GEORG TRAKL
Georg Trakl s-a născut la 3 februarie 1887, ca fiu al comerciantului de produse de fier, Tobias Trakl și al soției sale, Maria Catharina Trakl, ca al cincilea din șapte copii. Copilăria și tinerețea și-a petrecut-o în la Salzburg, în Austria, și a fost crescut de o guvernantă franceză, Marie Boring, pentru că mama lui era dependentă de droguri. Prin guvernanta franceză Georg Trakl are primele tangențe cu literatura franceză care a influențat întreaga sa operă prin, mai ales prin Arthur Rimbaud și Charles Baudelaire. O poziție deosebită în rândul fraților a avut-o sora lui, Margareta (Grete), cu care a avut o legătură incestuoasă. Trakl a văzut în ea „omologul său feminin”. Între 1897 și 1905 a urmat cursurile școlii din Salzburg, pe care le-a părăsit din cauza notelor slabe, după care a început o ucenicie de trei ani, ca farmacist. În timpul uceniciei a avut cu ușurință acces la droguri pe care le experimentase încă din perioada precedentelor probleme școlare din orașul natal. Când în 1906 cele două piese de teatru ale sale: „Ziua morții“ și „Fata Morgana“, au fost jucate fără succes, ba chiar dezastruos, la teatrul din Salzburg, el a distrus toate manuscrisele acelor pieselor, căzând într-o profundă depresie și într-o pauză creativă de 1-2 ani. După încheierea cu succes a cursurilor farmaceutice, Trakl a început, în speranța că va avea o carieră ca farmacist particular, la Viena, studiul facultății de farmacie, dar a renunțat în 1911 în favoarea unui an militar în batalionul medical. În acest timp a avut și primul contact cu mentorul său de mai târziu, Ludwig von Ficker, care l-a ajutat atât financiar cât și publicându-i poeziile în revista cu orientare expresionistă „Brenner” pe care o conducea. Începând de atunci, poeziile sale au fost publicate frecvent și în revista „Făclia”, condusă de Karl Krauss. În 1913, odată cu primul său volum de poezii, „Ziua de apoi“, Georg Trakl a ajuns la apogeul creației sale dobândind și o oarecare popularitate . Starea sa mentală, instabilă încă din copilărie, s-a agravat cu timpul, din cauza consumului excesiv de droguri, a relației instabile cu sora lui Margareta cât și a problemelor financiare. În august 1914 se înrolează voluntar ca sanitar în primul război mondial, pentru ca apoi să fie imediat transferat pe Frontul de Est, în Galiția. Trakl a trăit direct și din plin războiul dintre Austria-Ungaria și Rusia și a trebuit, ca ofițer sanitar, încă din primele zile, să se ocupe singur de aproximativ 100 de soldați răniți. Ca urmare, el a suferit o tulburare nervoasă, ajungând el însuși victima războiului. Internat în spitalul militar din Cracovia, Trakl a scris poemul său cel mai cunoscut „Grodek”, înainte de a muri, pe data de 3 noiembrie 1914, din cauza unei supradoze de cocaină. Nu este atestat faptul că s-a sinucis sau că a fost „doar” un accident. Totuși nu trebuie uitat că mai mai avusese în trecut o tentativă nereușită de sinucidere. Al doilea și ultimul volum de poezii „Sebastian în vis”, pe care l-a predat, înainte de război, în Salzburg, spre a fi tipărit, a fost publicat post-mortem,în anul 1915: Sebastian în vis.
Christian W. Schenk
CULORILE ÎN SIMBOLISTICA LUI TRAKL
"În general, culoarea este un mijloc de a exercita o influență directă asupra sufletului. Culoarea este clapa pianului. Ochiul este ciocănelul care bate. Sufletul este pianul cu multe corzi."
Wassily Kandinsky1; Despre spiritul în artă. Mai ales în pictura. München 1911.
Fenomenul culorilor este considerat unul dintre trăsăturile principale ale lui Georg Trakl, care necesită o analiză sistematică. Fiecare culoare este mai mult decât o culoare. În imaginea lirică aparent fragmentară, culoarea nu funcționează doar ca o purtătoare de informație, ci ca purtătoare a sensului. Să începem cu cea mai des folosită culoare în opera lui Trakl: Negru. Negrul pare a fi la Trakl (aproape) întotdeauna sumbru și are conotații clar negative cum ar fi: moartea, umbra și noaptea. La fel ca în cazul întunericului, ne gândim în cea mai mare parte la teribil sau, așa cum scrie Theodor Spoerri2: „celor necăjiți". De exemplu „îngerul negru" se poate interpreta în poemul „Celor timpuriu decedați” (în prima strofă). De fapt poate fi un mesager din împărăția morților. Interesant este exemplul în care Trakl, contrar ideii generale, asociază îngerul cu culoarea neagră. Poetul nu pare să folosească această culoare în forma sa originală, ca un atribut al unei culori pure, ci ca un mijloc de a descrie un anumit „peisaj” sufletesc. Negrul evocă la Trakl apropierea morții, precum și decăderea întregii vieți. De aceea se poate interpreta negrul mai mult ca o stare decât ca o culoare. Această dispoziție negativă poate fi găsită și în alte poezii ca în „Visul Răului”, unde „camerele sunt negre" și „bisericile negre se înalță în tristă splendoare". Siluetele turnurilor bisericii violează câmpul vizual iar starea de spirit este deprimantă și întărită de versul „Un loc înecat în groază și-ntuneric". De fapt, s-ar putea adăuga adjectivele și adverbele sumbre și întunecate la negru, deoarece ele sunt de fapt identice ca sens. Toate indică noaptea, amurgul și nu în cele din urmă moartea. Aceeași imagine se regăsește în „Tomna singuraticului”: „Când roua devine neagră pe pășunile goale". Roua este neagră, ceea ce nu corespunde realității și totuși cititorul intuiește ce vrea să spună poetul: Trakl asociază roua care cade pe pășunile sumbre cu seara / apusul (vieții). Totuși această imagine simbolizează și o anumită liniște, chiar idilică.
Uneori Trakl pare să-și dorească o moarte iminentă și dă, astfel, negrului, un sens de suveranitate. Relația dintre Trakl și moarte devine ambiguă în acest caz, deoarece în alte pasaje din poeziile lui, moartea, asociată culorii negre, este reprezentată în moduri diferite!
Albastru este culoarea cea mai întunecată din spectrul său și valoarea luminii lui ideale este adiacentă la negru. La Trakl cerul este adesea albastru și probabil simbolizează legătura cu eternul, cu infinitul. Culoarea albastră este adesea asociată cu moartea și efemerul. De exemplu, în cel de-al treilea vers din „Toamna Singuraticului”: "Un albastru pur apare dintr-o cochilie". Semnificația culorii este întărită gradat de adjectivul „pur". Albastrul devine mijlocul spiritualizării, spre deosebire de corpul fără viață, care va deveni o victimă a putrefacției. Este, de asemenea, demn de remarcat faptul că în poemul "Visul răului", Trakl nu recurge niciodată la adjectivul de culoare. Acest lucru se explică prin faptul că pentru el albastrul reprezintă, de asemenea, un fel de mântuire, pe care nu o poate găsi în viziunea din acest poem. În concluzie, se poate spune că culoarea albastră este, probabil, cea care reflectă cel mai mult spiritualizarea operei lui Trakl. Este o odihnă deplină a sufletului și astfel poate vorbi despre "sfințenia albastrului", în asentimentul lui Heidegger3. Pe de altă parte, culoarea albastră stă într-un contrast puternic cu rosul, ceea ce înseamnă o vitalitate distructivă. De asemenea ea implică o dinamică, instinctualitate, agresivitate și violență. În regnul animal, roșul, care înseamnă „pericol", la om este un simbol al sângelui, al luptei și, desigur, al pasiunii. Chiar și filozoful Weininger4 vorbește despre culoarea roșie ca despre „culoarea vieții inferioare și a voluptății ei. Roșul iadului este opusul albastrului cerului”.
Pentru Trakl, roșu înseamnă și exces și păcat; așadar se observă o legătură puternică cu fizicul uman.
O altă imagine în poezia lui Trakl este „lupul roșu", care apare în mai multe poezii. În primul rând, înseamnă agresivitate și animal; el este vânătorul neobosit de care animalul trebuie să se teamă. În al doilea rând, simbolizează irealul în varianta lui demonică. Tocmai faptul că nu există un "lup roșu", ne sperie. În poemul său „Furtună de seară” Trakl începe cu versul: „O, orele roșii de seară". Mai departe, în poezie se întâlnesc verbe precum "sfărâmare"; „urlet"; „sparge"; „strigăt" sau "hohot". Întreaga poezie este o singură viziune a groazei, evocată de orele roșii de seară. Atributul culorii înseamnă distrugerea totală, fie prin natură, fie prin vina interioară. În întreg simbolismul culorilor din poetica lui Trakl, culoarea roșie este cea care lasă cea mai puternică impresie. „Într-un mic concert” Trakl scrie „Un roșu care visător te cutremură", culoarea pare a-i tulbura puternic interioritatea. Deși albastrul pare a fi culoarea lui preferată, roșul joacă, de asemenea, un rol foarte important în poezia sa. În plus, adjectivul culorilor apare deseori în contextul focului și al flăcării. Puterea distructivă a focului se amplifică astfel. "Un copac ars într-o flacără roșie [...]" („Peisaj” poate fi chiar interpretat ca purgatoriu în care se plătesc păcatele terestre, mai ales când știm că însuși Trakl se considera ca fiind un păcătos. Este surprinzător faptul că Trakl, spre deosebire de mulți alți poeți, nu plasează nicăieri dragostea în contextul roșului. Culoarea inimii el o prezintă doar ca desfrâu și iubire fizică.
Aureola culorilor lui Trakl este în acest sens mai puțin sensibilă decât la alți autori (de exemplu la Georg Heym5). Culoarea roșie simbolizează extremele, ca ceva care vine din adâncurile pământului, precum și din adâncul omului. Similar cu roșul este purpuriul - violet. Această culoare însă este în mod marcat ambivalentă, ruptă, în simbolismul său, din albastru și roșu. Ambiguitatea este deosebit de pronunțată iar prin multitudinea fațetelor vrea să simbolizeze întreaga ființă umană. Ea permite mai multe sensuri, deci ar fi o greșeală gravă dacă cineva s-ar axa pe un simbol unic de purpuriu-violet. În acest caz, atributul culorilor are o mare varietate de imagini și prin urmare, culoarea este abia„palpabilă”. Unii autori alătură această culoare fastului și mândriei, alții o alătură adevărului și dreptății. Trakl o folosește ca simbol al dispoziției și câștigă sens doar prin contextul în care se află. Cu alte cuvinte, purpuriu - violet nu are nici o semnificație pozitivă, dar nici una clar negativă.
Culoarea însăși nu are sens, ci apare numai în context. Acest lucru îl deosebește pe Trakl, care știe să intensifice starea de spirit folosind culorile în poemele sale.
Poetul nu este preocupat de o relație concretă între culoare și un anumit sens, ci mai degrabă de o simbolizare abstractă a emoțiilor și sentimentelor. Astfel el combină culoarea purpurie cu apusul soarelui.
Verdele este, de asemenea, de o ambiguitate extremă. Pe de o parte, verdele este degradant, pe de altă parte poate fi și foarte blând, de exemplu, atunci când este menționată „bucuria verde" (“Cântecul lui Kaspar Hauser”).
Pe scurt, verdele înflorește și se destramă în același timp, prin urmare este ambivalent, precum viața și moartea; în verdele primăverii vieții cât și în verdele albastru al morții. Verdele reflectă astfel și echilibrul naturii între galbenul pământesc și albastrul ceresc. Astfel omul se regăsește în verde, căci el trăiește în „albastrul cerului", în el (în special în interioritatea poetului Trakl) arde un vulcan. Nu este o antiteză! „Omul trebuie să apară verde între albastrul de cristal exterior și galben în interior. Această teză se bazează pe versul din „Transformarea răului": „Suntem un metal verde în interiorul unei fețe galbene fierbinți". Culoarea este astfel creată de un amestec de extreme, doar "galben strălucitor" și "albastru închis". De aceea, verdele este culoarea unor extreme, cum ar fi viața și moartea. De mai multe ori culorile verde și maro sunt numite împreună, ca de exemplu în versul: "o față animală în verde maro". În timp ce verdele este cea mai activă dintre cele două culori, maro simbolizează pacea, liniștea și natura. Trakl folosește această culoare relativ rar, în comparație cu pomenitele culori de mai sus. De cele mai multe ori ea este folosită în mod abstract, dar își rezervă și un pic de realitate: „...în maro rece de toamnă" („La un decedat timpuriu”) „Răcoarea maro" indică frunzele copacilor, fără a le menționa în mod explicit. Sau chiar copacii goi, ca în „De Profundis” ("Este un copac maroniu"). Pentru poet, maro este sinonim cu calmul și tăcerea: "Cum distrug bruna tăcere" („Corbii”).
Albul ocupă un loc special în paleta simbolismului culorilor lui Trakl. S-ar putea crede că această culoare acționează ca un contra-pol la negru și este un semn al purității și nevinovăției. Dar, în mod vădit, nu este cazul, așa că această culoare simbolizează ceva sinistru. Albul apare la Trakl ca fiind ireal, aproape magic. Această culoare ar putea avea înțelesul: „falsa apariție a perfecțiunii". De exemplu, în „Psalm” în mormântul său, magicianul alb se joacă cu șerpii. Albul pare în general extrem de neclar, dar în poemele lui Trakl, culoarea este adesea asociat cu pericolul și moartea. Astfel albul se referă adesea la ceva gol, lipsit de viață, o idee care este exprimată și de adjectivul „văxuit”.
Legat de alb este argintiul, dar duce mai mult spre un aspect senzual. Ambele culori sunt reci, argintiul fiind o culoare metalică. Interesant este și ultimul vers din „Cântecul lui Kaspar Hauser” unde argintiul e scufundat în capul nenăscutului. În acest pasaj argintiul poate fi definit ca o culoare rece, dar prețioasă. De asemenea argintul este un metal foarte dur, în acest caz trebuie să ne gândim în mod inevitabil la o specie de mască mortuară. Totuși culoarea argintie se interpretează greu , deoarece este inepuizabilă în simbolistică. În ambele ei valențe (cea rece și cea prețioasă), culoarea acestui metal prețios simbolizează perfecțiunea și satisfacția. Totuși, o anumită liniște se degajă din acest atribut al culorii.
În timp ce argintul are la Trakl o conotație mai degrabă negativă, auriul poate fi caracterizat cu o conotație pozitivă, dacă ne gîndim, inevitabil la „toamna aurie”. Ca și culoarea maro, auriul poate fi un semn al păcii în natură. O altă semnificație a aurului este „strălucirea adevărului” (Heidegger).
Ca o sinteză, culorile metalelor lui Trakl, de cele mai multe ori, par să transmită sentimente și senzații: „Un miros auriu de cimbru" („Plimbare”). Aurul are și valențe în comun cu albastrul, ambele culori fiind legate de zonele contextului care sugerează un sentiment religios: „Ochii aurii ai lui Dumnezeu” („Psalm”). Se poate presupune că aurul este folosit pozitiv, ca un semn de căldură și calm, și nu în contextul „râsului grotesc de aur".
Un alt adjectiv folosit frecvent în versurile lui Trakl este cristalinul. Numai prelucrat, cu diferitele lui fațete, cristalul simbolizează puritatea și inocența. Dar mai ales la Trakl ar fi o mare greșeală să se vorbească doar despre o anumită semnificație a cristalelor.
Cristalului mai simbolizează fragilitatea : „Când veni noaptea, cristalinului i se frânse inima". Deoarece acesta este un adjectiv, cu greu se poate interpreta faptul în sine de „frîngere a inimii”. Și totuși, poate fi chiar inima , care, ca un cristal, se sfărâmă în mii de bucăți. O altă culoare foarte interesantă (dacă putem vorbi în acest caz propriu-zis de o culoare) este zambila. Trakl o folosește în întreaga sa operă doar de câteva ori (de 4 ori), de exemplu în „Peisaj: „ ...buclele de zambile ale servitoarei"; sau în „Pasiune:” „... dormind în părul ei de zambile". Dacă ne gândim la floarea alb-violetă cu frunzele sale ceroase (de ceară), semnificația zambilelor ar putea fi prețioasă, inaccesibilă sau frumoasă, dar... artificială. Dacă facem referire la frunzele albe și ceroase ale florii, este posibil să concluzionăm că acest atribut de culoare trebuie să aibă și o oarecare legătură cu moartea. În „Pasiune”, ne gândim inevitabil la prietenul lui Trakl, care a murit timpuriu. Remarcabil, când scrie despre zambile, este faptul că poetul combină culoarea cu alte impresii senzoriale, de exemplu cu simțul tactil și cel olfactiv. Această conexiune de percepții senzoriale de natură diferită care dau impresia că sunt una simbolul celeilalte se numește sinestezie. Uneori se vorbește de o „poezie a simțurilor inversate".
Baudelaire6 (a cărui operă Trakl o cunoștea bine) a folosit deseori această sinestezie în poemele sale („Corespondențe”). Un alt exemplu de astfel de „amestecare” este poezia „Monden” din care citez versul: „Mereu sună mondena voce a surorii" („Amurg spiritual”).
Culoarea și sunetul se amestecă în mod clar într-un element unitar, pe care Schneider7, care s-a ocupat în mod intens de opera lui Trakl, le consideră „mai presus de toate, pentru a reflecta starea de spirit a poetului care acoperă procesul perceptiv într-o manieră mai pură, mai clară și mai insistentă". Obiectivul principal al lui Trakl este, așadar, să-și exprime sentimentele personale printr-o asemenea sinestezie. Culorile, sunetele, mirosurile și senzațiile tactile nu depășesc stadiul valorii simțurilor. În universul lui Trakl, nu par să existe orientări fixe între simțurile individuale și, prin urmare, apar metafore sintetice unice.
În ceea ce privește culorile ca metaforă, Trakl pare a se fi inspirat din limbajul coloristic al lui Rimbaud8.
Culorile din poeziile lui Rimbaud, în cea mai mare parte, nu par să se nască din emoții, ci servesc drept ajutoare pentru a crea o anumită atmosferă. Totuși, chiar și în opera poetului francez, de asemeni poate fi găsită ambiguitatea culorilor.
Ca și pentru Georg Heym contează mai mult, pe de o parte capacitatea contrastantă, pe de altă parte luminozitatea sau valoarea cromatică a culorilor și compozițiilor coloristice. Pentru a încheia această scurtă analiză a cercului coloristic la Georg Trakl, s-ar putea ajunge la concluzia că culorile din opera poetului acționează ca un „rezervor de sensuri". Culorile sunt încifrate și au o multitudine de semnificații. Această ambivalență indică cifrul specific al lui Trakl. Un faptul iritant este acela că diferite culori sunt atribuite aceluiași obiect sau sentiment. Numai moartea este reprezentată de mai multe culori (alb, roșu și verde). Va trebui să recunoaștem că această interpretare este posibilă numai pentru că Trakl însuși nu a dat culorilor un sens clar, ci le-a folosit în scopul de a crea senzații și de a sugera o stare sufletească. Cu metaforele și culorile folosite, Georg Trakl a cucerit noi ținuturi în explorarea și cucerirea expresivității artei. Din toate culorile laolaltă, ia naștere lumina, temeiul poeziei lu Trakl!
NOTE
1 KANDINSKY, WASSILLY WASSILYEWICH ( 1866 – 1964) – pictor rus și teoretician de artă. Este considerat pionierul artei abstracte. 2 SPOERRI,H. THEODOR (1924 – 1973)- doctor în medicină și medic senior , medic primar al Clinicii de Psihiatrie din Musingen. 3 HEIDEGGER, MARTIN (1889 – 1976) – unul dintre cei mai valoroși filosofi al secolului XX. Influență covârșitoare asupra gândirii unor mari filosofi, reconsiderare a fenomenologiei. 4 WEINNINGER, OTTO ( 1880 – 1903) – filosof austriac. A susținut o teorie filosofico – psihologică a sexelor. Moarte prin sinucidere. 5 HEYM, GEORG (1887 – 1912) – poet german, reprezentant, alături de Georg Trakl, al expresionismului timpuriu. Poemele sale sunt conlcudente în ce privește fenomenul alienării, specifică, în acea vreme, vieții în cetate. 6 BAUDELAIRE, CHARLES PIERRE (1821 - 1867) – poet francez, esist, critic de artă. Originalitatea sa în poezie a influențat generația Verlaine -Rimbaud –Mallarme. Îi aparține reevaluarea termenului de modernitate. 7 (probabil este vorba despre) SCHNEIDER, WOLF (n. 1925) – jurnalist și critic literar german. Membru corespondent al agenției de știri Associated Press (1955 – 1956), director al revistei Stern începând cu 1966. A condus agențiile de presă Dialog și Die Welt. 8 RIMBAUD, ARTHUR JEAN NICOLAS ( 1854 – 1891) – poet francez, precursor al simbolismului. Genialitate precoce.
Christian W. Schenk