Antologia "Epigramişti cu sau fără voia lor", cuvântul înainte şi notele însoţitoare sunt realizate de către Giuseppe Navarra şi George Zarafu.
Tipărirea s-a realizat în anul 1983 de Editura Albatros din Bucureşti.
Coperta şi cele 10 ilustraţii au fost realizate de către Constantin Baciu.
Dintre cele 192 pagini, primele 14 au fost rezervate prezentării datelor indicând realizatorii, cuvântului înainte şi notei asupra ediţiei, 10 ilustraţiilor amintite mai sus iar ultimele 32 notelor şi bibliografiei selective precum şi cuprinsului.
Pe marea majoritate a restului de 136 pagini sunt tipărite câte 5 texte epigramatice repectiv catrene, epigrame scrise de către nu mai puţin de 86 autori.
Cuvântul înainte abordează, chiar de la prima sa pagină, câteva puncte de vedere ale celor doi semnatari ai lui, demne să le amintim aici şi acum când au trecut nu mai puţin de 28 de ani de când au văzut lumina tiparului:
Epigrama este un joc al poetului, iar epigramistul este poetul jocului de cuvinte. Din cele spuse, rezultă existenţa unei deosebiri dintre poetul propriu zis şi epigramistul aşişderea. Cu toate că ambii profesează versul, cu toate că epigrama este considerată, prin definiţie, tot o poezie, deosebirea fiinţează cu claritate.
Relevăm unele aspecte contradictorii, elementare prin evidenţa lor. Astfel, sunt cunoscute multe exemple de creatori afirmaţi din plin în literatură, dar care nu au practicat epigrama - sau, cel mult, au practicat-o accidental - fie pentru că au desconsiderat specia, fie din lipsă de dotare cu acel spirit acut necesar epigramistului. Deopotrivă, literatura cunoaşte cazurile unor autori consacraţi în epigramă, care au fost nuli în profesarea altor specii de mai largă respiraţie. Iată deci două deosebiri: una dictată de prezenţa sau de lipsa spiritului satirico-umoristic, iar alta determinată de calitatea de suflu artistic cu care este înzestrat fiecare dintre aceşti literaţi.
Să nu se creadă că prin cele spuse intenţionăm să umbrim valoarea evidentă a epigramei româneşti. Dimpotrivă, susţinem existenţa a peste o mie de asemenea producţii, clasice şi contemporane, demne de a fi selecţionate de tezaurul nostru literar, fapt care ar urma să fie demonstrat în parte şi prin intermediul florilegiului de faţă, antologie epigramatică ceva mai originală prin aceea că înmănunchează numai epigramele scriitorilor.
De fapt, întâiul moment important al antologiei de faţă se datorează lui Macedonski. Dacă primele epigrame autohtone sunt create de remarcabilul umanist Nicolaus Olahus, tot el fiind şi autorul întâiului madrigal românesc, dacă primul epitaf epigramatic din literatura noastră a fost aşezat pe hârtie de Anton Pann, Macedonski este primul scriitor român în opera căruia epigrama ocupă un loc nu tocmai modest.
Macedonski este singurul dintre mai marii literaturii române care şi-a umbrit numele din cauza unei epigrame, cea adresată lui Eminescu, atunci când genialul poet abia păşise peste pragul de luciditate, epigramă crudă şi nedreaptă, pentru care Macedonski a fost lovit poate mai mult decât merita, pentru că, nu de puţine ori, subiectivismul naşte subiectivism.