Acțiuni

Luiza-Adriana Grama

De la Referate

Versiunea din 31 martie 2012 17:23; autor: 79.117.89.111 (Discuție)

(dif) ← Versiunea anterioară | Versiunea curentă (dif) | Versiunea următoare → (dif)

Cristian Neagu a scris în articolul „Destinul Luizei Adriana Grama“, publicat în revista Ecoul:

Am primit volumul de versuri într-o împrejurare festivă, când nimic nu anunţa surprinderea de a mă regăsi în suma detaliilor sentimentale, exprimate de versurile Luizei Grama. Nici după ultimul vers citit nu am închis cartea. Retrăiam vinovăţia impardonabilă faţă de femeia iubită de mine la superlativ, buna mea Donia… Da, şi mie mi-au fost şoptite rugăminţi de genul: „Cere-mi orice,/Dar nu-mi cere să nu te mai iubesc.” (Cere-mi orice, p.5) Apoi, în cumulul nefast al ezitărilor, când sufletul meu nu reuşea o anumită desprindere, tot ea, Donia, privindu-mi bagajele, a murmurat cu lacrimi în ochi: (lacrimi ce mă mai dor şi astăzi) „Ţi-aş spune să rămâi,/Dar mi-e teamă că n-ai să vrei/Şi-ai să mă răneşti/Încercând să găseşti o scuză/Pe care ai vrea să o cred.” (Ţi-aş spune, p.6) Am făcut această introducere cu caracter personal, pentru a se înţelege ce m-a determinat să disec sentimentalismul de o rară profunzime aflat în fiecare poezie ce întregeşte volumul Risipitor de albastru (Ed.Anamarol 2009).


Adevărata intuiţie sentimentală sau artistică, nu întotdeauna este „tăişul” care ne-ar face să pătrundem dintr-o dată în inima lucrurilor şi a fiinţelor, ci mai degrabă coincidenţele coordonatelor vieţii, atribuite receptorului, sesizate de acesta pe parcursul lecturării. În tot cazul, nu există o simetrie a intimităţii autentice fără o oarecare formă de comuniune temporală. Orice cunoaştere rămâne mediată şi lăturalnică în majoritatea cazurilor. Ceea ce este deosebit în poezia Luizei Grama, ţine fără îndoială de această cerinţă esenţială. Să vedem aşadar, cum se cufundă autoarea într-o viziune retrospectivă a fericirilor trăite cândva, transformate în nostalgii şi regrete ce voalează şi atenuează durerea de acum: „Cine-mi va săruta tăcerea,/Când nu se va mai sparge de cuvintele tale?/ Cine-mi va săruta clipele,/ Când ele vor trece departe de tine?” (Cine, p.7)

Melancolia este o noapte a sufletului, în fapt, o prelungire în care se etalează reperele conştientului penitent unde, visarea pune stăpânire pe fiinţă. Vom include acestei explicaţii, selectând strict primul vers al fiecărei strofe, la una din poeziile Luizei: „Te-am iubit!” [...] „Te-am aşteptat!” [...] „M-ai lovit!” [...] „Te-am iertat!” (Te-am iertat, p.11) Câtă graţie sufletească conţin aceste extacţii! Vedem cum dragostea se strecoară brusc în cursul unui destin, al cărui echilibru îl tulbură. Dar dacă dragostea este înălţare de la real la imaginar, transfigurare a lumii, nu cumva e adevărat şi inversul, nu e adevărat că pasiunea poate deveni cunoaştere şi că graţie ei lucrurile pot reapare, mai pure, mai exacte? „Sufletul meu, e strada pustie/ pe care mergi” (Sufletul meu, p.19) „Eşti dragostea/ pe care n-am trăit-o încă.” (Odă iubirii netrăite, p.21) „Mi-e teamă de distanţă,/ unde nu e dor.” (Fobii, p.22) „Miros a pământ reavăn/ şi-a frunze moarte,/ miros a uitare/ şi-a singurătate.” (Neputinţă, p.25) Codul virginităţii descifrat poate într-o dorinţă pudică, determină erosul adolescentin în comprimarea tumultului contopit dintre suferinţa fizică: (boală) „Captivă doar/ în colivia speranţelor deşarte/ în care mă adap/ cu apa vie a viselor/ transformate în iluzii.” (Din nimic se naşte totul, p.31) …şi cea sentimentală: „Răstigneşte-mi iubirea/ pe altarul durerilor tale/ istovitoare./ Fii preotul păgân/ din templul fiinţei mele.” (Clepsidra din mine, p.33) „Nici demon pământean, dar nici copil…/ Zidire de cetate fără punte,/ Stăpână a râvnitului final/ Şi sclavă a eternului:<Nu încă>” (Femeia care n-are vârstă,p.40) Accentuarea durerii provocată de iubire, decurge ca şi o incantaţie mitologică, (blestem de bine) asupra celui plecat… „În noaptea adâncă/ şi plină de stele,/ Pe focul ce arde/ în iernile grele,/ Pe apa ce curge/ şi sapă tunele,/ Te blestem să mori/ în braţele mele.” (Blestemul, p.34) Parcursul discontinuu al pasiunii îngăduie îndrăgostitei să profite de „scurtele momente de repaos” pentru a-şi aprecia stările ca pe un fapt ireversibil: „Nu plâng ce n-am avut !/De ce să irosesc în van atâtea lacrimi/ Şi umbre de regrete să sape brazde-adânci?” (Intangibil, p.42) …şi totuşi revine, (cum se putea altfel?) să se decanteze în amintiri, şi să mai spere: Lasă-mă să te iubesc aşa cum ştiu,/ C-un potop de vise senzuale,/ Cât mai sunt pe lume vreau să fiu/ Portul pentru nava vieţii tale.” (Lasă-mă să te iubesc, p.130)

Abordând tema suferinţei ca stare de spirit, tresărim pentru Luiza Grama, la versurile: „De un deceniu uit iarba cum mai creşte/ Şi doar tăceri mai înfloresc pe ram,/ Cu mâna-i aspră timpul mă zideşte/ Şi port în gând biserici fără hram.” (Patimi, p.128) A uita cum creşte iarba, este cumplit; este echivalentul orbirii.Tăcerile,…izolare.Zidirea de timp,…cândva a văzut. Biserici fără hram,…nesperanţă. Vom da citatului strofele codificate din care ni se sugerează mult mai mult decât constatările noastre de până acum: „<Himeră să fii dacă asta-ţi doreşti/ CU OCHII PIERDUŢI lumea poţi s-o priveşti,/ Şi timpul va trece cu schimbări şi alai/ Tu neştiută-n odăi poţi să stai,/ Dar ŢI-E DRAGĂ LUMINA şi ştii/ În viaţă ce poţi şi ce vrei să devii,/ Trăieşte zâmbind şi culege ce poţi/ Cu sufletul tău bucurându-i pe toţi.>/ Aşa mi-a şoptit cu glas de cristal,/ Cea de-a treia ursită într-un final.” (Ursitoarele, p.92) Vom trece cu vederea forma imperfecţiunii gramaticale, „într-un final” şi vom pătrunde spre esenţa cugetului tăinuit în fiinţa suferindă, în care se află realitatea sumbră pe care şi-a înălţat edificiul şi pe care continuă să se sprijine resemnarea: „Cum să simţi lipsa unei aripi/ Când n-ai zburat cu ea până la ceruri.[...?]/ (Indiferenţă, p.44) „Mă târăsc cu aripa frântă/ Pe cerul spuzit de stele.” (Constelaţii fără număr, p.78) „Ce foc ascund/ Sub haina neputinţei mele/ Ştiu numai eu,/ Şi Cel care-i ascuns în stele.” (Mister,p.102) „Mă dor ochii când se izbesc de ziduri,/ [...] Uneori de-atâta singurătate,/ Îmi las privirea să se izbească de noapte,” (Suflet hoinar, p.13)

Dacă Luiza Grama este cunoscută şi sub pseudonimul „fatalista” ca şi derivat regresiv, vom conchide în urma analizei, că de fapt îi va corespunde cel „progresiv” adică, forţa de a crede cu tărie în destin pentru că dramei, îi este necesară cea mai strictă unitate de acţiune, în timp ce poezia cu care ne încântă, ţine de hipersensibilitate. Chiar şi atunci când îmbracă nuanţat forma dramatică, vorbim de frumuseţea vieţii, de frumuseţea umană, în cele mai variate accepţii ale conceptului, privind frumosul fizic şi frumosul psihic.