Acțiuni

Anton Pann

De la Referate

Versiunea din 24 octombrie 2016 19:12; autor: 89.39.119.73 (Discuție) (Biografie)

(dif) ← Versiunea anterioară | Versiunea curentă (dif) | Versiunea următoare → (dif)

Anton Pann (născut Antonie Pantoleon-Petroveanu) s-a născut probabil în anul 1796 (data nașterii este incertă, între 1793-1797) la Sliven, Imperiul Otoman (actualmente în Bulgaria), şi s-a strămutat în altă lume la 4 noiembrie 1854 din Bucureşti, Țara Românească. A fost un poet, compozitor de muzică religioasă, profesor de muzică religioasă, folclorist, literat, publicist, de origine aromân, compozitor al muzicii imnului național al României. A fost supranumit de Mihai Eminescu „finul Pepelei, cel isteț ca un proverb” în poemul Epigonii.

Se stabilise mai întâi cu familia în Chişinău după care se mută la Bucureşti, unde studiază la Şcoala de muzică psaltică a lui Dionisie Fotino.

A fost mai întâi cântăreţ bisericesc la Chişinău, la Bucureşti şi apoi la Braşov. Între 1826 şi 1828 este profesor de muzică religioasă la Şcoala Episcopiei din Râmnicu-Vâlcea şi apoi la "Mânăstirea dintr-un lemn" de lângă Govora.

După 1830 începe o activitate scriitoricească fecundă, tipăreşte peste 100 de cărţi şi broşuri, cuprinzând poezii populare amestecate cu poezii proprii şi însoţite de multe ori de muzică, consemnată pe note.

Anton Pann a scris epigrame precum şi epitafuri, fiind chiar numit drept "Părintele epitafului." Pe mormântul său, de la Biserica Lucaci din Bucureşti, este gravat "Autoepitaful" său.

Biografie[modificare]

A fost fiul lui Pantoleone Petrov, un cioban vlah, sărăcit și devenit căldărar, după obiceiul vremii, din Silven o localitate din Imperiul Otoman, aflată în Bulgaria de astăzi, iar mama sa se numea Tomaida. Între anii 1806 și 1812 se refugiază în urma războaielor ruso-turce la nordul Dunării, unde devine corist în catedrala ortodoxă din Chișinău, Basarabia, la partida de Soprani.

A învățat meșteșugul psaltichiei din copilărie pe lângă psaltul bisericii din sat apoi la București intră sub oblăduirea serdarului Dionisie Fotino, om de cultură și unul dintre marii dascăli de muzică ai primei jumătăți de secol XIX. Sub îndrumarea acestuia Anton Pann va aprofunda cunoașterea vechilor sisteme muzicale bizantine, dar și a muzicii otomane și arabo-persane.

Interpret la mai multe instrumente, chitară, lăută, etc. e posibil să fi avut și cunoștințe rudimentare de pian deoarece in casa serdarului se cânta la forte-piano, Dionisie însuși fiind un cunoscător al acestuia. Psalt și protopsalt la mai multe biserici din capitală, director de tipografie, mai târziu proprietar al unei tipografii, Anton Pann a fost cel mai important muzician al primelor cinci decenii ale secolului al XIX-lea.

Om polivalent, Anton Pann și-a manifestat talentul artistic nu doar în muzică, ci și în literatură si publicistică. Datorită acestei deschideri culturale, este dificilă încadrarea lui într-o anumită zona culturală dar, conform operelor sale, cele mai multe creații sunt în domeniul muzical. Moare în anul 1854 și este îngropat în curtea Bisericii Lucaci din București.

Opere[modificare]

  • Calendarul lui Bonifatie Setosul
  • Versuri muzicești
  • Poezii deosebite sau cântece de lume (1831, 1837)
  • Călătoria
  • Însoțirea
  • Luniță luminătoare
  • Munților, fiți mărturii
  • La Râmnic
  • Suflet altu n-are
  • Zădărnicia
  • Îndreptătorul bețivilor (1832)
  • Hristoitia sau școala moralului care învață toate obiceiurile și năravurile cele bune (1834)
  • Noul Erotocrit (1837)
  • O poveste arabică din Halima (1839, 1854)
  • Fabule și istorioare (1841)
  • Copaciul și dovleacul
  • Lupul, pocăit
  • Călătorul și stejarul
  • Cine știe carte are patru ochi
  • Nepotul împrumutat
  • Mortul înecat
  • Scumpul
  • Planul simigiului
  • Vânătorul
  • Toporul și văcșoara
  • Ciobanul și măgarul
  • Feciorul moștenitor
  • Câinele
  • De când ploaia cu cârnații
  • Norocul și mintea
  • Șoarecile
  • Nu e nimic fără cusur
  • Cucul și privigatoarea
  • Tăcerea e ca mierea
  • Împrumutul
  • Lupul, țapul și varza
  • Ce zic oamenii de mine
  • Grădinarul păgubaș
  • Critica oamenilor
  • Poezii populare și Calendare (1846)
  • Marș de primăvară
  • Memorialul focului mare (1847)
  • Povestea vorbei (1847)
  • Dialog în trei limbi, rusește, românește și turcește (1848)
  • Pocăința omului dezmierdat sau vorbire între suflet și trup și osebite sfaturi folositoare trupește și sufletește (1849, 1854)
  • Adiata
  • Înțeleptul Archir și nepotul său Anadam (1850)
  • Spitalul amorului sau Cântecul dorului (1850)
  • O șezătoare la țară sau Călătoria lui Moș Albu (1851)
  • Versuri sau Cântece de stea
  • Cântătorul beției. Care cuprinde numele bețivilor și toate faptele care decurg din beție
  • Triumful beției sau Diata ce o lasă un bețiv pocăit fiului său (1852)
  • Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea (1853)
  • Povești și angdote versificate (1854)
  • De la lume adunate și iarăși la lume date
  • Bazul teoretic și practic al muzicii bisericești sau Gramatica melodică
  • Mică gramatică muzicală teoretică și practică
  • Carul frânt – Nevoia învață pe om
  • Țermonia unui bătrân
  • Astrologia