Acțiuni

Confucius

De la Referate

Versiunea din 14 august 2013 06:46; autor: 188.92.191.34 (Discuție) (Confucius - Biografie)

(dif) ← Versiunea anterioară | Versiunea curentă (dif) | Versiunea următoare → (dif)

Cele mai vechi date biografice, inserate în opera istoricului Sima Qian, sunt deja impregnate de legendă. Descendent al unei familii princiare din satul Song, Confucius a ocupat înalte funcții oficiale la curtea suveranilor Lu (actuala provincie Shandong), petrece călătorind cei 13 ani ai unui exil început în 496 î.Hr., revine apoi în Lu, unde își încheie viața.

Dobândind o mare faimă ca învățat și dascăl, Confucius organizează o școală la care s-au adunat, potrivit tradiției, 3000 de elevi. Discursurile, reflecțiile, aforismele culese de discipolii săi au fost grupate în 20 de secțiuni ale lucrării „Cugetări” („Lunyu”); aceasta este singura dintre cele 5 opere clasice ale confucianismului la care Confucius a colaborat personal. Confucius este prima personalitate a culturii chineze care a pus bazele unei concepții filozofice sistemice. Gândirea sa este mai mult o doctrină etico-politică decât un sistem filozofic propriu-zis, interesul practic depășește în preocupările sale determinarea teoretică. Natura ar fi pătrunsă de o esență divino-cerească - din care s-ar desprinde natura umană și ea, în ultimă analiză, tot „cerească”. Problema de la care a plecat Confucius a fost modalitatea de guvernare care să asigure ordinea în stat și societate. Buna înțelegere între oameni și ordinea în societate se obțin numai prin desăvârșirea interioară a individului și prin supunerea lui structurilor statale și culturale existente. Realizarea acestui ideal al desăvârșirii se face prin perfecta cunoaștere a trecutului istoric, prin respectarea riturilor, obiceiurilor și tradițiilor ancestrale, prin subordonarea față de suveran și instituțiile statului. Virtuțile admirate de Confucius rămân pietatea filială, respectul față de frate, loialitatea, înțelepciunea, iubirea și curajul - calități proprii modelului de viață al aristocrației. Virtutea cardinală rămâne în ren (omenia, principiul iubirii umane). El a lăsat fără răspuns întrebarea dacă omul este bun sau nu din cauza naturii. Din învățătura sa s-au desprins diferite linii de gândire și școli, fie filozofice, fie religioase, dar și confucianismul, care a devenit ideologia oficială a monarhiei chineze în timpul celor două dinastii Han (206 î.Hr. - 220 d.Hr.) răspândindu-se în antichitate și în ev. mediu în Coreea, Peninsula Indochina, Japonia.

Opera cea mai importantă ce a influențat în mod deosebit filozofia din Asia răsăriteană este Lunyu. Conține patru elemente de bază a filozofiei lui Confucius:

Umanitate (仁 ren),

Dreptate (義 yi),

Pietate (孝 xiao),

Cavalerism (禮 li).

În afară de acestea prioritatea majoră este acordată învățatului. Primul cuvânt din opera „Lunyu” fiind „învață”:

  • Învață și din timp în timp repetă, nu-i așa că-ți produce bucurie?
  • Când un prieten de departe sosește, nu-ți produce la fel bucurie?
  • Să nu fii recunoscut de lume, cu toate acestea să nu fii întristat, nu este aceasta o purtare nobilă?

Literatură:

Carl Crow: Konfuzius. Staatsmann – Heiliger – Wanderer. Leipzig 1939 (Originaltitel: Master Kung)

Die Lehren des Konfuzius − Die vier konfuzianischen Bücher, Traducere și explicații: Richard Wilhelm, prefață: Hans van Ess, Ausg. chinesisch/deutsch, Verlag Zweitausendeins, Frankfurt am Main 2008, ISBN 978-3-86150-873-1. 1113 S

Xuewu Gu: Konfuzius zur Einführung. 2. Auflage. Junius, Hamburg 2002, ISBN 3-88506-361-1

Volker Zotz: Konfuzius. Rowohlt, Reinbek 2000, ISBN 3-499-50555-X

Heiner Roetz: Konfuzius. Beck, München 1995, ISBN 3-406-34641-3 (Denker 529)

Wojciech Jan Simson: Die Geschichte der Aussprüche des Konfuzius (Lùnyǔ). Lang, Bern u. a. 2006, ISBN 3-03910-967-7 (Welten Ostasiens 10, zugleich: Dissertation Universität Zürich, 2002)

Confucianismul („Școala învățaților” sau 孔教 Kŏngjiào) este un sistem filozofic și religios chinez care s-a dezvoltat inițial din învățăturile înțeleptului Confucius. Tratatul acestuia se numește Analecte.

Potrivit Dicționarului estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicației... de Ion Pachia Tatomirescu, «prin Confucianism este desemnată una dintre cele Trei Religii aflate în patrimoniul chinez, fundamentată de filosoful Kong-Fu-zi, în secolul al VI-lea î. H., religie în care:

(I) Cerul, neconsiderat zeu, ci principiu garant al ordinii, devine puterea supremă / absolută, conștientă și activă, determinatoare a actelor / comportamentelor uman-terestre;

(II) deși existența se bizuie pe virtutea esențială jen (jun) / omenie, din lume nu-i nimic de salvat, de vreme ce „oamenii nu sunt în stare să fie devotați semenilor lor” și „n-au nici cum să-i poată sluji oamenii pe zei”, de vreme ce „nu poți cunoaște viața, neavând nici cum cunoaște moartea”;

(III) preocuparea esențială a fiecărui ens rămâne să afle un Dao, adică o Cale păstrătoare a echilibrului între voința Pământului și voința Cerului;

(IV) sacrificiile trebuie să fie pentru Cer și pentru Pământ;

(V) totuși, menirea ens-ului pe pământ este de a se desăvârși întru ren / run (omenie), îndeplinindu-și datoria numai în concordanță cu ceea ce este adevărat și drept etc.

Numele reformatorului / filosofului chinez Kong-Fu-zi a fost latinizat în Confucius. Doctrina Confucianismului se întemeiază pe următoarele lucrări „clasice”: Yi jing / Cartea schimbărilor, Shi jing / Cartea odelor, Shu jing / Cartea edictelor, Li ji / Memorial de rituri, Yueh jing / Cartea muzicii, Lu guo Chun-Qiu / Primăvara-toamna țării Lu etc.

Neoconfucianismul apare în „epoca Song”, prin reinterpretarea conceptului de li („principiu”) și prin combinarea credințelor confucianiste cu cele taoiste și budiste ; curentul religios revitaminizat este reprezentat de cei Cinci Maeștri ai Dinastiei Song de Miazănoapte: Shao Yung (1011–1077), Zhon Dun-yuan (1017–1073)), Zhang Zai (1020–1077), Cheng Hao (1032–1085) și fratele acestuia, Cheng Yuan (1033–1107). Neoconfucianismul, interzis în China comunistă din orizontul anului 1960, și-a păstrat privilegiile în Taiwan, în Hong Kong și în comunitățile chinezești din Statele Unite ale Americii» (p. 87).