continuarea ontologiei lui Platon și Aristotel. Numai că în centrul „ontologiei fundamentale” heideggeriene stă, de astă dată, „Dasein-ul uman”. Întrebarea privitoare la ființă ia, încă de la început, forma întrebării privitoare la ființa unei ființări determinate.
Existența autentică a omului este configurată ca o deschidere în lume și ca proiectare conștientă ce depășește cotidianul, având certitudinea morții ineluctabile. Heidegger își pune deci întrebarea fundamentală asupra sensului existenței, căzută în uitare și trivialitate, care nu ar fi fost tratată suficient în ontologia clasică, începând de la originile sale în filozofia greacă. Este adevărat că Aristotel prezintă în „Metafizica” sa o sistematizare a categoriilor ființei, totuși fără a tematiza sensul existenței, care ar putea să ducă la înțelegerea diversității ontologice. Omul, în calitatea sa de ființă, are totdeauna o reprezentare asupra ideii de existență, idee care poate fi asimilată cu cunoștința pe care o are asupra obiectelor. Această cunoștință este denumită „ontică”, referindu-se la știință, fără a cerceta relațiile sale cu obiectele, în timp ce problema existenței obiectelor este denumită „ontologică”, în măsura în care se pune problema sensului existenței, ar putea fi denumită chiar „pre-ontologică”. Intenția lui Heidegger constă în a demonstra rolul coordonatelor temporale ca orizont transcendent al căutării sensului de a fi. Pentru că oamenii se confruntă cu existența într-o formă neteoretică și numai condiționați temporal, altfel nu s-ar putea spune sub nici o formă „aceasta este”. Explicarea problematicei legată de timp oferă mijloacele de examinare a sensului existenței, pentru că existența este înțeleasă doar pornind de la forma sa temporală. Interpretarea ființei începe cu înțelegerea temporalității. Din aceasta rezultă sensul unitar al structurii temporale în cele trei dimensiuni ale sale: „Viitor”, „Prezent” și „Trecut”. Această concepție a lui Heidegger a marcat o cotitură importantă în filosofia europeană, sub influența sa îmbogățindu-se curente ca existențialismul și deconstructivismul.
Distincții importante în Ființă și timp: ontologic / ontic, ființă / ființare, existențial / existențial, autenticitate / neautenticitate, temporalitate a „Dasein”-ului / temporalitate a ființei înseși. Ființă și timp este o carte neterminată. Varianta publicată în anul 1927, cu subtitlul Partea întâi, cuprinde de fapt doar primele două secțiuni ale primei părți. Cea de a treia secțiune a fost scrisă de Heidegger, dar nu a fost publicată, deoarece autorului i-a devenit clară imposibilitatea continuării proiectului filozofic din această carte. Textul celei de-a treia secțiuni a fost distrus (conform unei mărturii a lui Heidegger). Anumite dezvoltări care făceau conținutul celei de-a treia secțiunii sunt cuprinse în textul prelegerii despre „Problemele fundamentale ale fenomenologiei”, ținută Marburg imediat după anul 1927. Pentru înțelegerea lucrării Ființă și timp sunt de altfel indispensabile prelegerile ținute de Heidegger în acea perioadă, publicate postum în cuprinsul Ediției complete / Gesamtausgabe.
În anii '30, după ce autorul renunță să ducă la bun sfârșit „ontologia fundamentală” din „Ființă și timp”, filozofia lui Heidegger va cunoaște o prefacere radicală. Ea nu va mai avea în centrul său „Dasein-ul uman”, ci va avea în vizor ființa însăși.
Kant și problema metafizicii (1929):
Cartea cea mai importantă, cronologic, după Ființă și timp, este așa-numita „carte despre Kant”, care are la bază interpretarea extinsă din prelegerea intitulată „Interpretare fenomenologică a Criticii rațiunii pure„ (din anul 1925). Încă din Ființă și timp, Heidegger afirmase despre Kant că a fost „primul și singurul care a mers o bucată de drum către investigarea dimensiunii temporalității ființei” (p. 23). Drept urmare, îl interpretează pentru a scoate la iveală un Kant „metafizician”, adică preocupat de problema dintotdeauna a metafizicii, cea ontologică. Heidegger încearcă să arate, printr-o interpretare destul de „violentă” (și va recunoaște asta mai târziu), că facultatea imaginativă (Einbildungskraft) este „timpul însuși”, așadar că acolo s-ar pregăti determinarea ființei umane ca „Dasein”, adică pornind de la timp. De remarcat că, în această carte, unde se vorbește preponderent despre „finitudinea omului”, desemnarea terminologică a acestuia nu mai e așa strictă precum în Ființă și timp: Heidegger vorbește acum despre „Dasein-ul din om” (lucru care, după cum povestește Gadamer, a părut la vremea aceea surprinzător, deoarece nu se mai putea ști dacă „Dasein” înseamnă omul însuși sau o „facultate” a sa). Însă acesta era mai degrabă un semn că proiectul filozofic din Ființă și timp începuse să sufere modificări, care vor deveni cu timpul din ce în ce mai radicale, până când filozofia lui Heidegger, în anii ’30, va cunoaște o spectaculoasă „răsturnare”.
Opera târzie:
Temele abordate după 1950 au fost istoria metafizicii ca destin al Occidentului, esența tehnicii ca realizare a metafizicii, cu posibilitatea de a se depăși pe sine însăși, esența limbajului și funcția poeziei ca posibilitate de a ajunge la conștiință și evadarea din superficialitate. Alte opere importante ale lui Heidegger din această perioadă au fost „Ce înseamnă a gândi” (1954), „Tezele lui Kant asupra ființei” (1963), „Asupra tratatului lui Schelling despre esența libertății umane” (1971).
Cea mai importantă scriere publicată de Heidegger în ultimii săi ani de viață este textul conferinței ținute la Freiburg în anul 1962, intitulată Timp și ființă (text publicat în volumul Despre miza gîndirii). Titlul este identic cu cel al secțiunii a treia din Ființă și timp și vrea de fapt să semnalizeze „că gândirea din Ființă și timp a fost continuată”. În acest text își face apariția pentru prima oară termenul-cheie al filozofiei heideggeriene târzii, Ereignis. (Acesta, ca și „Dasein”, este un termen intraductibil, însă semnificația lui ar putea fi redată prin formula „evenimentul revelării propriului”). Textul conferinței este însoțit în volum și de procesul-verbal al unui seminar ținut pe marginea lui.
Filosofia moral-politică:
Heidegger nu a scris filozofie politică și a respins interpretarea operei sale drept contribuții la etică. Michael Gillespie a încercat să reconstruiască filosofia moral-politică a lui Heidegger într-un compendiu de istorie a filosofiei politice, dar s-a limitat să o descrie folosind deseori cuvântul „pare”. Gillespie s-a bazat mai mult pe tăcerea lui Heidegger decât pe afirmațiile lui, de exemplu îl critică pentru că nu a condamnat nazismul. Acuzațiile pe care le face Gillespie sunt grele (părăsirea cetății, asociere cu monștri, Oedip modern), dar sunt mai degrabă intuite decât demonstrate. Cert rămâne faptul că Heidegger a luat atitudine împotriva nihilismului, pe linia sugerată de Nietzsche.
Heidegger și românii:
În 1942 Walter Biemel scria: „Heidegger cunoaște România din buna reputație de a fi o țară a filosofilor, căci mereu îi vin de acolo studenți în filosofie… Pe când bulgarii vin la Freiburg să studieze economia politică, iar maghiarii medicina, românii își reprezintă țara pe frontul spiritual”. Mai mulți studenți români au avut privilegiul de a studia cu Martin Heidegger, pe parcursul unui deceniu și jumătate, începând cu primii ani ai șederii lui Heidegger la Freiburg. Aceștia erau foștii studenți ai lui Nae Ionescu de la București sau D. D. Roșca și Lucian Blaga de la Cluj. Heidegger se adresa grupului de doctoranzi români folosind substantivul <die Lateiner>. Între primii cursanți se află Constantin Floru și Dumitru Cristian Amzăr, iar ultimii sunt Alexandru Dragomir, Walter Biemel și Octavian Vuia.
Români care au frecventat cursurile lui Martin Heidegger:
Dumitru Cristian Amzăr (1906-1999): etnolog, a păstrat o legătură durabilă cu Heidegger;
Nicolae Balcă (1903-1983): filozof și teolog cu o teză de doctorat în filosofie la Weimar, autorul articolului Interpretarea existenței omenești în filosofia lui Heidegger (1939);
Walter Biemel (n. 1918): filozof german de origine română, stabilit în Germania;
Virgil Bogdan (1899-1969): traducătorul în românește al Fenomenologiei spiritului lui Hegel;
Alexandru Dragomir (1916-2002): pregătirea unui doctorat cu Heidegger a fost întreruptă de mobilizarea sa pe front;
Constantin Floru (1897-1983): a fost trimis la Heidegger chiar de Nae Ionescu;
Vintilă Horia;
Constantin Noica;
Constantin Oprișan (1921-1958);
Petre Pandrea;
Chirilă Popovici;
Ștefan Teodorescu;
Petre Țuțea;
Octavian Vuia (1913-1989): fiul etnologului Romulus Vuia.
Traduceri în limba română:
Originea operei de artă, trad. de Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu, București, Univers, 1979, ediția a II-a , București, Humanitas, 1996
Repere pe drumul gândirii, trad. de Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu, București, Editura Politică, 1988
Ființă și Timp, trad. de Dorin Tilinca și Mircea Arman, București, Jurnalul Literar, 1994 (ediție incompletă)
Timp și Ființă, trad. de Dorin Tilinca și Mircea Arman, București, Jurnalul Literar, 1995
Introducere în metafizică, trad. de Gabriel Liiceanu și Thomas Kleininger, București, Humanitas, 1999
Conceptul de timp, trad. de Cătălin Cioabă, București, Humanitas, 2000
Parmenide, trad. de Bogdan Mincă și Sorin Lavric, București, Humanitas, 2001
Fiire și Timp, trad. de Dorin Tilinca, ediție îngrijită și studiu introductiv de Mircea Arman, Cluj-Napoca, Grinta, 2001
Ființă și timp, trad. de Gabriel Liiceanu și Cătălin Cioabă, București, Humanitas, 2003
Prolegomene la istoria conceptului de timp, trad. de Cătălin Cioabă, București, Humanitas, 2005
Metafizica lui Nietzsche, trad. de Ionel Zamfir și Cătălin Cioabă, București, Humanitas, 2005
Problemele fundamentale ale fenomenologiei, trad. de Bogdan Mincă și Sorin Lavric, București, Humanitas, 2006
Martin Heidegger - Elisabeth Blochmann, Corespondență, trad. de Ileana Snagoveanu Spiegelberg, , București, Humanitas, 2006
Despre miza gândirii, trad. de Cătălin Cioabă, Gabriel Cercel și Gilbert Lepădatu, București, Humanitas, 2007
Bibliografie în limba română:
Otto Pöggeler, Drumul gândirii lui Heidegger, trad. de Cătălin Cioabă, București, Humanitas, 1998
Rüdiger Safranski, Un maestru din Germania. Heidegger și epoca lui, trad. de Ileana Snagoveanu-Spiegelberg, București, Humanitas, 2004
Cătălin Cioabă, Jocul cu timpul, București, Humanitas, 2005
Walter Biemel, Heidegger, trad. de Thomas Kleininger, actualizată de Cătălin Cioabă, București, Humanitas 2006
Magdalena Mărculescu-Cojocea, Critica metafizicii la Kant și Heidegger, Editura Trei, 2005
Cristian Ciocan, Moribundus sum: Heidegger și problema morții, Humanitas, 2007
Christian Ferencz-Flatz, Obișnuit și neobișnuit în viața de zi cu zi: Fenomenologia situației și critica heideggeriană a conceptului de valoare, Humanitas, 2009
Bogdan Mincă, Scufundătorii din Delos: Heidegger și primii filozofi, Humanitas, 2010
Gabriel Cercel, Cartea experienței: Heidegger și hermeneutica vieții, prefață de Gabriel Liiceanu, Humanitas, 2010
18 cuvinte-cheie ale lui Martin Heidegger, Gabriel Liiceanu, București, Humanitas, 2012