Ion Pascal Vlad De la Ulyse la "Omul scorbură" de Dumitru Velea
Volumele de poeme ale lui Ion Pascal Vlad, la o privire descriptivă, sunt construite binar: un promontoriu liric, al poetului, care înaintează în apele necunoscutului şi o călătorie vizionară şi existenţială în lume.
În primul volum Arderi filtrate (Ed. Litera, 1986, Buc.) acest promontoriu, conceput ca o introducere orchestrată la o operă, numit Uverturile confesiunii, este format dintr-o suită de viziuni lirice, ce consistă din elemente selectate şi aşezate după o ordine a arderii, fragmente al căror liant este (a fost) chiar focul. "Prin lentila zilei se scutură scrumul / certelor arderi / în timp ce copilul prin ierburi înalte / călăreşte calul cuprins de nevroze" (Prăfuitele cărări); "prea arzândele poveri / stau pavăză fragilităţii din cuvinte", "prin văi cu var şi cu cenuşă iluminează iarba" (Tendinţă de echilibru); "când bezna o traversăm cu mâna pe aprinsele unelte" (Soarele); "prin cenuşa imperiilor / nichelate arătări cu ochi de neon", "neîncăpătoare faleza / pe care aleargă oasele calcinate" (Pace neîncăpătorului cuvânt). De pe promontoriul unei asemenea lumi se iscă viziuni, sunt "în starea latentă", timpul se dezvăluie de sorţi ca fast "semnele-ţi arată ţinta, cărările / cărora zilnic te-ai dăruit" (Rugă pentru senin), starea eroului este optimistă "e vreme încă destulă pentru toate / peisajele arse sortite reînfloririi / pentru a-ţi creşte copiii" (Epică) - şi călătoria, povestea, poate să înceapă: "De la firul de fum - răsărind / ca iarba printre năruitele ziduri - / până la semnele viziunii / curgând peste împodobitele maluri / ar putea fi şi chiar este / o anumită poveste" - cu ţinta, spre "noptile sinelui împădurit cu mesteceni" (Împădurit cu mesteceni). Pentru a doua parte, călătoria, Ion Pascal Vlad recurge, ca foarte mulţi scriitori, la simbolicul şi fascinantul personaj din Odiseia, numind-o Ulyse. In nuce, acţiunea mitică a aventurii cunoaşterii de sine şi a lumii se reduce la călătoria eroului din lumea de zi cu zi în cea misterioasă şi fantastică, revelatoare de sensuri si solutii privitoare la moarte si nemurire, cu tâlcul, aflat după sirul de peripetii si încercări, că aceasta din urmă consistă în călătoria în sine, ceea ce se caută găsindu-se şi fiind de fapt tot timpul în sufletul eroului. Numai că de la a şti la a cunoaşte, trebuie executată călătoria. Pentru orice om ea este importantă. În cazul de faţă, călătoria se desfăşoară cu multe volute, cu despărţiri de sine ale eroului liric, cu rătăciri, despărţiri ale eului şi identificări, insula căutată fiind în indescifrabilul nenumit. Elementul în care se desfăşoară navigaţia imaginară ar trebui să fie apa, numai că acesteia i se suprapune mineralul şi focul. Călătoria înseamnă şi o trecere prin vârstele omului şi ale lumii. Debutul călătoriei : în ciuda aparentei împliniri a vieţii din timpul diurn "Era pe Insulă o linişte aparte / crăpând seminţele în pârg " în cel nocturn se petrece la un semn " dezlegarea " copilului (din fiecare) de cele ştiute, pentru cele ce trebuie cunoscute. " Dar într-un miez de noapte cu aerul vibrând / căzu pe geana mării o pulbere stelară / şi-n setea dezlegării puternic fu cuprins / copilul dintre ierburi cu sufletul aprins " (În ziua plecării). Lumea se subiectivizează " Mâinile duc luntrea preschimbând valul în înţelepciune ", şi, în acelaşi timp, se cosmicizează " stelele ne iau drept călăuze " (Prea copt miez). Peripeţiile şi probele, la Circe, Ciclop, " printre sensuri " şi " stâncile-aprinse ", prin " fierbinţi vămi " şi sub " ninsorile arzânde ", prin " cascadele lunecării spre Insulă " sunt tot atâtea arderi. " Albit e câmpul până la ardere-adâncă / de osemintele bunilor / şi cum pânzele tale / în aşteptări se resfiră / eu şi ai mei trecem / prin cenuşa ceasornicelor / nepătat păstrând / seninul Insulei " (Până la ardere) ; dar ca aventura să se desfăşoare, condiţia este ca el să nu-şi uite Tatăl şi Insula " către tine vin neuitatule / cu mâlul din râuri pe tâmple depus, / râuri purtându-ţi ochii în care văd / luminate sanctuarele Insulei " (Către Tatăl). Pe o treaptă a cunoaşterii eroul află " că lumea / din interiorul clepsidrei şi cealaltă / sunt două surori vitrege care la lăsatul zorilor / fără pricină veşmintele-şi rup " (Pentru că) ; pe o alta, în termeni psihnanalitici, presimte prezenţa animei (Nedefinitul din partea stângă). Întoarcerea pe Insulă şi în sine, în solitudine, după " lungile nopţi de trecere prin rănile lumii ", se revelează ca marea ardere de sine (" cu oasele-mi calcinate ") şi intrare prin " duble porţi de lumină " a celui ce strânge " în pumni grăuntele " pentru " rostul periplului " (Fragemtent final), ca jertfă întru înviere. Fie şi prin această sumară descriere, apare limpede modelul genetic al liricii lui Ion Pascal Vlad. El se va repeta, şi lărgi cu alte determinări, de la sine la lume, în următoarele cărţi.
Cu Singurătatea căsniciei (Ed. Focus, 2002, Petrosani), poetul iese în lume. Se deschide cu o aceeaşi uvertură a câtorva poeme, cu " mesaje de bună credinţă " din partea antecesorilor, " dinspre cei ce au fost în ţara aceea " şi coboară " î'n ziua searbădă / cu un pumn de grăunţe luminoase ", solicitând trecerea frontierelor, călătoria în " ţara acea ", aventură desfăşurată când în orizonturi subiective, când obiective, prin " grota aprinsă " ce-i lumea întreagă. Acelaşi element : focul, bine determinat ca fiind cuvântul, proprietate primejdioasă a omului (s-a zis prea târziu, după textele sacre!), când îl foloseste ca poem şi, pedepsitoare la ardere, chiar de acesta, când îl risipeşte fără sens, adică subiectivist şi precar. Aventura începe cu condamnarea la ardere : " pentru că n-ai încetat să mă ucizi / cu treburile tale casnice stând la cozi / în staţii de autobuz şi aşa mai departe / pentru că nu poţi s-aştepţi prin anticamere / şi nici să tragi pe cineva de mânecă / spunându-i poftim domnule / ăsta e poemul ce-ndelung m-a rănit / pentru toate acestea şi altele / la ardere te condamn " (Impertinenţa poemului). Astfel se înlătură " comedia " şi lumea devine " o pânză din şubrede-mpletiri ", cu o parte a certitudinilor sensibile şi alta, a lucrurilor şi relaţiilor, ambele părelnice şi nepărelnice, într-un joc al arderilor şi constituirilor, al focului parcă înflorit heraclitian. Anterioara solitudine (" poetul dă la câini singurătatea-i falsă ") se deschide spre " exodul ruginirii ", spre un orizont al " lumii corodate ", unde " oraşul cufundat în noapte pare un morman de oase ", iar " păsări cu limbile-oxidate / sfârşesc prin prăbuşire cu pliscul în cenuşă " (Curgeri nocturne). Focul îşi va dezvălui structura ambivalentă, în acest exod al lumii el fiind partea prost devoratoare, nu cuvânt, ci gest şi sminteală umană. " Pe geam de priveşti / e totul o flacără neagră / înlăuntru păienjenii sadic devoră / ere schiloade cu miros de sulf ". Omul a devenit o mască, iar copilul (pentru reînceperea aventurii) este greu de găsit : " Scrum e totul în jur / oase stinse sub prăbuşiri de cer / cum să te caut copile când urmele-mi pier / prin spuză prin aer prin ger ? " (De la capăt neliniştea). Călătoria începe cu " moartea ghidului " spre " barierele sulfului " pentru a pătrunde în orizontul unei lumi de cenuşă, unde eul trecut prin flacără este iarăşi " copilul ", dar ajuns pe treapta de unde " îşi strigă nevinovăţia ". " Pe-aici totul e bine " spune o Scrisoare din Arcadia, şi parcă îl auzim pe Oedip, cu o clipă înainte de dezvăluirea adevărului şi scufundarea în tragedie, înainte de smulgerea ochilor şi deschiderea cunoaşterii. La începutul primei călătorii crăpau " seminţele în pârg ", la cea de-a doua se găseşte, preluând istoric lumea, " bulb crăpat / lucrurile luminând / craniile oraşelor " (Mimică). Acelui declic de " pulbere stelară " îi corespunde " coboară steaua ta incendiată / şi muşcă furioasă din pământ / sunt ţurţuri lungi pe streaşina din timp / şi caii morţi au lacrimile-oxidate " (Elegie în afara oraşului); acel " miez de noapte " cheamă " E-atât de târziu peste lume " ; ca spaţiu, o lume alienantă la nivelul mai multor orizonturi, oarecum borgii danteşti cu pigmentări " de boli ", cu " vămile închise ", cu " miros de iod ", o lume prăbuşită în întuneric, unde chiar prin " mările norilor sinistru se mişcă luntrea / şi nu-i semn de lumină / dinspre partea de nord a Emboliei. / / Un drum coliliu străbate Ulise " (Elegie la ţărmul Emboliei). Încercările, peripeţiile eului iau chipul unei repetate damnări : fetele răului jucând pe flăcări amăgitor şi devorator. " Stând pe butuci veghează tărcata arătare / ciclopul spânzurând între uluci metalice / când false reclame luminează Terra " (Expoziţie naivă). Qui-pro-quo-urile s-au înmulţit : " Joacă arlechinul zilnica bufonerie / timpii aprinşi vomită ucigătoare binefaceri / pe străzile metropolelor / împestriţatele cortegii duc lumea / duc moartea în spate " (Şase cvasielegii), din lume rămânând " un fel de amintire despre lume " din care se aude doar ţipătul poetului : " eu nu implor, eu demasc şi acuz sub privirile sinteticilor ochi / acuz prin glasul celui ce-şi arde trupul / de buza cuptoarelor prin gura celui prins / sub prăbuşirile cerului / lumea din mine acuz... " (Breyten). Unui eu fisurat nu-i poate răspunde decât o lume fisurată. Nici o legătură nu ţine, zadarnic se caută " elementul coagulant / împreunarea întru căsnicia / universală ". Anterioara Insulă se regăseşte ca solitudine a poetului, iar arderea de sine, ca sfâşiere a poemului: între o părelnică subiectivitate "un saxafon care / plânge dulce-amar" şi o evanescentă obiectivitate "o formă de / peşteră stelară / îngrămădind în el vrute şi / nevrute" (Singurătatea căsniciei).
Starea de zbor şi starea de reptilă (Ed. Grinta, 2004, Cluj-Napoca) repetă, cum se vede chiar din titlu, aceeaşi structură binară. De data aceasta, poetul se reîntoarce la sine, luând de la capăt aventura ca stări. Este îmbogăţit cu neputinţe : ale sale şi ale lumii. Starea de zbor, i-am putea zice şi icarică, după sens şi titlu al unui poem, priveşte avatarurile eului poetic, ale conştiinţei acestuia. Este o stare în miezul căreia se află un conflict, acelaşi privitor la folosirea cuvântului, dintre poem şi poet, în mod primejdios sau pedepsitor, reluat la un nou nivel de obiectivare : poemul devine poezia, care îl hrăneşte, " sponsorizează " pe poet, iar poetul îşi recunoaşte sfâşierea în ipostaze, de print al " canalelor subterane / şi al pungilor de plastic " şi " anonimul ce-şi strigă-n pustiu libertatea ", pe de o parte, şi de cel care poate, ca un Rimbaud, " deveni oricând Altul ", pe de altă parte. Impertinenţa poemului rimează cu poemele Ipostazele lui Drosingher şi Fals tratat despre sponsorizarea poeziei. Dacă anterior reacţia eului poetic era de supunere la ardere şi, în călătoria în lume, de o subiectivă desfăşurare, sfârşind într-un ţipăt de acuzare, aici conştiinţa capătă determinaţiile sfâşierii şi ale pustietăţii lumii " Doamnă cum fără să ştii / mă faci milogul morţilor de pe bancnote ", iar călătoria - o pelerinare, să-i zicem, cu călăuză : " pare-se că între chipul / rămas dincolo de ziduri / şi cel pipăind întunericul lucrurilor / cineva se vrea călăuză " (Balada celor şapte uşi). Acelei nedefinite anima " din partea stângă " a lui Ulyse, din prima călătorie, îi corespunde o proiecţie a femininului, determinat în nedeterminarea sa, " De-o veşnicie timpul te rescrie / şi nimic nu te poate cuprinde-prinde. Nedefinita, finita, infinita ", " mireasă aşteptând mirii înveşmântaţi / în bocet sfânt " din poemul Fată rătăcind prin pădurea de salcâmi. Anterioarelor arderi le răspund determinaţiile transparenţei sinelui, " fantasme bântuind / prin sinele său / împădurit cu iluzii ", altfel zis : cine pe cine priveşte ? din Priviri paralele. Eul liric ia acum chipul unui Icar meditativ în ascensiunea prăbuşitoare. Lirismul acestei sfâşieri atinge o puritate amintind de Nichita Stănescu : " Stăm lipiţi de sine / ca de-un spine / tu rănit şi eu rănit / sub scutul de trandafir / şi de-atâta însingurare / mările-s însângerate / bătrânule Dedal " (Meditaţiile lui Icar). Iar călătoria se eliberează de cojile cotidiene, devine în cuvintele poetului " starea de reptilă ", şi se deschide, parţial, spre viziuni şi lirism constitutiv. Nu întâmplător călătoria se luminează ca " starea de reptilă ", implicând tâlcul eternităţii. Se ştie de la Ghilgameş că şarpele i-a furat omului planta nemuririi : "un şarpe, adulmecând mireasma buruienii / pe ascuns, apucă buruiana / şi pe dată-şi aruncă solzii cei vechi " (Epopeia lui Ghilgameş, Ed. Mondero, Buc., 1998, p 145). În această parte prealirică şi dulcebaladescă, Ion Pascal Vlad execută revelatorii identităţi : şarpe-cuvânt-peregrin : " şarpele ce-aduce / verdele-n cuvinte " (Balada celui născut la răscruce), " Tu l-ai cunoscut pe-acel / peregrin pe mări de sulf / ce purta pe creştet soare / scăpărat dintre cuvinte " (Balada nocturnă). La capăt, peregrinarea, cu încă o treaptă asumată, se dezvăluie ascensională : " firea de mii de ţepi împunsă / se coace urcând prin gândul înrosit " (Baladă finală II).
Al patrulea volum, Omul scorbură (Ed. MJM, 2006, Craiova), adaugă modelului genetic noi elemente, prin cele două părţi ale sale : Risipiri în retină şi Viermele din bronz. Prin ardere şi sfâşiere, prin a deveni Altul şi a fi prins sub presiunile " metamorfozării " cuvântului, eul liric solicită onticitatea acestuia. Ion Pascal Vlad scrie " Să fim bine înţeleşi, / zidul acesta este chiar un zid / de care poţi să-ţi spargi aura nimicniciei fără / regrete // paharul acesta / - din care printr-o libaţie stângace / s-a vărsat vinul anilor risipiţi - / este chiar un pahar gol : / cine-l va umple la loc ? " (Retorica lucrurilor). Este uşor de văzut căderea în paradoxul ontologizării abstracte. " Să scrii cuvinte despre cuvinte / poemul care nu va fi terminat niciodată, / ce invenţie imbecilă, abstractă şi inutilă " (Fals tratat despre arta poetică). Dar această cădere în paradox situează eul într-un nou orizont de înfruntare cu primejdiosul cuvânt şi luminează o stare de criză : prăbuşirea în disperata inconsistenţă şi continua zbatere sub spectrul diverselor pericole. " De-o veşnicie, / acelaşi animal bătătoreşte zăpada / de jur împrejurul casei ", " prin depărtarea neagră / ochii lupului " (Despre o anumită filosofie) Solitudinea se determină şi se agravează. " A'tâta singurătate în lucruri, / în cuvinte, / în lehamitea lumii / şi-n gura balaurului, / în ochii harpistei / şi-n foşnetul cancerului / pe potecile virgine ale sângelui ! // Doamne, ce păsări sunt acestea / care cântă după gratii ? " (Doamne, ce păsări sunt acestea ?). Perceputa inconsistenţă a eului se dimensionează, cuprinzând omul ca oricare ; se conştientizează ca " omul scorbură " ce pare pândit şi hăituit din toate părţile, numai de plinătate nu. Cu această povară şi dramă a inconsistenţei de sine, a acelui " Altul " şi a lumii, sub un transcendent abia perceptibil, poetul căzut în solitudine, un Iacob fără înger (" Sub cupola circului, dresorii / fac prăstii din jugulare de tigru / în timp ce Iacob se biciuieşte / în piaţa pustie şi rece ", Biciuirea lui Iacob), optează, în călătoria din partea a doua, pentru un real istoric, uneori exact circumscris, vizibil şi din adnotarea la poemul Viermele din bronz " Poem scris lângă statuia lui Mozart - Viena ". Zădărnicia şi neantul pun stăpânire pe omul conştient de inconsistenţa sa. Anterior, poetul căuta " elementul coagulant " pentru " împreunarea întru căsnicia / universală ", acum pierdută-i clipa, se accentuează liric drama negăsirii verigii din marele lanţ al fiinţei, cum s-a zis. " Fără-ncetare se înalţă zădărnicia / şi pierdută-i clipa împăcării ; / jumătate de lume / fugăreşte cealaltă jumătate / în timp ce moartea, gândindu-ne, / lustruieşte ţeasta sărmanului Yorick " (Alergând pe coji de nucă). A fi gândiţi de moarte " în chinul universal ", şi om şi lume ! Drama inconsistenţei eului cu manifestările sale lirice rezonează în călătoria prin realul istoric, prin apele înroşite ale vieţii, cu inconsistenţa şi precaritatea acestei realităţi cu valorile sale cu tot, zise absolute. Chiar în bronzul, gândit de cei vechi mai tare decât moarte, stă ascuns şi lucrează letal viermele. Aici lirismul se ridică, nu din baladescul efluviilor şi arderilor proprii, ci din epicitatea şi vedeniile " omului scorbură " prin lumea de-o zi, ce pare fără sfârşit. Acelei arderi de sine, ulysiene, îi răspunde acum, pe această treaptă a aventurii lirice a lui Ion Pascal Vlad o cădere în mişcarea rea a negativului, " arunc pe umeri cămaşa samariteanului şi, / încrezător, / intru cu capul / în primul zid de apă al zilei. / Azi, mîine s.a.m.d. " (Suspans amânat).
Totuşi, descrierea acestei aventuri lirice a lui Ion Pascal Vlad vorbeşte despre refacerea omului şi a lumii sale.