Acțiuni

Andrei Ciurunga

De la Referate

Versiunea din 26 iulie 2015 23:20; autor: Admin (Discuție | contribuții)

(dif) ← Versiunea anterioară | Versiunea curentă (dif) | Versiunea următoare → (dif)

Andrei Ciurunga (Eisenbraun Robert) a semnat şi Robert Cahuleanu datorită faptului că s-a născut la Cahul, Basarabia, la 28 octombrie 1920. A încetat din viaţă în anul 2004.

Născut în Cahul (Basarabia) într-o familie de colonişti germani, poetul Robert Eisenbraun (1920-2004) îşi aşează încă de la debut cariera literară sub semnul luptei naţionale: prima sa poezie, publicată în revista liceului „Ioan Vodă” din Cahul, are ca subiect Unirea Principatelor Române. În 1936 debutează editorial cu placheta de versuri Melancolie, urmând În zodia cumpenei (1939), Poemele dezrobirii (1943), Cântece de dor şi de război (1944). După ce Basarabia va fi din nou răpită, familia Eisenbraun se refugiază în ţară, stabilindu-se la Brăila.

Aici tânărul Robert va continua să scrie, publicând în câteva reviste brăilene. Unul dintre articolele sale, în care se declară ferm anticomunist, îndemnându-i pe români să respingă comunismul, îi aduce prima arestare, pentru 29 de zile, în noiembrie 1945. După eliberare publică sub diferite pseudonime românizate: Radu Calomfir, Matei Scutaru, Nicu Grădinaru, şi altele, oprindu-se asupra celui cu care va intra în conştiinţa literaturii române: Andrei Ciurunga.

În 1947 publică volumul Poeme de dincoace, cuprinzând versuri puternic anticomuniste, pentru care este arestat din nou în 1950 sub acuzația de „crimă de uneltire împotriva păcii”. Cum volumul fusese distrus şi nu a putut fi adus ca probă în proces, autorul său a fost condamnat pentru mai vechiul volum apărut la Chişinău înainte de refugiere, în 1944, Cântece de dor şi de război.

Din acest moment calvarul se intensifică. Ciurunga trece prin penitenciarele Uranus, Galaţi, Jilava, apoi prin lagărele „cumplitului Canal”, cum însuşi îl numeşte. Aici poetul creează în continuare. Va găsi chiar o metodă ingenioasă de a păstra versurile: coase pe pânză, în căptuşeala unui pieptar de care nu se despărţea niciodată, versurile-cheie ale câtorva sute de poezii, care astfel vor putea fi refăcute în condiţii de libertate.

Este eliberat în 1954, dar rearestat patru ani mai târziu, în 1958, pentru vina de a fi scris şi difuzat poeziile concepute la Canal, care circulau atât în ţară, clandestin, cât şi în afara graniţelor, în antologii sau la posturi de radio occidentale. Această a treia detenţie o execută la Gherla şi în Balta Brăilei, fiind eliberat în 1964, în urma decretului de graţiere a tuturor deţinuţilor politic.

În 1967 este reprimit în Uniunea Scriitorilor şi va publica alte opt volume de versuri până în 1989, trecute, desigur, prin filtrul cenzurii: Decastihuri (1968), Vinovat pentru aceste cuvinte (1972), Argumente împotriva nopţii (1976), Micul meu atlas (1976), Echivalenţe (1978), Imn pentru flacăra fără sfârşit (1982); Gestul împăcării (1983), Toată ţara-i şcoala mea (1989).

După 1989 văd lumina tiparului şi versurile de detenţie, precum şi alte volume: Memorii optimiste. Evocări şi versuri din închisori, Poemele cumplitului Canal, Lacrimi pentru Basarabia, Ceasuri fără minutare. Poeme din închisoare, N-aveţi un surâs în plus?, Poeme cu umbre de gratii, Versuri pentru Ina.

Opera sa este uriaşă mai ales prin calitatea incontestabilă a artei poetice, a substanţei contemplate, dar şi prin intensitatea şi varietatea temelor. Dezinteresul faţă de personalitatea lui Andrei Ciurunga este o adevărată crimă împotriva culturii române, precum şi împotriva altor mari poeţi ai spaţiului carceral din România secolului al XX-lea.

Versul lui Ciurunga e mereu încărcat, de o complexitate aproape dură. Când alţii recomandau tăcerea, Ciurunga, năvalnic, se îndârjeşte: „Noi nu tăcem!”

Epigramele lui au acoperit file dintr-un număr de cel puţin 10 volume colective.

A fost scriitor, membru al U.S.R.