Acțiuni

George Coşbuc

De la Referate

Versiunea din 5 august 2013 04:26; autor: 192.234.81.226 (Discuție) (George Coşbuc - Biografie)

(dif) ← Versiunea anterioară | Versiunea curentă (dif) | Versiunea următoare → (dif)

George Coșbuc (n. 20 septembrie 1866, Hordou, comitatul Bistrița-Năsăud, azi Coșbuc, județul Bistrița-Năsăud; d. 9 mai 1918, București) a fost un poet și traducător român din Transilvania, membru titular al Academiei Române din anul 1916. Poezia sa aparține patrimoniului cultural național și, deși este considerat un poet care a scris poezii care se recitau la serbările școlare sau populare, creația sa îl recomandă drept un autor clasic al literaturii române, un om cu un gust literar desăvârșit și un autor canonic, care nu poate lipsi din manualele școlare nici în ziua de azi. A dus, de asemenea, o prodigioasă activitate de iluminare a țăranilor, e un precursor al mișcării poporaniste și un tehnician desăvârșit al prozodiei, folosea o gamă foarte variată de picioare metrice și de ritmuri, de la cele ale poeziei populare la terța rima. A dat o versiune completă a poeziei lui Dante, Divina comedie. A tradus foarte mult din lirica străină și a adaptat prin localizare la sufletul și mediul țărănesc Eneida și Odiseea (Iliada a fost tradusă de contemporanul său, George Murnu) și a introdus specii ale poeziei orientale, cum ar fi gazelul, în poezia română. Toate aceste calități îl recomandă pentru poziția pe care o ocupă, de autor clasic, dar mai ales simțul echilibrului și faptul că a scos în evidență partea solară, idilică, a sufletului țăranului român.

Biografie:

Primii ani:

George Coșbuc s-a născut al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coșbuc și ai Mariei, fiica preotului greco-catolic Avacum din Telciu. Copilăria și-o va petrece la Hordou, în orizontul mitic al lumii satului, în tovărășia basmelor povestite de mama sa. Primele noțiuni despre învățătură le primește de la țăranul Ion Guriță, dintr-un sat vecin, despre care Maria Coșbuc auzise „că știe povești”. De la bătrânul diac Tănăsucă Mocodean, Coșbuc învață a citi încă de la vârsta de cinci ani. Poetul și-a început studiile la școala primară din Hordou, în toamna anului 1871, pe care, din motive de sănătate, le întrerupe după clasa I. Din toamna anului 1873, pentru clasele a II-a și a III-a, urmează cursurile școlii din Telciu, comună mare pe Valea Sălăuții, învățând germana cu unchiul său Ion Ionașcu, directorul școlii. În clasa a IV-a (1875), se află la Școala Normală din Năsăud, pe care o absolvă pe data de 21 iunie 1876. În toamna acestui an, Coșbuc se înscrie în clasa I a Gimnaziului Fundațional din Năsăud; de atunci datează și primele contacte cu operele literaturii române și universale: Lenau, Heine, Chamisso, Bürger și alții. La liceul din Năsăud predau profesori cu o pregătire serioasă, se punea accent pe studiul limbilor și al literaturilor clasice, încât Coșbuc și-a format aici o temeinică bază pentru cultura sa.

Începe să scrie versuri și activează în Societatea de lectură Virtus Romana Rediviva a gimnaziului, din clasa a V-a (1880 - 1881) ca membru extraordinar. În clasa a VII-a, Coșbuc este ales vicepreședinte al societății, iar la 2 octombrie 1883 devine președinte. Publică în paginile revistei Muza someșeană (1882 - 1883) primele poezii, citește la ședințele societății traduceri din Rückert, Petőfi și o poveste populară, în 600 de versuri, Pepelea din cenușă. Contactul cu literatura clasică, mai cu seamă latină, cu principalele opere ale literaturii europene, dragostea față de folclorul românesc și față de cărțile vechi îi marchează, din această perioadă, destinul creator. În mai 1884 își susține examenul de bacalaureat, după trecerea acestuia, în toamna anului 1884, se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere a Universității maghiare din Cluj, care avea pe atunci și o catedră de limbă română. A continuat studiile clasice, frecventând cursurile de istoria grecilor vechi, traducere și interpretare de scrieri alese din Cicero, teoria și istoria retoricii la greci și romani, sintaxa greacă și istoria literaturii latine. A fost numit în comitetul Societății Iulia a studenților români; își începe colaborarea la Tribuna din Sibiu (decembrie 1884). În noiembrie 1886, bolnav și confruntat cu diverse dificultăți materiale, nu mai figurează printre studenții clujeni, frecventând doar anumite cursuri universitare. Continuă colaborarea la Tribuna, publicând Atque nos, Fata craiului din cetini, Draga mamei, Dragoste păcurărească. Ioan Slavici, directorul Tribunei, îl caută personal la Cluj pentru a-l atrage în redacția revistei și pentru a stabili cu el o eventuală colaborare. Publică la revista din Gherla Cărțile săteanului român, continuă să tipărească în Tribuna povești și basme versificate (Fulger, Brâul Cosânzenii, Tulnic și Lioara), corespondează cu Slavici, care îl cheamă la Sibiu, în redacția ziarului. Din vara anului 1887 poetul începe să lucreze ca redactor la Tribuna, inaugurându-se astfel o etapă hotărâtoare în formația sa.

Debutul literar:

Despre începuturile sale literare George Coșbuc mărturisește:

„Cea dintâi poezie am publicat-o la vârsta de 15 ani într-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o mai am și nici nu știu ce era, însă îmi amintesc ca a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardelenești.” — George Coșbuc

Referirea este făcută la revista de informare pedagogică și literară Școala practică, redactată de pedagogul Vasile Petri, în care, „student” în clasa a VII-a liceală, G. Coșbuc trimite spre publicare în primăvara anului 1883 o traducere. Primele încercări de versificație, cu solide studii umaniste de limba latină și greacă, filosofie și istorie filozofică, istoria literaturilor, poetică și prozodie, datează din perioada cursurilor Gimnaziului Fundațional din Năsăud. Evenimentul principal se produce în toamna anului 1880, când gimnazistul este primit ca membru al Societății de lectură a elevilor Virtus Romana Rediviva:

„Întâiele încurajări mi le-au dat profesorii mei de liceu care în vederea talentului meu literar mă scuteau de studiile științifice...” — George Coșbuc

Începând din octombrie 1882, membrii societății elevilor gimnaziști din Năsăud redactează publicația liceului, Muza Someșeană, un caiet manuscris, în care elevii publicau texte originale, traduceri și observații critice. Aici vor apărea primele poezii ale elevului George Coșbuc, altele urmând a fi citite de autor în ședințele societății, în total peste cincizeci de poezii „dintre cele 160 scrise pe când era elev în clasa a șasea”. La 20 decembrie 1883 Societatea de lectură Virtus Romana Rediviva îl alege ca președinte. Mai târziu, în numărul 47 din 18/30 noiembrie 1884, revista Familia din Oradea îi publică poezia Aș vrea să fiu, semnată tot C. Boșcu, purtând indicația „după Petöfi”. Debutul publicistic propriu-zis se produce tot în 1884, când revista Tribuna din Sibiu îi publică sub pseudonimul C. Boșcu (anagrama numelui Coșbuc), snoava versificată Filosofii și plugarii. Prezentată sub formă de foileton, această snoavă (are peste 350 de rânduri) apare în trei numere consecutive ale revistei (nr. 183-190 din 5/17 decembrie - 8/28 decembrie 1884). G. Coșbuc transmisese vasta compoziție din Cluj, unde se înscrisese la Facultatea de Litere și Filosofie. I. Slavici, conducătorul Tribunei, își va reaminti mai târziu acest debut:

„Într-una din zile am primit la redacțiune, pentru «foița» (rubrica literară permanentă) Tribunei, un manuscript, curat și citeț, o snoavă versificată. Autorul se subscria Boșcu și plicul fusese pus la poștă din Cluj. Mi se părea lucru învederat că acel Boșcu e-ncepător, student la Universitatea din Cluj, și mă bucuram. căci n-o fi poate, adevărat că ziua bună de dimineață se cunoaște, dar nu mai încape nici o îndoială că cei în adevăr aleși chiar de la începutul lucrării lor își dau destoiniciile pe față. Mi-a plăcut snoava și am publicat-o...” — Ioan Slavici - „Amintiri”

Debutul editorial are loc prin apariția la Sibiu, în Biblioteca poporală a Tribunei, a cinci broșuri: Blăstăm de mamă, Legendă poporală din jurul Năsăudului și Pe pământul turcului (1885), Fata craiului din cetini, Draga mamei (1886) și Fulger. Poveste în versuri (1887). Credincios ziarului în care și-a făcut adevăratul debut literar, Coșbuc va rămâne colaborator asiduu al Tribunei mulți ani, chiar și după ce se va stabili în București.

Gazetar la Sibiu:

În august 1887, G. Coșbuc ajunge la Sibiu, unde va rămâne până în 1889. Slavici va consemna cu entuziasm evenimentul: „De vreo două săptămâni avem aici pe Coșbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse capete”. Mișcarea literară de la Tribuna a dus la cristalizarea poziției lui Coșbuc față de literatură, în direcția interesului către folclor, ca bază a literaturii culte, și către limbajul popular, orientată, în esență, spre idealul restabilirii unității culturale a poporului român. Timpul petrecut aici s-a dovedit a fi cel mai rodnic din activitatea sa. Munca în redacția Tribunei, alături de I. Slavici, I. Bechnitz, de Septimiu Albini, toți oameni cu o serioasă cultură înaintată, a însemnat o adevărată școală literară.

„Gheorghe Coșbuc, înzestrat din belșug de către firea cea darnică, s-ar fi ridicat în toate împrejurările deasupra contemporanilor săi, n-ar fi ieșit ceea ce a fost dacă nu și-ar fi croit lucrarea vieții în mijlocul acestor oameni cu cultură generală, care toți erau scriitori ...” — Ioan Slavici - „Amintiri”

Anii petrecuți în redacția Tribunei sibiene (1887 - 1889) vor culmina cu apariția poemului Nunta Zamfirei, un poem - spectacol admirabil, care a impresionat chiar și pe olimpianul Titu Maiorescu. Cu Nunta Zamfirei George Coșbuc s-a impus definitiv în atenția cititorilor și a criticilor de peste munți, fapt care i-a creat aureola de mare poet. Și tot cu ea s-a impus mai întâi și la București, după ce fusese publicată în Convorbiri literare, în martie 1890.

„La 1893, când am publicat «Balade și idile» eram cunoscut în țara românească numai după un ciclu de poeme cu subiecte luate din poveștile poporului și să le leg astfel ca să le dau unitate și extensiune de epopee. Nunta Zamfirei este un episod din această epopee.” — George Coșbuc

Înainte de a fi publicată în Convorbiri literare, Nunta Zamfirei fusese citită de Coșbuc, la 4 februarie 1890, la ședința Junimii, în București. În jurnalul său Maiorescu va nota: „Coșbuc, cu eminenta sa poezie Nunta Zamfirei”. Până la apariția poeziei Noi vrem pământ! (1894), Nunta Zamfirei avea să rămână cea mai cunoscută și mai apreciată scriere a lui George Coșbuc. Poemul a fost elaborat în decursul a 5 ani. Prima versiune, datând din 1884, ultima perioadă a studiilor gimnaziale din Năsăud, a fost publicată pentru prima oară în Tribuna, Sibiu, la 24 martie 1889, și îl consacră definitiv pe autor ca poet de real talent. Aceasta va constitui și varianta citită la Junimea spre sfârșitul lui ianuarie 1890. Versiunea reprodusă în Convorbiri literare, București, nr. 12, 1 martie 1890, va cunoaște o formă mai accentuată decât cea din Tribuna și mai apropiată de cea pe care poetul o va publica în toate edițiile antume ale volumului Balade și idile. Poetul însuși va vorbi despre perioada petrecută la Sibiu ca despre „cei mai rodnici” ani ai săi. Acum își orientează scrisul spre idilă, specie literară în care a rămas neîntrecut, și trece treptat de la simple versificări pe teme folclorice la creații originale. În paginile Tribunei i se tipăresc numeroase poezii, semnate sau nesemnate, printre care unele dintre cele mai izbutite creații ale sale: Nunta Zamfirei, Mânioasă, Numai una, Fata morarului, Crăiasa zânelor, o parte din Anacreonticele sale, publicate cu mici modificări în ciclul Cântece la sfârșitul volumului Balade și idile din 1893. Spre anul 1889, Tribuna începe să lucreze în pierdere, situația ducând la desființarea unor posturi, printre care și cel al lui Coșbuc. La insistențele lui I. Slavici, Titu Maiorescu îl cheamă la București, unde sosește pe la mijlocul lunii decembrie 1889.

Perioada bucureșteană:

Sosit la București, Titu Maiorescu l-a primit în ședința Junimii din 23 decembrie 1889, ardeleanul citind, alături de I.L. Caragiale. I se oferă un post de desenator-calculator la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice. Spre sfârșitul lunii ianuarie 1890, George Coșbuc este invitat la o nouă ședință a Junimii. Relațiile lui cu Titu Maiorescu și Junimea s-au păstrat, totuși, destul de reci, deși Maiorescu îi aprecia originalitatea și talentul, reținerile explicându-se doar politic. Deși sporadic, publică la Convorbiri literare poemele La oglindă (1890), alte trei poezii, între care și Rea de plată (1892). Continuă să publice la Tribuna (Pe lângă boi, Trei, Doamne, și toți trei, Cântec), la Lumea ilustrată, (Fatma, 1891; Vestitorii primăverii, Noaptea de vară, Vara, Vântul, 1892; Rugăciunea din urmă, 1893). Demisionează din postul de funcționar și este cooptat în colectivul profesorilor asociați care elaborau un manual de școală intitulat Carte românească de citire, lucrează un timp în redacția unor publicații (Lumea ilustrată). În anul 1893, apare volumul Balade și idile (258 de pagini), editat de Socec. O primă variantă a acestui volum este gata de tipar la Editura Librăriei Socec din primăvara anului 1892. În 1893, volumul Balade și idile a apărut în luna iunie, apariția fiindu-i menționată în Românul literar (nr. 19 din 13 iunie) și în Moftul român (2 iunie 1893), care anunța evenimentul într-o notă nesemnată, pusă în seama lui Caragiale:

„Pe câmpul vast al publicisticii române, pe care crește atâta spanac des și abundent, a apărut în sfârșit zilele acestea și un copac și e așa de mândru și așa de puternic, că mii și mii de recolte de buruieni se vor perinda și el va sta tot mereu în picioare, tot mai sănătos și mai trainic, înfruntând gustul actual și vremea cu schimbările ei capricioase și făcând din ce în ce mai mult fala limbii noastre românești - un volum de Balade și idile de George Coșbuc.” — notă nesemnată - „Moftul Român”, 2 iunie 1893

La Academia Română: În ședința din 13/26 mai 1916, sub președinția lui Iacob Negruzzi, Secțiunea literară a Academiei Române hotărăște cu 4 voturi din 6, să-l propună pe George Coșbuc membru titular al Academiei. La 20 mai/2 iunie plenul academic, prezidat de Barbu Delavrancea, alege ca membru activ pe poetul George Coșbuc. Vorbind în numele Secției literare, Duiliu Zamfirescu spunea în raportul său:

„Reputația sa literară e așa de întinsă, încât numele său a devenit popular în toate țările locuite de Români. Primindu-l în mijlocul nostru consfințim ceea ce opinia publică a hotărât de mult. Domnul Coșbuc a dat poporului român, în mai puțin de 25 de ani, o cantitate de muncă literară atât de considerabilă, încât numai pentru aceasta s-ar cuveni să-i deschidem ușile amândouă pentru a-l primi între noi. Dar calitatea lucrărilor sale întrece cantitatea. Poeziile sale sunt adevărate poezii și sunt originale.” — Duiliu Zamfirescu

Sfârșitul:

La 24 februarie 1918, apare în revista Scena din București ultima poezie a lui Coșbuc - Vulturul. „La 9 mai 1918, poetul George Coșbuc moare la București. Țara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspirațiile neamului nostru ...” spunea Bogdan-Duică la înmormântarea ilustrului dispărut. La moartea lui Coșbuc, Nicolae Iorga, cel care afirmase mai demult că „poezia lui Coșbuc este de o virtuozitate extraordinară”, publică un necrolog pe care-l încheie cu următoarele cuvinte:

„Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanții din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al țării. Să lăsăm ca asupra frunții lui palide, acum liniștite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut.”

În ziarul Lumina, din București, Liviu Rebreanu publică, la 14 mai 1918, articolul George Coșbuc, afirmând printre altele:

„Coșbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii românești. Ardelean a rămas toată viața. Până și în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi ședea bine. Aici în țară dragostea lui a fost pentru cele șase milioane de țărani. Simțea o fraternitate profundă cu dânșii ... A răsărit deodată, fără să-l știe nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor și bisericuțelor bucureștene. Și a biruit împotriva tuturor celor scufundați în inimații și neputințe. A adus lumină, sănătate, voioșie. Scrisul lui Coșbuc trăiește și va trăi cât va trăi neamul românesc.” Opera[modificare]

Tematică și particularități:

După cum însuși a mărturisit-o, Coșbuc intenționa să realizeze o epopee, astfel încât „baladele” și celelalte poeme luate din „poveștile poporului” pe care le-a scris, să capete „unitate și extensiune de epopee”. Deși nerealizată pe deplin, cele mai izbutite poeme ale sale se încadrează într-o viziune unitară, alcătuind o monografie epico-lirică a satului românesc. Regăsim în creația sa natura românească, muncile câmpenești, datinile atașate marilor momente ale existenței, erotica țărănească, revolta țăranului, experiența tragică a războiului, momente din istoria poporului român.

În descrierea naturii, deosebindu-se de V. Alecsandri (cel dintâi pastelist remarcabil în evoluția liricii românești), la Coșbuc obiectul evocării e omul pământului, peisajul având funcția de a-i oferi acestuia cadrul de manifestare, în tradiția poemelor lui Vergiliu și ale lui Hesiod, cu ale sale Munci și zile. G. Coșbuc închină fiecărui anotimp măcar câte o poezie, spectacolul lumii rurale relevând cadrul existențial și unele dintre îndeletnicirile țărănești tipice (Noapte de vară, Vara, În miezul verii, Iarna pe uliță). Natura este plastică și, de obicei, evocatoare de tablouri cu contururi exacte, exprimând puternice stări sufletești. Viziune artistică din Balade și idile este unitară, poemele impunându-se prin prospețime și prin optimism, în legătură intimă cu mentalitatea țărănească, ale cărei ipostaze fundamentale le stilizează. Idilele sunt caracterizate printr-un lirism discret, în viziune obiectivată epic sau dramatic. Poetul surprinde în scene de o grație firească semnele tulburării erotice, jocurile și capriciile iubirii, farmecul vârstei incerte, între o candoare sufletească și o instinctivă tactică erotică. Imaginea, esențializată, a psihologiei și a comportamentului erotic este recompusă prin reacțiile, gesturile și replicile eroilor. Se detașează din idile o anume simplitate a situațiilor, extrase dintr-un cotidian țărănesc, stilizat cu grație și simplitate. Dovadă a unei înzestrări clasice temperamentale, înclinată spre lumea obiectivă și nu spre atmosfera subiectivă, vocația poetului în descrierea naturii este desenul, în forma unor notații simple, neutre sub raport artistic, dar de o mare siguranță și expresivitate în mobilitatea percepției. Coșbuc a păstrat spiritul autentic românesc în balade, prin prezentarea momentelor nunții (Nunta Zamfirei) sau prin viziunea asupra morții (Moartea lui Fulger). Experiența tragică a războiului, momentele din istoria națională și revolta țăranului apar în sinteze poetice, reprezentative pentru psihologia noastră etnică și a filosofiei implicate în atitudinea românească în fața vieții și a morții. Coșbuc a creat o operă de sensibilitate românească, sinteză de autentică și originală substanță poetică și artistică.

Poezia erosului rural și a naturii:

Rada (1889)

La oglindă (1890)

Nu te-ai priceput (1889)

Supțirica din vecini (1893)

La pârâu

Baladă

Dragoste învrăjbită

Cântecul fusului (1893)

Fata morarului (1889)

Dușmancele (1893)

Numai una! (1889)

Scara

Spinul (1893)

Rea de plată (1891)

Recrutul

În zori

Pierde-vară

Vara (1892)

După furtună

Seara

Ștrengarul văilor

Vântul

Pace

Noapte de vară (1893)

Nuntă în codru

Concertul primăverii

Vestitorii primăverii

Iarna pe uliță

În miezul verii

Cântec (1900)

Poezia marilor evenimente din viața satului:

Nunta Zamfirei (1889)

Moartea lui Fulger (1893)

Poezia evocării trecutului și a Războiului de independență:

Decebal către popor

Moartea lui Gelu

Pașa Hassan

Oltenii lui Tudor

Un cântec barbar

Cetatea Neamțului

Povestea căprarului

Trei, Doamne, și toți trei

O scrisoare de la Muselim Selo

Dorobanțul

Cântecul credinței

Coloana de atac

Lirica de atitudine socială:

Noi vrem pământ

Lupta vieții

Pentru libertate

In opressores

Hora

Doina

Lângă leagăn

Un cântec barbar

Ex ossibus ultor!

Spânzurați-l, de-i mișel

Poezii de atitudine patriotică:

Graiul neamului

Țară avem și noi sub soare

Sus inima

În șanțuri

Poetul

Spadă și corăbii

Balade pe motive străine:

Baladă albaneză

Fatma

Puntea lui Rumi

Regina ostrogoților

El Zorab

Lordul John

Conducător de reviste:

Un rol de seamă în dezvoltarea culturii românești l-a avut G. Coșbuc și prin participarea sa la conducerea unor importante reviste, dovedind, în acest sens, o evidentă vocație publicistică. Experienței dobândite la Tribuna se va adăuga munca în redacția revistei Lumea ilustrată, publicație cu caracter enciclopedic, editată la București, bilunar în anul 1896. Din conducere fac parte: Coșbuc, D. Stănescu și I.I. Roșca.

La București, George Coșbuc a mai făcut parte și din conducerea revistelor Vatra (1894), Foaie interesantă (1897), Sămănătorul (1901) și Viața literară. Înființată la 1 ianuarie 1894, la București, revista Vatra, concepută în descendența Daciei literare și a Tribunei va apărea doar în 44 de numere, bilunare, până în august 1896. Publicația, culturală și literară, de orientare tradiționalistă, i-a avut ca directori pe I. Slavici, I.L. Caragiale și G. Coșbuc. Poetul era apreciat deja ca scriitor și acumulase și în munca de redacție o bogată experiență. În momentul constituirii definitive a colectivului redacției, Coșbuc era destinat să fie elementul de bază:

„Când noi, Caragiale, Coșbuc și eu, am luat cu C. Sfetea, înțelegerea să publicăm Vatra, ne puneam nădejdea în Coșbuc, pe care-l știam înzestrat cu multe și mari destoinicii și totodată și muncitor. Editorul rămânea deci răzămat numai în Coșbuc. Ne întâlneam, ce-i drept, adeseori ca să stăm de vorbă, dar acela care muncea era Coșbuc, numai el, și mai ales mulțumită ostenelilor lui a fost Vatra o revistă ilustrată care poate fi citită și azi cu plăcere.” — Ioan Slavici - „Amintiri”

Activitatea de traducător:

Din perioada studiilor gimnaziale de la Năsăud, poetul și-a manifestat pasiunea pentru literatura clasică greco-latină, pentru valorile literaturii universale. La vârsta de numai 15 ani, Societatea Virtus Romana Rediviva i-a acordat un premiu la concursul literar pentru traducerea unei versiuni din Odiseea, din care va publica fragmentar în revistele literare românești începând cu anul 1902 și parțial, în 1918, la Casa Școalelor. Utilizând octava pe care marii creatori ai epopeii Renașterii (Boiardo, Ariosto, Tasso) o acreditaseră ca strofă epică prin excelență, Coșbuc a prezentat în limba română sensurile fundamentale ale poeziei homerice. Versiunea sa este o transcriere fidelă, de o rară expresivitate și fluiditate. A dat, de asemenea, echivalențe creatoare, în lexicul cel mai adecvat din opera lui Vergiliu (Bucolicele și Georgicele).

Un mare efort creator l-a constituit traducerea Eneidei, încununată cu Marele Premiu al Academiei, „Năsturel” (1897), obținut până la el numai de V. Alecsandri și de Al. Odobescu, pentru întreaga lor activitate literară. În ședința de la 9 aprilie 1897, N. Quintescu, Gr. G. Tocilescu, Gr. Ștefănescu și Spiru Haret susțin premierea lui Coșbuc, „traducerea Aeneis fiind o lucrare de mare merit”, „triumful absolut al unui talent consacrat”. În Antologia sanscrită Coșbuc a tradus, fragmentar, părțile cele mai reprezentative ale literaturii de meditație indiană (Rig Veda, Mahabharata, Ramayana). A tradus, de asemenea, din Don Carlos de Schiller și, din original sau prin intermediar german, fragmente ample după Sacontala lui Kālidāsa. Un rol important în activitatea de traducător al lui Coșbuc îl are tălmăcirea Divinei Comedii, pe care Tudor Vianu o caracteriza drept „opera cea mai de seamă a măiestriei sale poetice”. După un început de traducere după o versiune germană, Coșbuc a învățat singur limba italiană, a călătorit în Italia (1912), și-a alcătuit o vastă bibliotecă dantescă, reluând, după original, traducerea integrală, la care a lucrat mai mult de cincisprezece ani. O primă versiune românească integrală a Infernului a fost pregătită pentru tipar mai întâi în 1902 și apoi în 1906, asupra acestor versiuni revenind în 1907, când încheiase și traducerile din Purgatoriul și Paradisul. Toate îndreptările unor imperfecțiuni stilistice și completarea unora dintre lacunele existente au continuat până în toamna anului 1911, când Coșbuc a întreprins demersuri pentru publicarea întregii traduceri a Divinei Comedii, „una din cele mai expresive traduceri pe care le cunoaște lumea”. Poetul George Coșbuc a fost, în același timp, și un original exeget, creator lucid și îndrăzneț al unui sistem personal de interpretare, prin La Tavola ronda, comentariu scris în limba italiană, „mic monstru de erudiție și de ambiție culturală”. Postum, în 1925, 1927 și 1931 apare traducerea celor trei părți ale Divinei Comedii, bardul năsăudean impunându-se, în acest domeniu al activității sale de traducător, ca un întemeietor. Traducerile sale sunt o deschidere spre universalitatea limbajului poetic românesc.

Prezență în Antologii:

Testament - Anthology of Modern Romanian Verse - Bilingual Edition (English/Romanian) - Testament - Antologie de Poezie Română Modernă - Ediție Bilingvă (Engleză/Română) - (Daniel Ionita, Editura Minerva 2012 - ISBN 978-973-21-0847-5)