Costel Zăgan a scris în Intertext, nr.1-2 din 2003, în ciclul "Lecturi perpendiculare", articolul "Sensul ontologic al culturii":
"Am încercat să vieţuiesc în cultură ca un om liber, adică, ca unul care devine în cultură mai mult decât ea şi, în cele din urmă, mai mult decât el." (H.-R.P.)
M-am ars, nu-i aşa?
Insomnia mea, ontologică, s-ar putea lăuda să fi avut acelaşi traseu ca Zborul în bătaia săgeţii lui H.-R.Patapievici - dar n-o face.
Pentru că ar fi însemnat să văd în trecut ("trecutul" lui H.-R.P. este, ciudat sau nu, şi al meu şi al dvs!) un apogeu.
Din păcate, n-a fost decât un eşec.
De fapt, trecutul este întotdeauna un eşec!
Excepţie face cazul când el, trecutul, devine destin. Dar, atunci, nu-l mai percepi ca trecut, ci ca pe un prezent continuu. Fără rest: eternitatea devine vas comunicant pentru omul condamnat la destin!
De aici şi întrebările care frizează... retorica tăcerii.
"Când oare irosirea vieţii va trece de pierderea a ceea ce sunt?"
Şi ceva mai aproape de absolut:
"Când moare un om, îngerii îşi pierd cu siguranţă prezenţa. Ce se întâmplă însă cu Dumnezeu?"
Există (numai ca "axiomă filosofică")... prezumţia de Dumnezeu!
Pe Dumnezeu nu-L (mai) cauţi decât după ce L-ai găsit!
Totuşi, unde trebuie căutat ceea ce n-ai găsit niciodată?
Cultura este o cale. Omul, nu. "Dacă e capăt, s-a stins."
EXISTĂ (în sfârşit) ruguri care nu se sting niciodată (în inima ta "ard" inimile tuturor înaintaşilor - certitudine şi consolare!).
"Cu excepţia neantului, totul e har."
"Esenţa nu poate fi argumentată."
Comentată: din când în când. Atenţie, totuşi!
"Imperfectul este modul ratării. Nu putem fi conştienţi decât de lucrurile care ne scapă. Conştiinţa implică pierderea, iar pierderea implică căderea."
H.-R. Patapievici întoarce realitatea cu faţa la sine. Cititorul percepând, simultan, cele două "feţe": a operei şi a autorului.
Rezultatul? Senzaţia stranie că viaţa (viaţa ta!) este citită (citită, iar nu (de)scrisă) de către acest autor (scriitor - pentru că, în primul rând, H.-R.P. ESTE UN SCRIITOR, şi abia după aceea, un filosof.) Şi e un scriitor deosebit de dotat, ereditar şi cultural, deşi pare a nu avea, paradoxal, prea multă simpatie pentru... talent!
Însă,nimic nou sub soare,nu?
A se vedea cazul lui Platon: cel care a pus sub lupa introspecţiei nu numai propria viaţă, ci chiar şi... cerul! Interior, desigur.
Salvarea de pustiul filosofic?
Numai prin iubire!
"În afara iubirii nu văd ieşirea din cercul infernal."
Trăind, omul în- şi des-cifrează condiţia umană:
"Viaţa este predestinată numai dacăeste împlinită. Vreau să spun că sens are numai perfecţiunea, nu şi cioburile."
Fragmentele au sens numai (?) în mozaicul suspendat al curcubeului.
Cât despre templul virtual al propriului destin, îl ridicăm cu tot cu cioburile lui Cronos: lumea se va autocontempla, integral, în efortul nostru creator.
CREEZ, DECI EXIST(Ă)!
"Că trăim şi nu murim imediat este consecinţa erotică a faptului că suntem iubiţi!"
Prin iubire şi creaţie se eliberază divinul din om.
Preţul fiind, fatalmente, moartea. Şi învierea. Prin cultură:
"Cultura este diagnosticul însuşi a ceea ce mai înseamnă, azi, a fi om."
"Omul este ceea ce îl transcende."
Se revine,pe după colţul metafizic al conştiinţei, la cioburile curcubeului. Şi parcă i-am da dreptate lui Origen:
"FRUMUSEŢEA VA MÂNTUI LUMEA."
Explicit mysterium?
Sape aude!
N.B. Figurile retorice ale vântului vor fi decantate până la ultima scânteie.