Modificare „Cezeisme”

"Cezeisme" este un volum publicat de [[Costel Zăgan]] în 2008.

[[Noemi Bomher]] a scris în "Hiper-prefaţă la Cezeisme":

<blockquote>Misiunea oricărui critic literar este aceea de a explica apariţia poeţilor, patronaţi de muza Clio, sensibil receptor al graiului zeilor. Astăzi, statutul poetului pare,în mare măsură, subordonat preocupărilor de a re-scrie ceea ce au compus predecesorii. Bardul este caracterizat, de obicei, printr-o dorinţă de a-şi ucide tatăl, complexul lui Oedip manifestându-se în plăcerea de a tăia, a rearanja altfel ceea ce au compus înaintaşii. În lumile vechi, poetul era un meseriaş, o porta-voce prin care trecea şoapta zeului. Astăzi este un lucrător cu foarfeca, creator de colaje cumpănite de cuvinte, nu de imagini.<br>
<br>
Credem, însă, că a apărut o refacere organică a tabloului potmodernist, mai ales în literatura noastră. Ne referim la ceea ce am numit paradigma oralităţii în literatura română, paradigmă ce reface originile poeziei, cu rădăcini în zăcământ folcloric.<br>
<br>
Faţă de alte literaturi, în cuprinsul literaturii române există tot timpul un centru, vizibil pentru romantici, ascuns pentru moderni, centru la care se raportează această literatură, şi despre care, astăzi, se crede că nu mai există.<br>
<br>
Literatura contemporană are şi astăzi rapsozii ei, numai că imaginile fundamentale nu aparţin doar vorbelor spuse, ci se recompun cu textele scrise. Încadrarea spectaculoasă a unui fenomen [[Mihai Eminescu|Eminescu]] drept poet naţional, odată cu anul 1941, prin [[Istoria literaturii române de la origini până în prezent]] a lui [[George Călinescu|G. Călinescu]], presupune o intrare treptată a operei lui Eminescu în ansamblul inepuizabil al unui tezaur general.<br>
<br>
Chiar dacă tonul originar, neptunic, este uneori simţit ca prea sidefat de critica literară, atent aplecată asupra plutonismului vizionar, humusul natal al poeziei eminesciene, de sorginte autohtonă a devenit pentru un anumit public o formă acceptată. Această categorie a dorului, a departelui, a soartei şi a melancoliei, coroborată cu o perspectivă a ritmului cantabil şi a unduirii dorului a intrat sectaculos într-un platou de receptori, de nuanţă orală. Aceşti receptori au un sentiment de pietate, socot poezia eminesciană drept un punct terminus şi afirmă în versuri: "Pe Eminescu, noi, poeţii tineri, zadarnic încercăm, nu-l vom ajunge", epigonismul semnificând o saţietate de moment. Acest limbaj, uşor panegiric, a devenit o premisă ilustrativă pentru un transfer de la stilul scris spre stilul oral. Această solicitare encomiastică dă naştere la o mică beţie de retorică ce refabrică, în posteritate, o influenţă emineciană inocent epigonică, pe calapodul discret al surprinderii în maşina cosmică a unui ceremonial deosebit, mai ales de nuanţă moldavă.<br>
<br>
Chiar dacă intimismul imaginativ, melancolic al lui [[Cezar Ivănescu]], [[Emil Brumaru]], concupiscent-graţios sau accentele incantorii din [[Dan Lurenţiu]] ori melancolia lui [[Mircea Ivănescu]] şi [[Daniel Turcea]] par a fi uitate, stihurile unor artizani ca [[Teodor Pâcă]], [[Tudor George]] ori [[Romulus Vulpescu]] arată existenţa unor pătimiri întru vorbele spectaculosului erotic cu mutaţii fundamental moderne. Interpretarea existenţială a lui [[Nichita Stănescu]] şi aceea a grupului optzecist pe linia cotidianului pot fi asimilate într-o voce deosebită cu o ecuaţie uşor delirantă în hiper-sonetele lui [[Costel Zăgan]].<br>
<br>
Chiar dacă această introducere oferă o pecete uşor exagerată, credem că micul caiet cu titluri ciudate Cezeisme sau cu alăturări enervante ghinişor antishakepeare reprezintă o reluare a meşteşugului de poet-cântăreţ, poet de origine populară, de fapt, fără nume, izvodind sub semnul eminescian.<br>
<br>
"Lăsându-mi<br>
o Doamne<br>
şi iubita<br>
şi dragostea<br>
şi pe Eminescu<br>
<br>
Cel cu Melancolia<br>
fără de margini<br>
şi cu epicentru<br>
în fiecare cuvânt"<br>
<br>
Foarte multe texte sunt difuze, dar sigur exisă în ele imaginea unui mit eminescian, model spiritual, gravat de o retorică proprie, o semiexegeză populară, supusă unei melancolii.<br>
<br>
Paradoxul unei poezii de tip oral, ce deconstruieşte sistematic şi riguros o ordine scrisă, cu axa de sus în jos, poate fi un efect al emanaţiei grupului care susţine construcţiile optzeciştilor, dar poate fi şi o punere în abis a unei sfere antagonice a povestaşului popular ce foloseşte în copiile sale poezia cultă,pentru a o repovesti melancolic într-un scris ce se vrea spus.<br>
<br>
Costel Zăgan nu este un poet cult, care poate să disloce, precum o face Ştefan Augustin Doinaş, în ordinile poeziei eminesciene. Eul lui Costel Zăgan este acela al unui izvoditor de versuri, identificat cu poetul strigător de frunză verde la începutul versului, un anonim stăpânit în trupul său de poezia eminesciană din care poate oferi iluzoriu câteva frânturi.<br>
<br>
Psaltului îi lipseşte complet relaţia narcisistă. Rareori el este un eu, ci este mereu un celălalt, compunând structural o poezie prin clivaj, asociind ghinişor cu Shakespeare şi cu Hiper.<br>
<br>
Aceste regresii ale imaginii eminesciene într-un miraj dislocat contemporan, acest trup îmbucătăţit cu incipituri de invocare magică a la Eminescu determină o subordonare faţă de model, dar şi o altă înlănţuire simbolică. Lanţul de imagini eminescian este deznodat, alcătuit altfel, funcţia importantă nefiind a scrierii ci a vorbirii, a unor relaţii cu celălat oglindit în limbajul spus.Nu e vorba de un schimb de simboluri,ci pur şi simplu de o înscriere în ordine realului veacului XXI a unor înlănţuiri modelate şi încrucişate  uneori cu dimensiunile textuale ale poeziei eminesciene. În ţesătura oximoronică şi transparentă a acestui simulacru de poezie se toarce conturul trist al gândului că el, Costel Zăgan, dizlocat, schizomorf din eu spre noi, trebuie să capteze regresiv o identificare cu poetul popular, meseriaş, ce trebuie să-şi asume alteritatea de mag,cunoscător al textului eminescian.<br>
<br>
Spaţiul poetic este construit prin forţa de metamorfozare a cuvântului. Trebuie să subliniem că licenţiatul Facultăţii de Litere se verifică pe sine nu prin reluarea conştientă a dimensiunilor teoretice, ci prin reluarea în anumite sintagme a unor armonii eminesciene.În logica lui Costel Zăgan, negativul se valorifică prin acceptarea unirii contrariilor,prin ideea că antiteza este viaţa şi prin îndepărtarea negativului morţii,al bătrâneţii şi al sărăciei,cu ajutorul cuvintelor cu care eludează sfârşitul.<br>
<br>
Poate că aici este adevărata fiinţă a poeziei, aceea care solicită fructul însuşi, a bucuriei de a sta sub clipa binecuvântată a funcţiei orfice a cuvântului,a scrutării adevărului cu ajutorul sonurilor. Aceste sonuri sunt un element al graţiei  divine oferite prin intermediul preotului-poet, concretizate de facto într-un ton recesiv care amestecă viaţa şi moartea, prin intermediul sonetelor desfăcute în ceea ce se numesc hiper-trimitere inconştientă la simbolurile Hipereonice."</blockquote>