Am văzut un poet! Există o obsesie, o înclinare tradițională și aproape tragică în orizontul critic de întâmpinare a Cărții de poezie petcetluită de femei. Păcatul e vechi. Din antichitate. Oricum, în actualitate și in posteritate nu mai poate dăinui. Atitudinea egoistă, pur masculină și chiar terorizantă despre poezia feminină s-adestrămat, de altfel, și fumegă umplând văzduhul cu mirodeniile rugului pe carespiritul feminin a fost atât de dur sacrificat pentru a se demonstra supremația spiritului bărbătesc în poezie.În fond, ce e aceea poezie feminină sau invers? (...) cunoșterea și coborârea în sine nu au sex! Ca îngerii!Descinzând dintr-o asemenea revoltă împotriva condiției obiectiv și abuziv predestinate și din efortul de a fugi de sub placa comemorativă a etichetei uzitate atât de des și de ostentativ până acum, POEZIA Daniei Dorin ne îngenunche fără să ne umilească și ne obligă să recunoaștem că, spiritual, bărbatul și femeia sunt aceeași esență creatoare, marcată de o inconfundabilă, specifică identitate. Și primul volum : MI-E NERVUL APRINS, Editura Satya, 1995 și, mai ales acesta de față sunt expresia spirituală a omului acestui sfarșit de secol și mileniu, se înscriu spiritualitații postmoderne, dincolo de ismele si schismele pecare veacul XX le-a generat.SINELE și cunoașterea SA, fără preconcepții și alienări de natură socio-politică,REALITATEA obiectivă și subiectivă în formele ei cunoscute, alcătuiesc o substanță infinită șiîncă nedefinită din care, prin demersul poetic, se cristalizează câte un nou sens, pentru o lume spirituală nouă. La o asemenea geneza lucrează, neobosit, demiurgul, unul și același cu SINELE, care se construiește si se cunoaște pe sine. PREGENEZA, capitolul I nu se întemeiază pe acel: La-nceput pe nând ființă nu era nici neființă ci mai curând pe acea eminesciană tragica obsevație: Lipseșste viața din această viață, capabilă să retopească întreg existentul pierdut în nou sens și să-l învie prin noi și profunde semnificații. Revalorizarea se produce, fără ostentație, simplu și netulburat, chiar dacă în amintire sunt nostalgii care fumegă. Merg dintr-odată in toate direcțiile / Aripile mi le port până în pămant / înserată tăcere mă îndeamnă / Sa-ți rămân peste gând.... se confesează și se postulează Dania Dorin. Postularea, deși respectată dumnezeiește, nu devine dogmă, nu se neantizează. Energiile suferinței se cumulează într-o singură energie, in energia de A FI și de A FIINȚA; neîmplinirea purtând în ea și tragedia existențială dar și fericirea supremă, revelația continuuă pe care ți-o poate da numai vecinătatea neîmplinitului. „Ființă, putere (...) soare cu spini”, adunându-și în minte ce-a prins să se rupă, știind a păși pe-o cărare / Care duce unde râde Iisus, lacrimă care sparge secunda, poezia Daniei Dorin rămâne o pasăre (care) la o sământă se-nchină / Înaintre de moarte. Rugăciunea, astfel oficiată, devine un logos cosmic, divinitatea demiurgică avându-și nucleul inalterabil în SINELE, în EUL uman: ne vom iubi ca venusienii / prin fotosinteză (...) soarele va fi în noi / Nu în afară ! Aceasta se enunță a fi și a rămâne plasma în asteptare fertilă a capitolului UN SINGUR SEMN. O erotică astrală și, în același timp, egal telurică proiectează în dăinuire gesturi și fapte, aparent banale, FIINȚA IUBIRII însași căreia, prin trăire în cotidian, i s-a destrămat numai aura, dar rămâne în esență o luptă între EROS și THANATOS purtată de zei. SEMNUL pe care poeta și-l asumă și-l constientizeză este un IN HOC SIGNO VINCES ale cărui contururi nu se dizolvă in tendința firească a poeziei către abstract si absolutizare. Odiseea, astfel declansată, ar sfârși probabil ( șanse malefice încă pândesc) înnecată de cântecul ucigaș al SYRENELOR sau în spuma mării dacă, totuși femeie fiind și nu numai poetă, Dania Dorin ar fi uitat cu totul misterul nașterii Afroditei. Râul feminin din RÂUL FEMININ (cap.al IV-lea) trecând printr-un PARADIS FRĂMÂNTAT ( cap.al III-lea) transmite conștiința mării de a se simți nu născută prin căderea ploii în prăpastie, din cer, ci izvorâtă din adâncul pământului, de sub fruntea muntelui celui mai masiv și mai stăpân pe înălțime șipe adânc. Erupțiile erotice, vulcanice, senzuale, lipsesc! Spiritul feminin al poetei devine universalitate de patimă și specifică suferință care se retoarnă firesc într-un contur de femeie, de lut, așa cum metalul topit se toarnă numai in dolomită, și căruia nimeni nu i-ar putea să-i reproșeze neânțelegerea și asimilarea universului : Ce-ti pasă ție, chip de lut ? ... În contextul întregului volum RÂU FEMININ și ANOTIMP FARA TATA suntelemente de substanță al geografiei poetice postmoderne în hărțile căruia Dania Dorin gravează cu siguranță coordonate într-o lume lirică nouă. Nu ne rămâne decât curiozitatea și trăinicia ispitei să o descoperim! Ce vom striga oare zărind-o la orizont? Univers sau Pământ? Navigând prin tumultul versurilor ei, din care la o prima atingere nu-ți poate rămâne în ghiocul auzului decât frământarea și sarea, amară și cristalină, zbaterea impalpabilă aproape a unei aripi îmbătate de cer și prematur vestejite de viață, mi-aș îngădui să șoptesc: La sfârsitul secolului douăzeci și începul mileniului trei, tulburat de câte se intâmplă pe lume, AM VĂZUT UN POET ! (VOLUMUL: ARTA DE A PLANGE-Editura Viata-1997) ION CHIRIAC