Ion Victor Antonescu (n. 2 iunie 1882, Pitești, d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un om politic român, ofițer de carieră, general, șeful secției de operații a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și Ministru de Război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și Conducător al Statului cu puteri dictatoriale.
Antonescu a decis intrarea României în al Doilea Război Mondial de partea puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Hitler că teritoriile românești pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov vor fi retrocedate României sub presiunile Germaniei. A fost demis de la conducerea statului de regele Mihai I prin Actul de la 23 august 1944. La 17 mai 1946 a fost condamnat la moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie 1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.
Date biografice:
Ion Antonescu s-a născut la 2 iunie 1882, la Pitești, într-o familie de militari. După absolvirea claselor primare (1890-1894) și a primelor patru clase de liceu (1894-1898), a urmat Școala fiilor de militari Craiova (1898-1902), Școala militară de infanterie și cavalerie (1902-1904), Școala specială de cavalerie Târgoviște (1905-1906), Școala superioară de război București (1909-1911), urmată de un stagiu la Marele Stat Major (1911-1912) și de Școala de observatori aerieni (1912-1913). După primul război mondial a urmat un stagiu de pregătire la Academia militară Saint-Cyr din Franța. Tatăl său, ofițer de carieră, a divorțat de mama sa, Lița Baranga, și s-a recăsătorit cu Frieda (născută Cuperman sau Kuppermann), evreică (după moartea tatălui generalului Antonescu, care devenise șeful statului, ea și-a reluat, demonstrativ și ca frondă, numele Cuperman, rezistând protestelor și insistențelor fiului.)
Prima sa soție (1924-1926), Rachel Mendel, a fost o evreică originară din Franța, cu care s-a căsătorit când era atașat militar la Londra și cu care a avut un copil. Antonescu s-a străduit să oculteze această căsătorie.
În 1928, la vârsta de 45 de ani, Antonescu s-a căsătorit cu Maria Niculescu (zisă „Rica”), fiica Anghelinei și a căpitanului Teodor Niculescu, din Calafat. Maria Niculescu era văduva lui Gheorghe Cimbru (ofițer de poliție, decedat în 1919), cu care avusese un fiu (Gheorghe, handicapat post-poliomielită, decedat în 1944). După moartea lui Cimbru, Maria a plecat la Paris, unde s-a recăsătorit, în iulie 1919, cu bijutierul francez-evreu Guillaume Auguste Joseph Pierre Fueller. După șapte ani de căsnicie, a divorțat de Fueller, dar divorțul a fost contestat în cadrul unui îndelungat și jenant proces de bigamie, inspirat probabil de persoane din anturajul regal (Moruzov?).
Cariera:
Sublocotenent la Regimentul 1 Roșiori, s-a distins în timpul Răscoalei din 1907, când, în fruntea unui mic detașament care apăra intrarea în Galați, fără a trage un foc de armă, a convins țăranii răsculați să nu intre în oraș.[necesită citare] Pentru aceasta a fost felicitat de inspectorul general al cavaleriei, prințul moștenitor Ferdinand. În data de 12 martie 1907, tânărul sublocotenent Ion Antonescu a ordonat la Galați deschiderea focului împotriva unui grup de 200 de țărani aflați în drum spre negocieri la oraș, fapt de vitejie care s-a soldat cu moartea a 12 oameni din grupul de țărani. A fost avansat locotenent în 1908. A absolvit Școala superioară de război din București (1911-1913) cu gradul de căpitan. În timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic a fost șef al biroului operații al Diviziei 1 Cavalerie. Între 1 noiembrie 1914 și 1 aprilie 1915 a funcționat la Școala de ofițeri de cavalerie.
A participat la (1916-1918), în funcție de șef al statului major al generalului (din 1930 mareșal) Constantin Prezan, unde a conceput planurile de apărare a Moldovei față de invazia trupelor germane conduse de feldmareșalul Mackensen în a doua jumătate a anului 1917 (din 1916, cea mai mare parte a teritoriului României se afla sub ocupație germană). În acest război, Antonescu și-a câștigat reputația de comandant militar priceput și pragmatic, executant meticulos și dur. Duritatea sa i-a adus porecla „câinele roșu”.
Pentru contribuția la cucerirea Budapestei și înfrângerea Armatei Roșii ungare (1919), locotenent-colonelul Ion Antonescu a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a (Decretul Regal nr. 5454 din 31 decembrie 1919).
Antonescu și-a început și activitatea politică în 1919, cu ocazia Conferinței de Pace de la Paris. A publicat un studiu cu caracter naționalist, intitulat Românii. Origina, trecutul, sacrificiile și drepturile lor (București, 1919), descris de el ca „foarte sumară și rapidă examinare a drepturilor în baza cărora România va trebui sa iasă de la conferința de pace cu granițele pentru care a sângerat și la care a aspirat neîntrerupt mai bine de zece secole”. Această lucrare susținea vehement pretențiile teritoriale ale României, asupra întregii regiuni a Banatului (așa cum fusese promisă României prin tratatul din august 1916, încheiat cu ocazia intrării României în primul război mondial de partea Antantei), pretenții exprimate de România la Conferința de Pace prin prim-ministrul Ion I.C. Brătianu, Antonescu susținând că în viitor nu era exclus un posibil conflict armat în acest sens (al anexării Banatului de către România).
În martie 1920, noul prim-ministru, generalul Averescu l-a propus pe Antonescu ca atașat militar la Paris. Propunerea a fost respinsă în urma raportului nefavorabil al observatorului militar al Franței la București, generalul Victor Pétin, care îl descria drept personalitate negativă, „extrem de orgolios, șovin și xenofob”. Postul a fost acordat colonelului Șuțu, care l-a deținut până în 1922, când acesta a părăsit Franța și postul i-a revenit lui Antonescu, de data aceasta fără opoziție. Între 1923 și 1926, Antonescu a fost atașatul militar al României în Franța, Marea Britanie și Belgia.
După reîntoarcerea în România a fost numit comandantul Școlii Superioare de Război (1927-1930), șeful Marelui Stat Major al armatei (1933-1934), promovat la 25 decembrie 1937 general de divizie și după trei zile numit ministru al apărării în guvernul de 44 de zile al lui Octavian Goga (1937-1938).
În urma unei afirmații vexatorii la adresa lui Carol al II-lea - „și-a clamat notoriu moralitatea prin refuzul de a se așeza la masă cu regele acompaniat de Elena Lupescu, pe motiv că nu stă la masă alături de-o curvă (metresă), deși el însuși își alesese o femeie încă măritată, pe Maria Fueller, înainte ca aceasta să fi fost divorțată” - a fost demis și trimis disciplinar la comanda Corpului 4 Teritorial, apoi, în 1940, i s-a impus domiciliu forțat la mănăstirea Bistrița.
- 5 septembrie 1940 – 23 august 1944: președintele Consiliului de Miniștri, numit prin decret regal și demis prin decret regal.
- 16 septembrie 1940: s-a autopromovat la gradul de general de corp de armată.
- 5 februarie 1941 (sau la 18 februarie, după Ioan I. Scafeș în „Odessa, o victorie scump plătită” ), conform decretului nr. 841, s-a autopromovat la gradul de general de armată.
- 22 iunie – 17 iulie 1941: Grupul de Armate general Antonescu.
- 6 august 1941: decorat de germani cu Crucea de Fier în rang de cavaler.
- 21 august 1941: s-a autodecorat cu ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a și I-a.
- 22 august 1941: s-a autopromovat la gradul de mareșal (decretele de decorare și de promovare au fost semnate de rege).
Procesele și moartea:
Anul Nou 1944 a adus Armata Roșie la granițele României. Față cu dezastrul apropiat și inevitabil Mareșalul a publicat următorul Ordin de zi „Ordinul de zi nr. 219 al Mareșalului Ion Antonescu către Armată, cu prilejul anului nou 1944” - fragment:
„Iubiți ostași,
Stați cu fruntea sus în fața faptelor voastre, a acelora care vă amenință și a Aceluia care de sus vă judecă, ne pedepsește drept și la timp pe toți.
Lupta voastră este dreaptă.
Fapta voastră în ținuturile ocupate și prin locurile călcate a fost blândă și omenească.
Nimeni pe unde ați trecut nu a fost jefuit și nu a fost lovit. Omul pentru noi este om, ori din ce nație ar fi el și oricât de rău ne-ar face el.
Toți acei cari au fost găsiți în calea noastră au fost ajutați și au fost ocrotiți ca oameni.
Noi nu am deportat pe nimeni și voi nu ați înfipt pumnalul în pieptul nimănui. În temnițele noastre nu au fost aruncați și nu zac oameni nevinovați. Credința tuturor și crezul politic al fiecăruia au fost respectate. Nu am dezrădăcinat nici oameni, nici familii din așezările lor, pentru interesul nostru politic sau național.”
După arestarea sa, Ion Antonescu a fost predat sovieticilor. A fost deținut timp de aproape doi ani în U.R.S.S., după care a fost readus în țară pentru a fi judecat. Condamnat la moarte la 17 mai 1946 de Tribunalul Poporului din București, a fost executat prin împușcare la Jilava la 1 iunie 1946, alături de foștii săi colaboratori, criminalii de război Mihai Antonescu, fost ministru de externe și vicepreședinte al consiliului de miniștri, generalul de jandarmi degradat Constantin Z. Vasiliu, fost comandant al Jandarmeriei și subsecretar de stat la Ministerul de Interne (3 ianuarie 1942 - 23 august 1944) și Gheorghe Alexianu, fost guvernator al Transnistriei. Tribunalul Poporului din București a pronunțat 13 sentințe de condamnare la moarte, dintre care 3 condamnați au fost grațiați cu comutarea pedepsei în închisoare pe viață și 6 condamnați în contumacie, care nu și-au mai executat pedeapsa.
Execuţia lui Ion Antonescu:
Conform cu raportul oficial, întrebat despre ultima sa dorință „Ion Antonescu a cerut să fie executat de militari și nu de gardienii închisorii”, dar a fost refuzat. Înainte de execuție, Ion Antonescu a exclamat: „Iar ție, popor ingrat, nu-ți va rămâne nici măcar cenușa mea.” [...] După care s-a dat comanda pentru execuție. Armele au fost încărcate și atunci când s-a tras, Mareșalul a salutat ridicându-și pălăria cu mâna dreaptă, după care a căzut. Ion Antonescu s-a ridicat imediat, sprijinindu-se într-un cot și a spus: „Nu m-ați împușcat, domnilor, foc!”, la care gardianul șef s-a dus la el cu pistolul în mână și l-a împușcat în cap. Doctorul i-a examinat și a spus că Antonescu și Vasiliu erau încă în viață. Gardianul șef s-a dus din nou la Vasiliu, dar i s-a blocat pistolul când a încercat să tragă. A luat o pușcă de la unul dintre gardieni și a tras un foc în capul lui Vasiliu, dar după aceia pușca s-a blocat și ea. A schimbat pușca cu alta și a mai tras alte trei focuri în diferite părți ale corpului lui Vasiliu după care s-a dus la I. Antonescu și i-a tras trei focuri în piept. Doctorul i-a examinat din nou și a spus că Antonescu era mort, dar Vasiliu mai era în viața. Din nou, gardianul a tras un foc în capul lui Vasiliu. Creierii lui Vasiliu au fost împrăștiați, dar el mai mișca și mai spunea ceva ce nu putea fi înțeles. Gardianul s-a dus din nou și i-a mai tras două focuri în cap după care doctorul l-a declarat și pe Vasiliu mort.”
Pentru a evita pelerinaje, Antonescu a fost înmormântat într-un loc menit să rămână neștiut. Sentința din 17 mai 1946 a fost contestată în anul 2006 și reconfirmată, cu anumite amendamente, de Curtea de Apel București la 5 decembrie 2006.
În urma recursului intentat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție procesul a fost rejudecat la Înalta Curte de Casație și Justiție care, la 6 mai 2008 a anulat sentința Curții de Apel București și a respins definitiv cererea de revizuire a sentinței date de Tribunalul Poporului din București, din 17 mai 1946.