Costel Zăgan a scris în revista Colloquium nr.2 din decembrie 2002, în ciclul "Lecturi perpendiculare", articolul "Sau filosofia te face mai puternic (Friedrich Nietzsche, Amurgul zeilor)":
Nietzsche întreabă cu ciocanul... genealogic. Idolii metafizicii şi ai moralei.
Răspunsul care se aude?
FUM. Doar fum.
Ecouri purtătoare de vid. Un vid nevrotic.
Care este, totuşi, valoarea adevărului?
În acest sens idolii filosofiei sunt "consultaţi" cu ciocanul întrebărilor.
Şi răspunsurile vin pe măsură.
Zdrobitoare.
Metafizica iese (iar!) în stradă.
Şi dă peste Adevăr. Şi, chiar, peste Bine. (Deşi nu e aglomeraţie.)
Le priveşte,rece, degetele zdrelite ale picioarelor.
(Idolii au picioare de lut, nu?)
"Ce este? Ce cauţi? Ai vrea să te înzeceşti, să te însuteşti? Cauţi discipoli? Caută zerouri!"
Spune ceva asemănător(?) şi Biblia:
"Fericiţi cei săraci cu duhul..."
Totuşi, cine urcă pe podiumul ontologiei: voinţa, trupul, instinctul?
"Ceea ce nu mă omoară, mă face mai puternic."
Pare o sentinţă definitivă.
Definitiv-retorică (ha-ha) ha?
Se pare că instinctul de coservare al omului va trebui să cedeze supraomului.
Mai binele fiind duşmanul binelui, Nietzsche a trecut la altoire zeilor.
Mână idolii spre prezent. Şi oamenii, spre viitor.
D(o)ar prejudecată trecutului rămâne în... prezent.
Vreau înseamnă fac! Am făcut, deja. Nu fapta, voinţa este prima urgenţă.
Viaţa? Viaţa este adevăratul "război".
Principiul iubirii aproapelui.
"Ajută-te şi toată lumea te va ajuta!"
Pentru Nietzsche. Şi pentru noi: iniţiatorii viitorului!
Adevărul: un atentat la prejudecăţile semenilor.
Ofensiva non-conformismului cotidian.
Omul este slab pentru că se reclamă de la o autoritate absolută.
Infailibilă.
OMUL: UN SUBORDONAT PERPETUU AL UNEI FICŢIUNI.
- Permiteţi să-mi pun capul (inima?) pe... nicovala Dvs.?