Modificare „Devoratorul de umbre”

'''Devoratorul de umbre, de Teodor Dume'''
editura Princeps Multimedia, Iaşi - 2018
prefaţă, Daniel Corbu

'''Teodor Dume sau Singurătatea 
ca religie salvatoare
'''''Text cursiv''

	Unul dintre poeții adevărați și profunzi din peisajul liric românesc de azi este Teodor Dume. Născut în 1956, trăitor la Oradea, cu un debut editorial în 1985 (Adevărul din cuvinte, prefață de Gheorghe Grigurcu), cu excelente volume de poeme (Strigăt din copilărie - 1994, Azil într-o cicatrice - 2015, Vitralii pe un interior scorojit - 2016, Colecționarul de răni - 2017), Teodor Dume a fost ocolit cu metodă de făcătorii de topuri  și liste de poeți din România. Ca un stigmat pecetea de scriitor local, regional, pe care la începuturi au purtat-o și Bacovia și Kavafis sau Faulkner!
	Cartea pe care-o avem în față, pregătită pentru tipar, cu titlul  Devoratorul de umbre, impune lectorului un poet metafizic, profund, coborâtor în sine, pentru a reveni cu prețioase mărgăritare lirice de dăruit semenilor. Altcineva le-ar numi coborâri în abis. N-ar greși! Pentru că prin tot ceea ce face, Teodor Dume încearcă să țină Moartea la cîțiva pași mai încolo. Și, ca orice poet blestemat, face asta ajutat de stările poetice, de cuvânt, de semnele unei iluzii universale, între care se simte confortabil, ca peștele în apă proaspătă. Spune poetul: ,,Sub singurătățile mele nopțile sunt reci.!. Și ,,În mine nu mai locuiește nimeni / totuși / din trup mi-au înmugurit umbre!” Pentru el liniștea e ,,o umbră ațipită pe trup”, singurătatea e ,,amanta perfectă”. Alteori ,,liniștea cotrobăie prin clopot”, iar ,,moartea își numără morții și tace”. Spun, fără a greși, că prezentei cărți nimic nu i se potrivește mai bine ca motto zisa lui Friedrich  Nietsche ,,Eu sunt singurătatea devenită om”.
	Pentru mine, cel care pledez pentru menținerea poeziei române în metafizic și nu în joculețe lirice exterioare, descoperirea lui Teodor Dume e o bucurie, iar lectura acestei cărți, o sărbătoare. Pentru că, poet al profunzimilor, al spectacolului ființial, poetul în discuție este constructorul unui univers liric magnetic, original.  Simțindu-se un umil trecător ,,printre lucruri, lumini și umbre”, poetul încheie cu lumea un pact, mai precis Un fel de armistițiu: ,,uneori oamenii nu mai fac nimic / trăiesc din priviri reciclate / ridică din umeri / a neputinţă şi / se vor eroi / timp în care unii / scormonesc prin răni / după o altă iubire / eu azi o să fac / ceea ce nu am /  putut / o să ies din rană şi după / ce am să o cos la loc / voi încheia un armistiţiu / cu mine însumi // şi asta pentru a nu-mi trăda inima.”
	E. M.  Cioran spunea că nu poți fi artist adevărat dacă nu ai credința că prin ceea ce faci fondezi o religie. Prin însăși structura sa, pe care-o transmite întocmai poemului, adică structurii lirice, prin perseverența unei teme, Teodor Dume exersează religia Singurătății. Dumnezeu e singur, omul se află într-o singurătate iremediabilă (un fel de temniță recluzionară), o singurătate salvată sau agresată de conjuncturi. Pentru poet Singurătatea este amanta perfectă: ,,vine tăcută ca umbra peste ape/ seară de seară/ ne aşezăm la taifas/ la urma urmei/ aprindem lumânări/ facem dragoste dar/ niciodată nu ne privim/ e amanta perfectă/ fără pretenţii/ clipeşte des şi are părul răvăşit/ e doar o singură problemă de spaţiu// s-a mutat în mine şi fumează…”Mai spune: ,,Înlăuntrul meu se sparge tăcerea / și e tot mai greu de pătruns ... / unde ești, Doamne?”. Legătura cu Dumnezeu e totală, evidentă și cînd e senin și cînd poetului moartea-i valsează între ziduri. Altădată ,,Dumnezeu privea fix / scorbura cerului / picătura de ploaie sfârşea / în respiraţia zilei / şi spaţiul dintre mine şi gând / se făcea tot mai strâmt / aerul uscat şi nisipos / adâncea ridurile // cineva cotrobăia prin mine / ca printr-un bagaj cu resturi //probabil moartea îşi căuta batista / căzută într-un colţ al neputinţei...” (Un fel de secetă) 
Poetului nu cred să-i fie străină ideea lui Leonardo da Vinci după care artistul creator este o așchie de dumnezeire.  
Devoratorul de umbre, continuînd atmosfera precedentelor cărți, cu poeme grave, meditative, interogative, deseori oraculare, poate fi citită ca o amplă monografie a umbrei. Oare scrisul nu e tot o umbră ? A sufletului, a ființei, a nesfârșitelor căutări, a eșecurilor sau a princiarelor iluzii ? Obsesiile cărții : urma, umbra, singurătatea, timpul, ecoul. Și dacă timpul este devoratorul de umbre, protagonistul liric e convins că ,,ecoul tuturor lucrurilor se află în cuvinte.” Iar singurătatea, care ,,nici lui Dumnezeu nu-i place”,  peste tot : ,,Ceva mai încolo/ o singurătate amorțită pâlpâie/ ca un bec în plină zi// poate mîine voi fi altul”.
          Mulți zice-vor despre Teodor Dume că n-ar fi un poet cool, că nu-i postmodernist, că nu-i poetul exuberanțelor și-al cotidianului, că nu emite adevăruri retorizând (ca un fel de măgar liric, așa cum ar spune
 Platon), că-i manierist, că nu iubește poezia roz, ca atâția exhibiționiști de azi. Că-i prea abisal și prea dedat singurătății. Îl sfătuim să nu-i pese de vreuna din 
afirmații ! 
          Poet neoexpresionist din familia prestantă a unor Trakl, Blaga  sau Vladimir Holan, apostol al unei singurătăți asumate, născut iar nu făcut, Teodor Dume și-a construit cu migală, cu o știință a fiziologiei poemului și o formulă originală un univers liric inconfundabil. El impune în poezia ultimilor decenii o mitologie proprie, fiind unul dintre cei mai profunzi poeți de azi.

Daniel CORBU