Versiunea curentă din 28 octombrie 2010 06:41

Costel Zăgan a scris în Gazeta Vega din Botoşani pe 9 octombrie 1997, în ciclul "Lecturi perpendiculare", articolul "Românul între intelectualul creator şi parvenitul papagal":

Un posibil lider al generaţiei `89, botoşăneanul (de excepţie) Cristian Bădiliţă "stabileşte coordonatele generaţiei sale". Este vorba de prima parte a ultimei sale cărţi, "Sacru şi melancolie: Jurnal de generaţie".

Şi, ca orice lider este dur cu cei al căror exponent este: "Ambiţia tinerei generaţii este să împace trăirea religioasă cu performanţa culturală, să reînvie cultura în duh creştin."

Riscul de a compromite acest crez stă în dispreţul iresponsabil, tot mai vădit, al celor tineri pentru performanţa culturală.

Obosiţi şi plictisiţi de îndemnurile şi reţetele culturaliste proferate de "şcoala de la Păltiniş", tinerii acestui moment de răscruce se topesc într-o credinţă fanatică, radicală, fără întruziuni culturale, fără "izmeneli", fără "cuvinte".

Se tinde, aşadar, spre gradul zero al culturii.

Păltinişul a devenit loc de pierzanie, un spaţiu al lui Satan (oare?).

CULTURA FĂRĂ CREDINŢĂ NAŞTE MONŞTRI.

Nu mai există nici o salvare... în şi din această lume? Haotică şi mercantilă?

Ba da.

"O renaştere culturală pe linia recuperării şi revalorizării "tradiţiei" ar duce la echilibrarea tabloului vieţii spirituale contemporane, precum şi la eliminarea dăunătoarelor confuzii între, cităm pe Eliade, "Eminescu şi Caţavencu, adică între intelectualul creator şi parvenitul"."

Cultura, ca act mântuitor, nu eludează, ci înglobează istoria, transferând-o în discurs. O ia în posesie, prin puterea magică a cuvântului.

Cuvântul nu mai pluteşte peste ape,ci peste evenimente. Cititorul (numesc astfel orice receptor cultural) renaşte la capătul (niciodată definitiv) discursului.

Dar cultura fără credinţă e ca o femeie sterpă: nu rodeşte decât fantome! Utopii care degradează spiritul. (Pentru că există, totuşi, utopii care înalţă. De pildă: binele, adevărul, frumuseţea.)

Cărţile (bune!) creează ori cheamă momentul prielnic receptării.
Momentul prielnic se constituie în mijloc. Conjunctural. Devine, însă, cale regală, doar pentru cititorul care "moare" prin lectură.
Când cititorul simte că opera îi aparţine: prin spiritul ei. Atunci, "nu se ştie cine dă şi cine primeşte". (Leon Bloy)

Mai rămân, totuşi, întrebări: fără răspuns. Deocamdată!

- "Testamentul unor martiri se poate cântări pe talgere electorale?"

- "Generaţia '89 - o generaţie profanată sau încă o generaţie de avortoni ai istoriei?"

- "Religia noastră-indiferenţa şi dispreţul faţă de noi înşine?"

Şi o concluzie (?) teribilă: "Pentru că ne-am săturat de experimente şi refuzăm să mai credem în ceva sau în cineva, într-o transfigurare politică şi într-un profet de partid, am ajuns să ne cultivăm singurătatea şi scârba cu o voluptate diabolică.
Măcar atât suntem în stare să facem-să recunoaştem cât am fost şi suntem de inutili."

Cât de (ne)adevărat este!