Modificare „Împăratul de ceară”

 

“Împăratul de ceară” de Gabriela Ana Balan

Tehnoredactare: Vasile Petrescu
Corectura: Valeria Cosma
Lector: Ştefan Doru Dăncuş
Ilustraţia copertei: Mirel Bucur
Ilustraţiile cărții: Mirel Bucur
Foto coperta 4: Alice Bălan
Copyright © Gabriela Ana Bălan, 2012
TOATE DREPTURILE REZERVATE AUTORULUI
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
BĂLAN, GABRIELA ANA
Împăratul de ceară / Gabriela Ana Bălan. -
Târgovişte : Singur, 2012
ISBN 978-606-8419-49-7
821.135.1-1
Poezia, cârlig de vise
Cu drag şi prietenie,
Mălina Netcă – fondator Revista A.V.A,
Timişoara
Pe Gabriela am avut plăcerea să o cunosc prin intermediul Revistei A.V.A atunci când am rugat-o să devină colaboratoare. Am simţit-o de la început aproape de noi iar poeziile pe care le scrie pot spune că m-au cucerit de la început.
Despre relaţia mea cu Gabriela ce pot spune? Nu am avut încă plăcerea să o cunosc personal, comunicarea noastră desfăşurându-se doar online. Pot spune însă că este o persoană foarte caldă prin felul ei de a fi, săritoare şi cu un suflet foarte bun.
Am avut deosebita plăcere să primesc cadou volumul „ Împăratul de ceară ”, un volum în care se vede că este pus suflet; un volum plin de viaţă prin natura poeziilor sale. E un volum care le cuprinde pe toate: de la dorul de mamă până la condiţia poetului. Poeziile se împletesc armonios creând astfel o concordanţă între prima şi ultima. Părerea mea e că poeziile au fost menite să fie aşezate în această ordine, pentru că se completează reciproc.
Pentru mine, poezia Gabrielei înseamnă spontaneitate, libertate şi în acelaşi timp un cârlig de vise; gamă a versurilor prin expresivitate şi originalitate.
Iubesc poezia, dar atunci când citesc versurile Gabrielei pur şi simplu tresar şi mă curprinde un dor, nu aş putea spune de ce...e doar poezie ( sau poate mai mult de atât ). În încheiere doresc să-i mulţumesc pentru minunata plăcere pe care mi-o face zilnic prin citirea poeziile pe care le scrie. Îi mulţumesc că are grijă ca noi, cititorii ei, să-i fim aproape prin simplele cuvinte pe care le aşterne în faţa noastră.
Mulţumesc Gabriela pentru că exişti şi pentru că îmi dai ocazia să descopăr o parte din tine prin poezia ta.

ÎNTR-O LUME DE BASM
Mihai Viorel Dragomir, redactor,
Revista “Orizonturi literare”

A lectura o carte înseamnă a culege sentimentele, gândurile şi trăiorile autorului pentru a le pune în sertarul minţii şi a le resimţi pe propria fiinţă. Mulţi citesc o carte, puţini o înţeleg şi mai puţini o simt. De la “Împăratul de ceară” am început să simt acel vibrato cald al sufletului, să îmi imaginez peniţa cum descrie momente din viaţa autorului dansând pe foaie, să văd dincolo de imaginaţie şi să simt cum se desfăşoară anumite întâmplări în mintea autorului. În poezie trebuie să existe prietenie, cuvintele se leagă între ele prin acest sentiment precum oamenii. Să îţi alegi cuvintele, să ţi le exprimi din suflet, să laşi mintea deschisă către noi orizonturi imaginare care să îţi picteze foaia cu gânduri şi rânduri scrise, sunt principalele calităţi ale unui scriitor. Scrie din suflet pentru că numai aşa vei reuşi să comunici cu cititorul prin operele tale.
Această carte are misiunea de a întâlni autorul cu cititorul prin cuvintele suave alese printre minunatele rânduri. Oamenii sunt minunaţi, mai ales când fac ceva creativ precum o carte.Consider că o carte reprezintă trecutul, prezentul şi viitorul autorului fiindcă inconştient îţi descrie fragmente din viaţă şi îşi imaginează anumite întâmplări care se aştern pe foaie, iar inevitabil, în viitor, se pot întâmpla. Doar trăim într-o lume de basm, nu-i aşa?
Prefaţa, volumul Labirintul de cristal
Flavia CRĂSTĂNUŞ
DINCOLO DE COTIDIAN
cu Gabriela Ana Balan (fragment)
COLOCVIUL MASTERATELOR DE LITERATURĂ,
UNIVERSITATEA BUCUREŞTI, 2013
Acum câteva generaţii poezia a coborât în stradă: a străbătut bulevarde, a respirat mirosul de cafea din ibricul de la geam, a gustat din ceaiul cu rom (dar romul separat), a ascultat la uşa apartamentului numărul 5 scârţâitul creionului prin care se năştea, s-a aşezat lângă noi pe banca din parc. Astăzi unii încă îi mai răspund la salut, alţii se grăbesc sau nu o aud; ea continuă să meargă, în „dimineţile târzii” păşeşte 
dincolo de noi, păşeşte într-o lume în care cândva doar cei Aleşi puteau pătrunde, acum deschisă tuturor. (…).
Periplul continuu al poeziei între cotidian şi imaginar, între lumile de idei, prinde contur pe harta literară odată cu naşterea Împăratului de ceară , în anul 2012, prin condeiul Gabrielei Ana Balan. Aici e locul în care cuvintele aleargă în bătaia armei şi-şi câştigă supremul drept de a visa, iar versurile păşesc agale printre cioburile fine ale fiinţei.
Prezenţa „cioburilor de cer” pe pământ anunţă încă din primul vers al poeziei cu acelaşi titlu – Cioburi de cer – împletirea celor două universuri. Mai cu seamă absolutul este pătruns de superioritatea fiinţei care, prin forţa sa creatoare şi capabilă să transgreseze în transcendenţă, aduce lumii de la picioarele ei mici frânturi din acest univers. Aceste frânturi de inspiraţie se plătesc însă cu sângele fiinţei ancorate între cele două lumi. Aspiraţia trecerii dincolo de realitatea în care limitele sunt clar conturate duce la anularea barierei ce desparte cele două lumi, dar şi la suspendarea spirituală între acestea: Vezi, ai spart cerul, unde să mai zbori? / Nu poţi să cobori nici pe pământ / Să îţi vezi picioarele sângerând! Salvarea vine odată cu coborârea în linele ape ale poeziei, dar cu condiţia împletirii colierului „din cioburi de cer”, menit să sclipească în adâncul curat al stihului. O interesantă interpretare şi bogată în semnificaţie a acestui poem poate fi aceea a unei arte poetice în care, poezia ia cuvântul spre a readuce eul liric pe pământul creaţiei. Uşoara nuanţă de reproş, tonul uşor de mustrare, dar şi ludic din vocea poeziei, tind să readucă pe făgaşul realităţii conştiinţa visătoare a poetului mereu însetat de absolut. Colierul este simbolul stilizării cuvântului din mici fărâme de orizont nemărginit fără de care eul liric nu este acceptat să revină pe pământul creaţiei sale: Să îmi împleteşti imediat / Un colier / Din cioburi de cer / Altfel rămâi suspendat / Între două lumi / Paralel.
Evadarea fiinţei din banalul cotidian într-un univers imaginar se produce foarte plastic în Şedinţa hai-hui. Aparent pregătit aşa cum se cuvine pentru participarea la o şedinţă, cu discursul împăturit în buzunar, individul se desprinde de himerele existenţei zilnice şi pătrunde în lumi necunoscute până acum: cu prima se luptă eroic, însă al doilea univers îl găseşte deloc eroic, ci sub înfăţişarea câinelui fricos şi alungat cu pietre: A traversat toate punţile suspendate / Între lumile ce i-au ieşit în cale / S-a luptat eroic cu toate opreliştile [...] a găsit o scurtătură între două palate / şi să dreseze tigri, lei şi şarpe boa / a dovedit că nu poate. Natura limitată a acestuia, a omului încă ancorat în problemele cotidene, îl reduce în realitate, acesta ajungând în cele din urmă la şedinţa destinului său: aici îşi votează propria-i destrămare: A ajuns la
şedinţă transpirat / [...] / exact când secretara termina de citit / punctul culminant de pe ordinea de zi: / „Cum să mă scoată pe mine din inima lui”. / Atât a mai apucat / A ridicat mâna, a votat. Această poezie pune în raport elemente specifice vieţii cotidiene cu cele care ţin de imaginar: pregătirile pentru şedinţă, ochelarii, discursul, toate acestea sunt puse în legătură cu universul suspendat al celorlalte lumi, un univers labirintic în care punţile devin căi de acces, în care individul pendulează între ipostaze ale existenţei.
   Dacă până acum evadarea se făcea dinspre cotidian spre imaginar, aducem în discuţie poezia cu care se deschide volumul menţionat anterior, Cioburi de orhidee în templul cuvintelor. Aici una dintre fiinţele sublime ale absolutului alege coborârea în cotidian, printre oamenii de rând. Este vorba mai exact despre o reîntoarcere, despre reîntruparea în umanitate a acesteia: Reîntors printre oamenii de rând / avea un singur gând / Să mai trăiască viaţa o dată / Îmbrăcat la patru ace şi cravată. Ideea renunţării este una esenţială şi atent surprinsă în versurile poeziei: se renunţă la condiţia superioară, la bogăţiile acesteia, la nemurire. Sacralitatea este înşirată pe cearşaful omenirii, fiind întărită de aluzia biblică a pruncilor ucişi de Irod, ca imagine a suferinţei eterne. Tenta sublimă a imaginarului este amplificată de imaginea alăptării ca simbol al fertilităţii, al reîntregirii fiinţei: M-a sărutat pe obraji a întins un cearşaf / A înşirat pe el pruncii ucişi de Irod / Cu sânge, scutece şi scâncete
cu tot / În timp ce mă privea, Dumnezeule, îl alăpta!
   Universul transcendent este din nou pus în relaţie cu cel mundan în ultimele versuri ale poeziei, o transcendenţă în care timpul este ales de către sfinţi, iar dincolo, pe pământ, omul i se supune îngenunchiat: Rotea pe lanţul atârnat de ceas / Numele sfinţilor şi data de azi / Atunci pe tărâmul celălalt, / Eu singur, / Am îngenunchiat. Această supunere faţă de forţele divine este una susţinută de singurătatea fiinţei pentru care, întreg destinul e o fatalitate. De asemenea, elementele celor două universuri se întrepătrund într-un cosmos de semnificaţii: hainele la patru ace şi cravata devin simbolurile existenţei ancorate în real, pământene, iar absolutul Cerului este susţinut de imaginea copiilor sacrificaţi pe cearşaful istoriei sacre şi de cea a timpului născut din rotirea lanţului atârnat de ceasul omenirii.
   Imaginarul poetic al Gabrielei Ana Balan propune, prin artele poetice pe care le-a făurit, momentul îngenuncherii întregului univers la picioarele poemnului care, în unele cazuri, rămâne singura cale de salvare spirituală. Această idee este surprinsă şi concentrată în Cazemate în frontul poemului: aici neantul devine unul haotic, al luptei dintre sfinţi. Confruntarea aduce cu sine devalorizarea şi căderea în derizoriu a elementului imaginar, prin imaginea îngerilor dezbrăcaţi şi beţi şi traşi la sorţi integrată unei lumi apocaliptice ce respiră aburi de alcool, în care demonii vâslesc spre viaţa în desfrâu. În acest infern al luptei din cuvinte răsună odele închinate în faţa prostiei, cântate pe ritmuri de manele: un astfel de peisaj acustic trasformă un absolut cândva ideal într-un chici amar al vieţii pe pământ: Se bălăcesc prin rime / Arhangheli dezbrăcaţi şi beţi / Iubite picurate în sticlele de votcă / Şi dracii fără cap vâslind pe lotcă / Spre insule de nuri / [...] / Şi zmei cu stea în frunte / Cântând ode la iele / Elogiile prostiei / Pe ritmuri de manele. Singura cale de salvare din acest univers este cea a poeziei, a versului purificator şi a cuvântului biruitor. Poetul îşi găseşte aici refugiul ideal, supus condiţiei creatoare în fruntea căruia va lupta îndârjit: Dar unde e poemul? / Eu voi lupta cu  dor / Să-mi fac o cazemată / Pe frontul poeziei / Indiferent de sunt / Sau nu biruitor / Cuvintele să ştie / Că sunt supusul lor. Iată astfel un refugiu spre desăvârşire poetică, spre regăsirea spiritului călcat în picioare pe pământ. Templul poeziei pure devine talismanul protector al poetului în faţa sfârşitului, supunerea faţă de cuvinte fiind răspalata lui, acesta fiind pregătit în orice clipă pentru sacrificiul său suprem. 
   Refugiul în taina poeziei este susrprins în visul Generaţiei de strigoi. Aici condiţia poetului şi a artei sale este privită sub opacitatea vremurilor închistate în regim, vremuri în care duceam sticle şi borcane la centrele de colectare / Stăteam la rând pe ploaie, soare, vânt / Cu bănuţi câştigaţi cumpăram cărţi şi ziare / Trei saci de sticle pentru Albumul memorial / Nichita Stănescu. Poetul caută evadarea din realitatea constrângerilor, căutând cu ardoare adăpostul versului pur şi liber atât de adânc îngropat de cântecul fals şi răguşit al vocii din cravată. În acest univers libertatea frumos păstrată între paginile cărţilor se împarte în fărâme, veşnicia se cumpără cu ouă şi pachete de Kent: Când o prindeai singură pe vânzătoare îi făceai o ofertă / de şpagă zguduitoare / Pentru zece ouă scotea de sub tejghea Borges / Cu un pachet de unt citeai Llosa deodorante şi săpun / pentru Shogun, pachetul de Kent pentru / cartea lui Noica. Visul idealului al acestei generaţii se aşternea pe rafturi în librării şi respira cu greu prin ambalaj de
aer comunist. Momentul de izbândă, în care cărţile au rupt strânsoarea propagandei comuniste este pus în raport cu prezentul dezamăgirii, cu ceea ce a mai rămas din libertatea câştigată. Astăzi, după douăzeci de ani, din vis se face teamă, o teamă faţă de libertatea gratuită şi afonă a vânătorului de strigoi. Cărţile lor cad acum printre rafturile întunecate şi învechite ale librăriei, ascunse sub cartea de bâlci a tarabelor din noi, cad în visul încă viu al vieţii de apoi în inima generaţiei de strigoi, a generaţiei care încă mai bântuim vitrinele librăriilor / Care încă mai vrem şi mai ştim / Să citim.
Astfel, vom putea întrezări plimbându-ne prin aleile deloc poleite ale Împăratului de ceară, însă presărate cu praf de cuvinte sfinte, mâinile poetice ale scrisului în Cer. Tot aici se încheagă strânsa şi
puternica legătură dintre poet şi arta sa, menită să înalţe sufletul pe trepte de idei sau să-l coboare pe pământul lumii de condei. Poeziile cuprinse în acest volum străbat în versurile lor tărâmuri de cuvinte şi sensuri pentru noi, aduc cu ele porţi deschise spre unieversul atât de aproape, dar încă nevăzut.
Iată aşadar, în câteva linii conturat poeticul surprins în dimineaţile târzii, în cioburi de absolut culese de pe pământ. Relaţia existentă între realitatea cotidiană şi imaginarul cândva de necuprins, iar azi surprins cum coborându-şi scara spre pământ, face posibilă comunicarea celor două lumi şi care, prin jocuri de cuvinte şi idei nebănuite îşi cedează locul 
una alteia, lăsându-ne cuprinşi în golul dintre ele. Când îşi vor aţinti privirea asupra noastră, ne vor cuprinde cu tentaculele de foc şi viaţă, ne vor răpune la pământ sau ne vor ridica în slavă albă.
Daniel MARIAN
GABRIELA ANA BALAN
CU UN CÂNTEC, CU UN COLIER, ÎNTR-O CETATE DE FUM,
ISPITA DIMPREUNĂ CU SPAIME
Pe tărâmuri de toate împărăţiile, dar în care un singur împărat e şi acela de ceară. Tărâmuri nesigure, mişcătoare, pentru că nu au fost create să fie veşnice ci doar ca interfeţe ale non-confortabilei lumi care ne cuprinde, ne înfăşoară, ne îndrăgesc până ne sugrumă. Aici, în vasta rearanjare a posibilului, chiar fiindului, după puterea imaginaţiei, sunt toate care se pot întâmpina, în eventualitatea că s-ar putea întâmpla cândva. 
Fiinţa omenească se află între văzut şi nevăzut, de la o disoluţie la o soluţie… Supraomenescul suferă
aidoma, de acea singurătate obligatorie şi neîmplinire exact unde ai crede că e împlinirea supremă în sine. De fapt, e universul paralel ales pentru acest excurs, în memoria emoţională e gata instalată o opţiune căreia i se aplică un suficient enter.
Pornind de la „Cântec”, unde elementele oricare ar fi ele, se revoltă, se războiesc şi au o dungă de bare din neamul de bare al nemuririi dar transpusă în firescul cel de toate zilele… „Iată/ Orbii zei muşcaţi/ De şarpele lui Isaa Beer/ Şi-au îngropat privirile/ Hoitul lebedei îl târăsc în deşert/ Veni-va clipa sortită şi pasărea/ Zboară singură în tolbă/ Şi iată fâlfâitul de aripi/ Cu trandafirul în cioc”. 
Vine de nicăieri un timp covârşitor – de dorit, de-ncălecat, de nechezat, nu se ştie din care epocă, important e că vine de departe pentru a fi în locul prezentului unde nu altfel s-ar întâmpla minunile, iar tot ce contează e confruntarea minţii… „Eu, în amintirea lui/ cu pana de gâscă şi sabie de Toledo/ învingând călăreţii de fum/ istoria e dreaptă cu noi/ indiferent care din regi va pierde partida/ celălalt ne câştigă împreună/ nu se mai poate face niciun pas/ pe tabla de şah îmbătrâneşte timpul” (Cetate de fum)
Gabriela Ana Balan îşi potriveşte dacă nu cumva e chiar predefinit, rostul în preajma aceluia care vrea / nu vrea, se află în scenă chemându-se „Împăratul de ceară”, pentru simplul motiv că e o ramură din încrengătura minţii, stabilită deci fiind. Am crede că este creată o epocă, un ev, cu tot cu harnaşamentul de
campanie în războirea dintre gândurile devenite soldaţi în toată regula. Nu că n-ar fi, dar nu, nu de prima dată, pentru că trebuie văzut celălalt capăt unde se poate ajunge, înainte de istorisirea în sine… „Mi s-a topit imperiul/ Sub braţul lung al secetei lui Dumnezeu/ O scară de oţel/ Pe care îmi urc iluiziile la cer/ Şi un pumn de pioneze colorate chinezeşti/ Atât au rămas din el.// După milenii un negustor/ Îmivinde sufletul la întâmplare/ De cealaltă parte a iluziei/ Pe un colţ de clipă/ Moartea lipseşte pliante/ Cu chipul meu de împărat de ceară// Dator către cerescul fisc/ A mia oară// Şi zeii mi se închină sub aripă/ Şi eu împart popoarelor cioburi de clipă”. 
Pe măsura epocii / evului, poeta are pregătit un „Colier” cu care să taie suflarea din jur – din nou, doar am crede, însă e cu totul altceva, precis identificarea într-o fantă de după ruptura de real se produce şi se propagă mai departe imaginea altui eu în căutarea celui care trebuia să fie bine definit şi la îndemână: „În ochii corbilor decupaţi din oglindă/ O singură dată îmi va fi dat să privesc/ Fără să se confunde chipul meu/ Cu imaginea lor/ Vor fi întocmai ciobului vopsit/ Sau nu îi voi desluşi niciodată/ Cât de umil îmi voi pleca privirea/ Spre colierul meu, noapte şi zi/ O singură dată – atunci voi decide/ În ce chip mă voi naşte”. 
Dacă e să fie vorba despre dragoste. Da, eterna vorbire despre eterna dragoste. Dacă e să fie, atunci ne ducem direct în astral, fără a fi fost telurici 
nicicând, cel mult suspendaţi între valorile lui da şi nu plutitoare şi acelea în aer care la rândul lui poate fi înţelepţit drept în zbor… „Deghizat în înger/ Între ochiul tău şi cer/ Am stat la pândă la vânat/ Am prins în tolbă visele tale/ Împuşcate în aripă şi goale/ Vezi, am căzut în ispită/ De ce mă laşi nepedepsită ?” (Ispita).
Paradoxul ar putea fi un ingredient oricând pentru Gabriela Ana Balan. Ce pot a zice, când nu e mai nimic de zis, în lumea halucinantă, fabricată de ea… „Ţii minte oraşul cu o mie de ţări ?/ Ne spuneau că există în vis/ Că în el nu visează nimeni/ Am călătorit pe acel meleag/ Şi am visat/ Şi o mie de ţări fiecare avea/ Şi ziduri cu o mie de sori/ Dar malul cu o mie de râuri ?/ Dar vârful cu o mie de munţi ?/ Şi când mă gândesc cum arătam/ Cu degetul spre pântec a mirare/ Când mă năşteam/ Fără să ştiu că e a mia oară”. 
Scrierea rescrierea transcrierea – acestea duc în toată fenomenala transcedere, inevitabil, la „Spaime” care îi sunt de folos aceleia care dirijează o construcţie fermă – mai mult decât demnă, de luat aminte: „Cât deşert înghite spaima ta/ Se face castel de nisip/ Aripi, inimi, vise mărunte/ Pe un şirag când negru, când alb/ Lacrimi în spume/ Baloane infinite se sparg/ Se regrupează în ochiul tău/ Şi plângi din nou/ Vinzi iluzii pe bani mărunţi/ Dai rest visele în care zbori/ Rămâi să mori”. 
A’propos de dumneaei moarte, care-cumva e-
nţărcată şi pare că dusă la zoo… „Moarte eu mirat/ Te închid ca pe o carte/ Văzut/ Citit/ Plecat”(Poem). Iar eu deschid şi redeschid pagini de viaţă fierbinte şi strălucind, în aceste dimensiuni chiar aparte de biata viaţă care altfel bălteşte în cotidian
„O bibliootecă pentru balansoarul meu”
vol 4, Amanda Edit ( 2014)
VIAŢA TRĂITĂ LA CEA MAI ÎNALTĂ TENSIUNE POETICĂ ŞI INTUIŢIE IDEATICĂ
GHEORGHE CLAPA
„Împăratul de ceară” este o carte scrisă de Gabriela Ana Balan întru limpezirea eului scurs de sub pleoapa destinului.În sunete astrale, duhovnicul sufletului unui suflet de poet cântă din liră pricesne în arpegii fulgerate, generatoare de sublim. O carte de suflet şi pentru suflet. Metafora e uimirea din respiraţia sângelui ei. Cosmosul umplut cu infinit brâncuşian e mortarul din zidirea cuvintelor, cântec zbuciumat stors din trăiri personale: Cuvintele cu suflet de chihlimbar, în care dorm fluturii hipnoticelor nopţi, par lacrimi ale unor ecouri de clopote afurisite în dogoarea melancoliilor de toamnă din parfumurile crizantemelor mov. Lacrima se înşurubează pe coloane astrale, pregătind o nouă morală, în poeme aprinse de lumina scursă din pana de înger sau arhanghel ce are în mâini suliţe de crini incendiaţi de omăt A reuşit chiar să se elibereze din voluptatea amurgului cu răsăritul soarelui pe limbă, cu herghelii de fluturi pe umeri şi cu aripi de rândunică la subţiori, ca să purceadă să-şi pună gândurile pe imaculata foaie albă de hârtie: Acum, când toamna s-a prins în dans cu vântul subţire şi rece, cortina de tăcere a fost trasă, sihastra aşteptare a debutului literar a devenit bucurie certitudine, convertire a suferinţei în extaz sufletesc prins într-o ardentă apetenţă de viaţă: Poeziile au acea candoare feminină de fulguire spirituală, de înălţare estetică a viselor scurse prin ecluza strâmtă a iluziei: La fereastră înnoptată a prezentului, poeziile acestei autoare par candelele luminând un drum al spiritului tot mai plin cu hârtoape. Versurile pline de candoare ard cu flăcări ce fulgeră mirare în dantelării meşteşugite şi parfumate. Tâlcul cuvintelor din acest volum de poezii m-a atras în intimitatea poetei ca să cinez din roadele devenirii către lumină, frumos şi iubire: Amurgul, ca un urlet de luptă, îşi are cerul lui lăuntric cu zâmbet cafeniu în amintirile împănate cu vrăbii şi rândunici, devenind rafinament psihologic, sinteză a trăirilor interioare şi a amintirilor particulare mascate. Poeta Gabriela Ana Balan va învăţa în acest timp să muşte mărul roşu şi parfumat până la miezul lui, până la sâmburii ce ascund viermele dizgraţios, ca să simtă gustul sângeriu al cuvintelor ce vor căpăta aripi să zboare spre înalturi. Prin acest volum de poezii ne-a demonstrat că scânteia albă din sufletul ei a dat flacăra care a gravat sublim pe foile de hârtie. Poeta Gabriela Ana Balan îşi poartă trăirile ascunse în cutele sufletului, spre marginile nesfârşite ale universului cu frica de a nu răni sub nici un chip pe cineva drag şi trage cu pistoale de soc înflorit, gloanţe din câlţi de cânepă îmbătătoare. Între vise, stă cuibul cântecului sufletului acestei minunate poete, ghersul ce curge de pe coardele unei lire agăţate în colţul lumii. Contaminată de morbul poeziei are răbdarea şlefuitorului de perle pentru a da strălucire cuvintelor. Neprefăcuta mea admiraţie rezidă din empatia sufletească stabilită în timpul lecturării versurilor cu esenţe tari. Metafora poetică e o lebădă albă ce nu a cântat încă şi sper să nu cânte mult timp de aici încolo, iar următoarele volume să îşi afle cuibul în care să clocească ouăle marelui cântec.
Te felicit călduros şi-ţi doresc multe şi noi împliniri spirituale!
Revista”Elanul” nr 137(fragment)
Vol. “Cristale de gând”, Ed Pim 2015
* Gabriela Ana Bălan, „Împăratul de ceară”, Editura „Singur”, Târgovişte, 2012,
118 pagini.
ÎN LOC DE CUVINTE, POEZIE
de Florin Predescu , “Acum tv” SUA (fragment)
Nu pot decât să consemnez cu tristeţe că într-o ţară ca România cu multe neimpliniri exista poezia ca o floare crescuta exact pe linia intâi a unui război cu relele ieşite din cutia Pandorei. O voce singulară şi aş numi-o lirică feminină de inaltă calitate se reiterează in versurile Gabrielei Ana Balan. Un volum ce ar merita sa fie pe etajerele multora dintre librariile din ţară nu se bucură de sprijin, de suportul meritat din partea mass mediei, preocupate de alte indeletniciri…Gabriela mi-a scris despre o tânără captivată de poezie, mai puţin despre cartea ei. Este un compliment incomensurabil mai inalt decât orice critică literară adusă unei carţi.