Modificare „Charles de Gaulle”

Charles de Gaulle (n. 22 noiembrie 1890, d. 9 noiembrie 1970) a fost un general și un politician francez.

În 1940 a devenit șef al guvernului francez din exil la Londra, iar în 1945 a fost ales prim-ministru de către Parlamentul francez.
În 1958 a fost ales președinte al Franței, post pe care l-a păstrat și după alegerile din 1965. Pe 28 aprilie 1969 de Gaulle a demisionat din funcția de președintele al Statului.

Biografie:

Origini familiale și etimologia numelui:

Charles Andre Joseph Pierre-Marie de Gaulle s-a născut la Lille. Tatăl său, Henry, provine dintr-o lungă linie aristocrată din Normandia și Burgundia, în timp ce mama sa, Jeanne Maillot, dintr-o generație de antreprenori industriali destul de bogați din regiunea Flamand unde și se găsește orașul Lille. Familia de Gaulle este o familie de mai multe generații. Ea se prea poate că aparținea nobilimii militare franceze, fapt ce nu a fost confirmat de în Registrul familiilor nobile din Franța. Anume din partea familiei mamei Charles are strămoși irlandezi (McCartan, Iacobini, care se ascundeau în Franța după Renumita Revoluție), scoțieni (Fleming) și germani (Kolb, din Moșia Baden). Unul din strămoșii veritabili a lui Charles de Gaulle era probabil Richard de Gaulle, cavaler a regelui Philippe Auguste, care i-a acordat o feudă la Elbeuf-en-Bray, în Normandia 1210. Mai găsim o urmă a familiei de Gaulle în 1420, și anume Jehan de Gaulle care, după dezastrul din Azincourt, a opus rezistență timp de 2 ani englezilor la Vire, în vestul Normandiei, înainte de a se exila în Bourgogne.

În secolele al XVI-XVII se regăsesc unii căpitani francezi de Gaulle la Cuisery în sudul regiunii franceze de Bourgogne. Gaspard de Gaulle, numit de regele Carol al IX-lea al Franței drept cavaler regal. Acești de Gaulle s-au instalat mai târziu în regiunea Champagne și anume în Châlons-en-Champagne. În timpul secolelor XVII-XVIII exercită funcții administrative locale.
În sfârșit familia s-a instalat la Paris spre mijlocul secolului al XVIII-lea. Străbunul generalului de Gaulle a fost procuror la Administrația Regiunii Pariziene. Familia de Gaulle s-a găsit la Paris timp de un secol și jumătate până ce în 1890 s-a născut Generalul Charles de Gaulle.

Educație și familie:

Născut la Lille în 1890 într-o familie catolică de origine pariziană Charles de Gaulle era fiul lui Henri, profesor de istorie și literatură franceză, și al Jeannei Maillot. Charles a avut trei frați, dintre care doi vor activa în rezistență antigermană, și o soră, pe care mai târziu Charles o va antrena în Mișcarea de Rezistență antigermană:
Xavier de Gaulle (1887-1955), fratele mai mare, a fost prizonier în Primul Război Mondial și luptător în rezistență în timpul celui de-al Doilea Război Mondial;
Marie-Agnes de Gaulle (1889-1982), singura soră a lui Charles;
Jacques de Gaulle (1893-1946), care a rămas psihic bolnav în 1926 în urma unei encefalite;
Pierre de Gaulle (1897-1959), a fost luptător în rezistență și om politic, administrator a diferitelor organizații de diferit ordin.

De mic Charles, împreună cu tatăl său, a descoperit operele lui Barres, Henri Bergson și Charles Peguy și a demonstrat un interes deosebit față de filosofie și istorie. Charles de Gaulle face o parte din studiile primare la școala comunității creștine Thomas-d’Aquin (astăzi Liceul Saint-Thomas) din Paris iar apoi la Colegiul privat catolic Stanislas din Paris.
În urma crizei politice franceze din 1905, care a determinat separerea Bisericii de Stat, Charles de Gaulle este obligat să-și continue studiile sale în Belgia (prima lui experiență de exil).
Alegând cariera militară în 1908, de Gaulle a intrat al 119-lea din 221 de locuri la Școala de elită din Saint-Cyr și face patru ani de studii și câteva luni de practică de unde iese în 1912 diplomat. Tot în 1912 el se încorporează în infanterie și anume este repartizat în al 33-lea batalion de infanterie la Arras, unde se află în subordonarea colonelului Pétain.

Referendumul din 27 aprilie 1969: plecarea de la putere:

Într-un referendum organizat la 27 aprilie 1969, privind transferul unor puteri către regiuni și transformarea Senatului, de Gaulle propunea introducerea reprezentanților organizațiilor profesionale și sindicale în sânul consiliilor regionale. Punând în balanță toată greutatea sa în soarta acestui referendum, a anunțat în avans intenția de a demisiona în cazul în care răspunsul majoritar va fi „nu”. Tabăra celor opuși propunerilor din referendum, căreia i s-a raliat și Valéry Giscard d'Estaing, a obținut 52,41% din voturi. La câteva minute după miezul nopții, la 28 aprilie 1969, un comunicat laconic anunța: „Încetez să exercit funcțiile mele de președinte al Republicii. Această decizie intră în vigoare astăzi la amiază.”

După plecarea de la putere:

Acest comunicat este ultimul act public al „omului apelului de la 18 iunie 1940”: pentru a evita implicarea în lupta pentru propria succesiune, își petrece timpul la țară, în Irlanda, unde votează prin mandat; apoi se izolează la La Boisserie unde scrie „Memoriile speranței”, care reprezintă urmarea „Memoriilor de război”; acolo va duce o existență retrasă, chiar singuratică, neprimind decât vizitele a câtorva vechi colaboratori și miniștri cărora le păstrase stima și încrederea sa.

Călătorește de asemenea în Spania, unde face și o vizită de curtoazie generalului Franco (Winston Churchill și Dwight Eisenhower îl precedaseră cu câțiva ani mai înainte, unul în mod oficios în timpul numeroaselor sale escapade în Spania, celălalt în postură oficială), declarând că regretă că întâlnirea nu a avut loc mai devreme datorită circumstanțelor internaționale. Chiar dacă de Gaulle nu mai exercita nici o funcție publică, faptul că un om de prestigiul său a discutat cu dictatorul spaniol a suscitat numeroase critici. André Malraux nu a ascuns că dacă vizita ar fi avut loc în timpul în care el era ministru, ar fi demisionat.

Decesul:

La ora 19.10, în ziua de 9 noiembrie 1970, în timpul unui solitar joc de cărți, generalul suferă o ruptură de anevrism. După doar 20 de minute se stinge din viață. Știrea este comunicată abia a doua zi, printr-o scurtă alocuțiune televizată a lui Georges Pompidou. Moartea sa, care conform expresiei succesorului său, lăsa „Franța văduvă”, este ocazia de a percepe măsura rolului jucat de către de Gaulle în istoria Franței. Seara zilei în care sunt celebrate funeraliile sale la Colombey, în timp ce numeroși șefi de stat din străinătate s-au adunat pentru a-i onora memoria la Catedrala Notre-Dame din Paris, mai multe sute de mii de parizieni au mărșăluit pe bulevardul Champs-Élysées în noapte, sub ploaie, pentru a oferi omagiul lor.
Singur, săptămânalul satiric Hara-Kiri a îndrăznit un titlu provocator - Bal tragic la Colombey, un mort (motiv pentru care a fost reținut de la difuzare); opinia publică era încă sub șocul incendiului care a avut loc în timpul unei petreceri și care pricinuise moartea a 146 de oameni cu o o săptămână mai devreme, la Saint-Laurent-du-Pont.

Testamentul său, pe care îl redactase în 1952 rămâne un ultim bobârnac dat de dincolo de mormânt convențiilor sociale:

„Doresc să fiu înmormântat la Colombey.”

„La funeraliile mele, nici președinți, nici miniștri!” - ministrul francez de finanțe, Valéry Giscard d'Estaing, a fost totuși prezent, motivând că nu vine în calitate de ministru, ci de simplu francez. Toți ceilalți oficiali, președintele Nixon inclusiv, s-au mulțumit a asista la o simplă slujbă în onoarea sa la Notre-Dame de Paris.

„Pe mormântul meu: Charles de Gaulle, 1890-19... Nimic altceva.”