George Călinescu scria în "Istoria literaturii române. Compendiu" (1945):
Aron Cotruş e din familia poeţilor barocului, giganticului, al mesianismului apocaliptic (linia Walt Whitman, Verhaeren, Blok, Bjelyj, Esenin), de altfel printr-un impuls organic:
şi scuip pe toată rânduiala asta!..."
"Daruri ce-n veci nu adorm
mă-ncing, nu mă lasă să dorm
mă-nping spre tot ce-i enorm..."
Toate dimensiunile universului sunt sporite, sufletul funcţonează la o tensiune ridicată. Poetul cântă "catedrala" lui sălbatecă, pădurea, bivolii:
"Pe şesul vast,prin sclipitor noroi,
se mişc-ursuzi,cu paşi înceţi,greoi,
prin stuful de la margine de baltă..."
cai pe pustă:
"Plâng vânturile...
Mânjii se joacă şi nechează
Şi pusta-ntreagă plânge în dulcea după-amiază,
Iar iepele robuste
Pasc leneşe-n răcoarea nemărginitei puste..."
minerii văzuţi ca nişte forţe sănătoase ale animalităţii umane, în fine ereditatea însăşi ce alimentează această nepotolită sete de viaţă:
"Ce tainice, străvechi, nebiruite, vii porunci haine
Se războiesc în trudnicele-mi vine,
De nu găsesec un loc în care să mă simt la mine?...
Ce blesteme,
Ce patimi fără nopţi şi fără număr,
Mă sbiciuie, mă-nvolbură, mă hărţuiesc, m-apasă,
Mă prigonesc să merg,
S-alerg,
Să fiu de-apururi şi niciodat'
La mine-acasă?!"
Cu "Mâine", Aron Cotruş a început o variantă nouă a poeziei sale, scurtă, ameninţătoare şi profetică, cu subînţelesuri. E o poezie-manifest cu aere instigatoare regretabil de oscilantă în ţeluri. Plugarii sunt ridicaţi împotriva "mârşavilor ciocoi", îndreptată împotriva oraşului de "trântori şi mişei", cu insinuaţii de acestea:
"Ioane,
eşti unul,
poţi fi milioane,
vrerile tale nenfrânte
să nu le înspăimânte
nici temniţa,nici tunul."
În ciuda excesului de bravade şi profeţii acest soi de autobiografie apăsată, brutală, produsă în numeroase variante, este foarte original:
"Io,
Pătru Opincă,
ce-ntr-atâtea moşii n-am doar o şirincă,
înfrunt strâmbele legi şi năpasta
şi-n răzmeriţa ce-n mine creşte,
sudui vârtos, mocăneşte,