Versiunea de la data 23 august 2011 13:29

Antologia "Epigramişti cu sau fără voia lor", cuvântul înainte şi notele însoţitoare sunt realizate de către Giuseppe Navarra şi George Zarafu.

Tipărirea s-a realizat în anul 1983 de Editura Albatros din Bucureşti.

Coperta şi cele 10 ilustraţii au fost realizate de către Constantin Baciu.

Dintre cele 192 pagini, primele 14 au fost rezervate prezentării datelor indicând realizatorii, cuvântului înainte şi notei asupra ediţiei, 10 ilustraţiilor amintite mai sus iar ultimele 32 notelor şi bibliografiei selective precum şi cuprinsului.

Pe marea majoritate a restului de 136 pagini sunt tipărite câte 5 texte epigramatice scrise de către nu mai puţin de 86 autori.

Datorăm recunoştinţă celor doi realizatori, pentru truda depusă la redactarea şi publicarea volumului "Epigramişti cu sau voia lor", pentru iscusinţa ocolirii riscului de a fi respins de la apariţie de către cenzura vremii.

Cuvânt înainte

Cuvântul înainte abordează, chiar de la prima sa pagină, câteva puncte de vedere ale celor doi semnatari ai lui, demne să le amintim aici şi acum când au trecut nu mai puţin de 28 de ani de când au văzut lumina tiparului:

• Epigrama este un joc al poetului, iar epigramistul este poetul jocului de cuvinte. Din cele spuse, rezultă existenţa unei deosebiri dintre poetul propriu zis şi epigramistul aşişderea. Cu toate că ambii profesează versul, cu toate că epigrama este considerată, prin definiţie, tot o poezie, deosebirea fiinţează cu claritate.

• Relevăm unele aspecte contradictorii, elementare prin evidenţa lor. Astfel, sunt cunoscute multe exemple de creatori afirmaţi din plin în literatură, dar care nu au practicat epigrama - sau, cel mult, au practicat-o accidental - fie pentru că au desconsiderat specia, fie din lipsă de dotare cu acel spirit acut necesar epigramistului. Deopotrivă, literatura cunoaşte cazurile unor autori consacraţi în epigramă, care au fost nuli în profesarea altor specii de mai largă respiraţie. Iată deci două deosebiri: una dictată de prezenţa sau de lipsa spiritului satirico-umoristic, iar alta determinată de calitatea de suflu artistic cu care este înzestrat fiecare dintre aceşti literaţi.

• Să nu se creadă că prin cele spuse intenţionăm să umbrim valoarea evidentă a epigramei româneşti. Dimpotrivă, susţinem existenţa a peste o mie de asemenea producţii, clasice şi contemporane, demne de a fi selecţionate de tezaurul nostru literar, fapt care ar urma să fie demonstrat în parte şi prin intermediul florilegiului de faţă, antologie epigramatică ceva mai originală prin aceea că înmănunchează numai epigramele scriitorilor.

• De fapt, întâiul moment important al antologiei de faţă se datorează lui Macedonski. Dacă primele epigrame autohtone sunt create de remarcabilul umanist Nicolaus Olahus, tot el fiind şi autorul întâiului madrigal românesc, dacă primul epitaf epigramatic din literatura noastră a fost aşezat pe hârtie de Anton Pann, Macedonski este primul scriitor român în opera căruia epigrama ocupă un loc nu tocmai modest.

• Macedonski este singurul dintre mai marii literaturii române care şi-a umbrit numele din cauza unei epigrame, cea adresată lui Eminescu, atunci când genialul poet abia păşise peste pragul de luciditate, epigramă crudă şi nedreaptă, pentru care Macedonski a fost lovit poate mai mult decât merita, pentru că, nu de puţine ori, subiectivismul naşte subiectivism.

• Aşadar, odată cu Macedonski, epigrama românească devine specie literară şi, odată cu apariţia epigramei ca gen de sine stătător, se ivesc şi epigramiştii de carieră: Giordano, Teleor, Toma Florescu, Cincinat Pavelescu, Ion I. Pavelescu.

• După Macedonski, epigrama începe să figureze frecvent, avident, la niveluri discutabile, în scrierile literaţilor români , printre aceştia aflându-se Vlahuţă, Coşbuc, Traian Demetrescu, Iorga, Dimitrie Anghel, Şt. O. Iosif şi mulţi alţii.

• Un alt autor de epigrame asupra căruia insistăm este George Ranetti. Dacă epigramele lui Macedonski sunt uneori de o duritate răutăcioasă , mai mult satirice decât umoristice, epigramele lui Ranetti ies în evidenţă printr-un umor sănătos, bonom, chiar şi atunci când ele tratează subiecte politice aflate la ordinea zilei. Întorsăturile de poante, jocurile de cuvinte alese şi speculate cu meşteşugire, îl plasează pe Ranetti printre nu prea numeroşii stilişti ai epigramei.

• Din aceeaşi categorie fac parte şi epigramele lui Topârceanu, creaţii care, în plus, poartă amprenta lucrăturii minuţioase de bijutier.

Poate cel mai "fără voia lui" dintre autorii conţinuţi de acest florilegiu este Tudor Arghezi şi probabil că cel mai "cu voia lui" e Vasile Bogrea. Arghezi, care se declara făţiş împotriva speciei, a ocolit cât a putut titulatura de epigramă. numind scurtele sale poezii, fie Inscripţii, fieDistihuri, fie Bilete de papagal sau Tablete pestriţe. Dar oricum le-ar fi intitulat, ele tot epigrame sunt. Căci ce poate fi:

"E parcă un făcut ca nimănui
Să nu-i miroasă murdăria lui,
Pe când - pe vrute, pe nevrute -
Parfumul altuia îi pute."

Sau:

"Are-o fire minunată
Strălucitul meu amic.
Nu refuză niciodată,
Însă nici nu dă nimic...",

decât o mostră şi încă o mostră clasică şi perfectă de epigramă? În opoziţie cu Arghezi, ilustrul filolog ieşeano-clujean Vasile Bogrea, cărturarul căruia Iorga îi acorda deplina lui stimă, a manifestat un adevărat cult pentru epigramă şi, fără îndoială, numai sfârşitul lui tragic şi prematur l-a împiedicat să-şi adune catrenele în volum.

• Trecând peste nume şi timp, se cere să me oprim la epigramele - destul de puţin ştiute - aparţinând poetului Marcel Breslaşu. După însăşi rostirea lui (În epigrame-mi vărs prea-plinul,/ Când de obsesii vreau să scap!") se pare că pentru el epigrama însemna un fel de "violon d'Ingres". Poate chiar mai mult decât atât, deoarece rareori catrenele sale nu sunt tangente cu perfecţiunea.

• Spuse asemănătoare pot caracteriza şi epigramele, dotate cu un plus de poetizarea, ale lui Aurel Iordache. Ironia muşcătoare, neconcesivă, chiar duritatea pe alocuri, dar şi umorul fin, ni-l deconspiră pe alt meşter al epigramei, poetul şi publicistul Mircea Pavelescu, n a cărui fiinţă sălăşluia o ciudată simbioză dintre bonomieşi zeflemea.

• Antologia se încheie cu epigramele unui publicist mai puţin cunoscut, dispărut în plină tinereţe şi forţă creatoare, la începutul unui martie nefast al anului 1977 - Sorin Pavel. Înzestrat cu un talent rar şi cu o diabolică sete de cultură, Sorin Pavel suferea de o modestie neobişnuiă, care a împiedicat afirmarea masivelor sale posibilităţi, fapt remarcat şi de criticul şi istoricul literar Şerban Cioculescu: "Discret în superioritatea sa creatoare (...)n-a bătut la nici o uşă". În afara unorpoezii şi aforisme, Pavel este şi autorul câtorva sute de catrene, unele fiind publicate pe ici şi pe colo. Epigramele sale - de factură strict aforistică - se evidenţiază prin tratarea unor teme majore, ca şi prin ineditul pe care-l afişează. Înce priveşte forma, ele demonstrează stăpânirea unei perfecte tehnici prozodice, fiind îmbrăcate în cele mau elegante veşminte literare; principalele preocupări ale autorului se vădesc a fi evitarea vulgarităţilor, fluiditatea frazării, ocolirea rimelor facile sau aplicate de necesitate. Indiscutabil, Sorin Pavel este o rara avis a epigramei româneşti,un nume care îşi va afla locul în conştiinţa cititorului.