Modificare „Heraclit”

'''Heraclit din Efes''' (cca. 540-480 i.Hr.)

Heraclit din Efes este una dintre cele mai interesante figuri din istoria culturii antice grecesti. Caracterul si puternica lui individualitate ni se descopera in stilul sau clar in expresii si adinc de sens. Scrisul lui are ceva profetic si mistic, el este bogat in imagini grandioase si nespus de indraznet in comparatii, caci acest spirit mare nu gindeste in abstractii, ci in intuitii concrete si in imagini plastice.

Heraclit a trait si a gindit la sfirsitul secolului al Vl-lea si la inceputul secolului al V-lea i.Hr. Veacul in care traieste Heraclit este veacul puternicelor individualitati ale culturii antice grecesti, veacul razboaielor cu persii, in care geniul unui Temistocle devine salvatorul elenismului de catastrofa care-l pastea de a ajunge in sclavia asiatica.

Heraclit din Efes, dupa cum am spus, una dintre cele mai interesante figuri de ginditori pe care a produs-o cultura antica greaca, descindea din vechiul grup al lui Androcle, urmas al Codrizilor. Familia sa a dat Efesului generatii de-a rindul de Basilei, care, la inceput fruntasi politici, cu timpul functiile lor au fost limitate la atributii preotesti, legate de cultul Demetrei eleusine. Semnificativ este insa faptul ca Heraclit renunta la functia sacerdotala in favoarea fratelui sau si se dedica studiului naturii. Pasiunea pentru stiinta l-a facut sa se tina departe de viata politica. Solicitat de efeseni sa le intocmeasca legislatia, el refuza sa faca acest lucru si aceasta din resentimentul pe care-l nutrea fata de regimul democratic. Retras cu totul din viata politica, el s-a ocupat exclusiv cu stiinta, ceea ce a facut pe contemporanii sai sa-l numeasca filozoful "tinguitor".

Heraclit este un ginditor foarte original si ideile lui vor influenta pe multi filozofi antici si moderni. Ba ceva si mai mult, "heraclitismul" va deveni - alaturi de eleatism - una din temele fundamentale ale istoriei filozofiei.

Opera sa, cu titlul "Despre natura", a fost elaborata de marele efesan in plina maturitate. Ea s-a pierdut, dar ni s-au pastrat totusi circa 130 de fragmente, conservate ca citate, mai mult sau mai putin autentice, in operele urmasilor, care adesea se refereau la ideile lui Heraclit. Dupa parerea lui Diels, lucrarea lui Heraclit nu era sistematica, ci mai degraba un fel de jurnal zilnic, care, din aceasta pricina, era foarte greu de inteles, ceea ce i-a adus lui Heraclit epitetul de "intunecatul" sau "obscurul". Totusi, in acest jurnal zilnic sint expuse adevarate perle de cugetare.

a. Ontologia heracliteana. Heraclit ni se infatiseaza ca un ginditor care incepe prin a observa natura, de la care se ridica apoi la adinei consideratii filozofice. Ca si alti ginditori greci din aceasta epoca si Heraclit are o atitudine negativa fata de credintele religioase ale poporului. El critica nemilos si misterele cu simbolismul lor nebulos. Ca toti ginditorii originali, Heraclit avea o natura de critic taios. Aplecat spre speculatii metafizice el n-are multa intelegere pentru "fizicienii" dinaintea lui. Heraclit are insa doua trasaturi comune cu Xenofon: si el nazuieste sa depaseasca politeismul antropomorf si sa faca dovada unitatii intregii existente. De aceea el scrie : "Din totul devine Unul si din Unul devine totul" (Fragm. 10).

Si totusi Heraclit se afla intr-o flagranta contrazicere cu Xenofon. Acesta din urma afirma ca Unul-Universal, care este identic cu divinitatea, se afla departe de orice schimbare, asadar intr-o eterna nemiscare. Heraclit dimpotriva vede esenta lumii in eterna schimbare a lucrurilor, intr-un chip plastic si intuitiv, iutrebuintind imagini din natura, el cauta sa faca dovada acestei teze. "Soarele este in fiecare zi nou", zice el (Fragm. 6). Coborind in riu, pe oameni "ii scalda mereu alte si alte unde "(Friagm. 12). "Totul curge si nimic nu dureaza", asa suna o maxima, ce nu se gaseste in fragmentele lui Heraclit, dar care reda in chip aforistic viziunea heracliteana despre eterna curgere a lucrurilor. Nicaieri in lume nu exista ceva care sa ramina neschimbat. Daca simturile noastre ne conduc la o idee contrara, aceasta este o simpla iluzie, a carei origine este faptul ca din substanta lucrurilor dispare tocmai atita cit pe un alt drum li se adauga iarasi. De la aceasta eterna curgere si schimbare nu este exclus nici omul, nici corpul si nici sufletul. Care este punctul de plecare al lui Heraclit, pentru a dovedi aceasta conceptie ?

El pleaca de la o problema ce nu fusese sesizata de inaintasii sai. Cei trei milezieni nu se intrebau in ce raport se afla schimbarile lucrurilor, fata de substanta neschimbatoare dinapoia lor; asadar cum se face ca substanta se schimba si totusi ramine aceeasi ? Milezienii explicau schimbarea senzoriala prin permanenta substantei invizibile. Dar marele mister raminea totusi legatura dintre schimbarea senzoriala si permanenta ce scapa perceptiei simturilor.

Pentru a dezlega acest mister existau doua drumuri: ori a face din schimbare chiar temeiul ultim al tuturor lucrurilor, ori a declara ca schimbarea este iluzorie si a face din realitate o substanta unica, infinite si neschimbatoare. Primul este drumul pe care merge Heraclit, al doilee este drumul eleatilor.

Pentru Heraclit acest suvoi ce curge fara incetare are ca urmare ce noi descoperim la unul si acelasi lucru calitati opuse. "Recele devine cald, caldul rece, umedul uscat, uscatul umed" (Fragm. 126), iarna-vara (Fragm. 67), zi-noapte (Fragm. 57, 67), viata-moarte (Fragm. 62, 77, 88), tinerete-batrinete (Fragm. 88), bine-rau (Fragm. 58), existenta si non-existenta (Fragm. 49), unul si toate (Fragm. 50, 10), intreg si neintreg (Fragm 10), acelasi si altul (Fragm. 12). Contradictia este universala, ea imbratiseaza realitatea in toate sectoarele ei. Oriunde privim, vedem numa contradictii si opozitii si trecerea acestora a unora in altele, o eterna vie torie si sucombare, fiindca toate intmplarile din lume nu sint altceve decit lupta unor contrarii. "Toate se nasc din lupta" (Fragm. 80 si 53) "Conflictul este tatal tuturor, regele tuturor ; pe unii el ii face zei, pe alti oameni, pe altii sclavi, pe altii liberi", zice Heraclit. De aceea el combate pe Homer, care ar dori sa inlature lupta din lume, aceasta din motivul ca inlaturarea luptei din arena vietii ar insemna sfirsitul devenirii si deci al vietii. Heraclit vede peste tot o coexistenta a contrariilor, atit in macrocosmos cit si in microcosmos. Pentru marele efesan aceasta lupta este numai o pirghie spre ceva mai inalt, spre o armonie, spre un acord sau spre o unitate. "Cele opuse se acorda - zice Heraclit - si din cele discordante rezulta cea mai frumoasa armonie" (Fragm. 8), sau "din toate Unul" (Fragm. 10). Asa cum fara lupta n-ar fi posibila viata, tot asemenea fara contradictii n-ar fi posibila armonia. Caci asa cum numai din multiplicitatea diferitelor tonuri mai inalte si mai joase se naste armonia in muzica, sau asa cum numai din principiile contrare ale masculinului si femininului se naste unitatea mai inalta a casatoriei, tot asemenea se uneste mereu in procesul lumii ceea ce este contrar, chiar daca oamenii nu inteleg ca "ceea ce se contrazice este in armonie cu sine insusi. Unirea contrariilor ca la arc si tije" (Fragm. 51). "Armonia invizibila este mai buna decit cea vizibila" (Fragm. 54).

In felul acesta efesanului i se descopera, in haosul parut si lipsit de sens al disonantelor si prin contradictiile ce determina armonia tuturor fenomenelor, o ratiune adinea. Aceasta ratiune este numita de ginditorul grec prin cuvintul "logos".

Pentru a intelege logosofia heracliteana este necesar sa expunem mai intii cosmologia acestuia. Intregul univers se dezvolta la Heraclit dintr-un singur element. Acest element este focul. Focul acesta a existat din "totdeauna" (Fragm. 30), asa ca nu exista nimic anterior focului. Elementul acesta are menirea la Heraclit sa fundamenteze unitatea universului. Caci, pentru Heraclit, lumea n-a fost creata de nici un zeu, ci ea a existat din totdeauna si va exista mereu, un etern foc viu. Asa s-au nascut marea, pamintul si focul arzator al lumii (Fragm. 21).

Dupa Heraclit focul are mai multe functiuni :

El este substanta primordiala din care deriva substantele actuale ale diferitelor lucruri. Spre deosebire de milezieni insa, Heraclit depaseste faza grosolana si naiva a materiei prime originare, caci la el in mod continuu, din eternitate si in mod etern, focul se schimba in unele sau altele din calitatile esentiale existente in lume, care, la rindul lor, se preschimba in foc. Heraclit nu admite un inceput al lumii si nici un sfirsit al acesteia, aducind in sprijinul acestei conceptii o imagine de ordin geometric : "tot una este inceputul si sfirsitul unei circumferinte". Iar un alt argument este urmatorul : "Toate se preschimba in egala masura cu focul si cu focul toate - asa cum marfurile se preschimba pe aur si aurul pe marfuri" (Fragm 90). Caci, asa cum citam si mai sus, "lumea aceasta, cu toate lucrurile din ea, n-au facut-o nici zeii si nici oamenii, ci ea a fost mereu si este si va fi un vesnic foc viu, ce dupa masura se aprinde si dupa masura se stinge".

Focul mai este "esenta" actuala, comuna tuturor lucrurilor. Pentru Heraclit, dincolo de aspectele senzoriale ale lucrurilor mai exista ceva invizibil (Fragm. 54), ceva care face ca lucrurile sa fie ceea ce sint si care fundamenteaza unitatea tuturor lucrurilor. Este un foc general, dar cu "aromele" lui individuale (Fragm. 67), unitatea in multiplicitate, generalul si individualul, cum am zice noi astazi. Caci zice genialul efesan : "intelept lucru este sa recunoastem ca totul este Unul". Focul este principiul activ al miscarii universale ; un principiu ce poseda in mod intrinsec o anumita forta, iar aceasta "delimiteaza, diriguieste, pune in evidenta si indica schimbarile" (Frag". 100). Prin aceasta afirmatie Heraclit se pare ca ar vrea sa accentueze faptul ca natura, lumea, universul au o ritmicitate, ce se intimpla dupa o masura, pe care o dicteaza focul, fiindca "fulgerul le cirmuieste pe toate" (Fragm. 64).

Interesanta este conceptia pe care o reprezinta Heraclit despre suflet, deoarece el considera natura ca fiind ceva insufletit, iar sufletul ca fiind ceva corporal. Dar despre aceasta mai departe. Heraclit accentueaza contrarietatea lucrurilor si lupta acestor contrarii. Dar in haosul acestor contraziceri filozofului efesan i se descopera, dupa cum spuneam mai sus, o ratiune adinca sau "Logosul", care este temeiul lumii. Privind plin de intelegere la procesul lumii si al vietii, filozofului i se descopera adevarul ca o rationalitate inteligibila dirijeaza miscarea lumii. Heraclit a vazut ca viata poarta pecetea unei ratiuni ce stapineste totul. Aceasta ratiune este "Logosul", care "exista dintotdeauna... Toate se petrec pe potriva acestui Logos" (Fragm. 1), chiar daca multi n-au nici o idee despre acest lucru. Dar daca intelegem Logosul, atunci stim sa explicam fiecare lucru dupa natura lui. Aceasta fiindca "Logosul le gospodareste pe toate" (Fragm. 72) si de aici ordinea universala. Acest Logos, care diriguieste si "gospodareste" totul, atit in schimbarile materiei cit si in strafulgerarea fulgerului, in instinctul animalelor cit si in sufletul omului, este o lege a lumii. Heraclit mai afirma ca Unul, intregul este Logos, este "dreptate". Dreptatea este, la Heraclit, atit echilibrul de nezdruncinat al cosmosului cit si supremul principiu caruia trebuie sa i se conformeze legea cetatii. Iata ce zice Heraclit in aceasta privinta : "oamenii rationali trebuie sa se sprijine pe ceea ce este comun tuturor lucrurilor, asa cum se sprijina cetatea pe lege, ba chiar in chip si mai temeinic ; intr-adevar, toate legile omenesti se nutresc din unica lege divina, caci aceasta are atita putere cit vrea sa aiba, ajunge pentru toti, fara sa se epuizeze vreodata" (Fragm. 114).

La Heraclit Logosul are caracterul de ordine universala, de acea masura ce este prezenta atit sus - printre astre, cit si jos - in si pe pamint, in si printre oameni. "Soarele nu va depasi masura, daca totusi Eryniile, ajutoarele Dike-i, vor sti sa-1 prinda". Clar se poate vedea aici ca Heraclit merge mai departe pe drumul batatorit de Anaximandru in ceea ce priveste cunoasterea legilor naturii. Chiar daca el le numeste natura sau Zeus, sau vorbeste despre gnomi, "ce diriguieste totul prin tot", el intelege mereu acelasi lucru. Uneori el intrebuinteaza chiar expresia "inteleptul", ceea ce indica probabil ca lui Heraclit cuvintul Logos i se pare insuficient, pentru a exprima principiul sau universal. Acest Logos sau "intelept" este la Heraclit identic cu Divinitatea.

Intrebarea ce se pune acum este : mai poate vorbi un filozof despre divinitate, care si-a inceput conceptia sa despre lume cu afirmatia : "Lumea n-a fost creata de nici un Dumnezeu etc." ? Principiul fizic al acestuia ii este suficient pentru a explica spontan lumea. Dar cu toate acestea acest ginditor lasa totusi loc pe acest pamint si zeilor. Dintr-o afirmatie heracliteana, pe care ne-a transmis-o Hippocrate, putem citi ca la alcatuirea naturii au colaborat toti zeii. Filozoful care la inceput vrea sa inteleaga lumea fara sa aiba in considerare o divinitate, pina la urma se alatura credintei populare si accentueaza cu entuziasm ca la infrumusetarea lumii au contribuit toti zeii. Asa se face ca nici Heraclit n-a putut sa desavrseasca conceptia sa despre lume fara zei. Caci si el este de acord cu Tales, ca lumea e plina de fiinte divine. Ba ceva si mai mult: Heraclit reprezinta cu claritate ideea ca "Divinitatea este ziua si noapte, vara si iarna, razboiul si pacea, saturatia si foamea; ea isi schimba infatisarea intocmai ca focul, care, alimentat fiind cu mirodenii, este numit de fiecare daita dupa parfumul fiecareia" (Fragm. 114). Heraclit mai numeste pe Dumnezeu prisos, unitatea lumii, primordialitatea focului, dinamismul acestuia fiind intemeiat pe contradictie. Iar dupa o relatare a lui Filodem, Heraclit reprezinta ideea ca razboiul si Zeus "sint unul si acelasi lucru". Cosmosul este la Heraclit "haina vie a Divinitatii", cum se exprima Goethe, dind astfel expresie unei idei heraclitene. Heraclit merge insa un pas mai departe. El afirma ca "inteleptul este deosebit de totul", ceea ce inseamna ca Divinitatea este Absolutul. "Pentru Divinitate totul este frumos si bun si drept, numai oamenii tin ceva ca fiind nedrept, iar altceva drept", zice Heraclit. Divinitatea este situata de acesta dincolo de bine si rau, acestea fiind numai distinctii omenesti. Cei mai multi comentatori reprezinta parerea ca, cu aceasta idee, Heraclit se afla pe culmea gindirii sale.

Logosofia lui Heraclit este cel mai consecvent panteism pe care l-a produs filozofia antica greaca . El nu face insa distinctia intre un Dumnezeu personal ori impersonal. Heraclit nu se exprima clar. Dupa fragmentele citate mai sus trebuie sa spunem ca Dumnezeul lui Heraclit este impersonal, cum il considera el "ca inteleptul". Dar poate fi Logosul, Ratiunea universala a lumii, pe care Heraclit o numeste Dumnezeu si care, ca "intelegerea, conduce totul prin tot", sa fie lipsita de constiinta de sine ? Pe de alta parte, din relatia divinitatii cu focul originar, ceea ce inseamna cu materia vie, se deduce ca divinitatea trebuie inteleasa ca fiind impersonala.

Deci, concluzia este ca desi Heraclit se ridica la oarecari inaltimi de cugetare, totusi el ramine, prin felul cum intelege lumea si relatia acesteia cu Dumnezeu, un copil al timpului sau. Caci nici Heraclit nu-si poate reprezenta activitatea Logosului in lume decit in legatura cu un substrat material, pe care el il ipostaziaza a fi purtatorul procesului lumii. Acest substrat este - dupa cum am vazut - focul. Asa ca am putea spune ca focul este substanta rationala ca puterea ce produce lumea, cauza lumii. Viziunea heracliteana despre lume este un monism panteist.

b. Antropologia heracliteana. Problema care l-a chinuit pe Heraclit n-a fost numai aceea a cosmosului, ci si aceea a omului spiritual. Vestitul efesan a descoperit pentru prima data pe om ca obiect al cercetarii filozofice. "Daca vei cerceta hotarele sufletului, n-ai putea sa le gasesti, oricare ar fi cararea pe care ai merge ; atit de adinc logos are" (Fragm. 45). "Eu ma cercetez pe mine insumi" (Fragm. 101). Asemenea expresii tradeaza faptul ca efesanul a descoperit in adincurile sufletului propriu, batut de atitea furtuni, misterele psihicului omenesc. "Tuturor oamenilor le este proprie aptitudinea de a se cunoaste pe ei insisi si de a avea ratiune", zice el in alt fragment (116). Aici se pune problema relatiei dintre om si Ratiunea sau Logosul universal. Si daca Heraclit concepe aceasta ratiune ca fiind o substanta materiala, tot asemenea pentru el si ratiunea omului este corporala, sau o substanta mai mult sau mai putin de foc. Se pare, din anumite aluzii, ca Heraclit simte ca "viata" cosmica a focului nu este identica cu viata constienta a omului, dar el nu reuseste sa o delimiteze pe una de cealalta. Pentru el materia se prezinta ca fiind insufletita, iar sufletul ca avind un caracter corporal. Totusi din fragmentul de mai sus se poate deduce ca Logosul, sub aspect subiectiv, este inepuizabil si prapastios de adinc. In ce sens ? in sensul fragmentului 2, dupa care Logosul este comun psihicului omenesc, dar el este propriu si intregii realitati, asa incit, mergind pe firul Logosului subiectiv, ne cufundam in Logosul universal; astfel ca in Logosul din noi salasluieste ordinea lumii, ordinea universala, adinca, inepuizabila ca insasi lumea, ca insasi materia focului. El este ca toate celelalte lucruri din cosmos prins in cercul devenirii si al disparitiei. Caci desi Heraclit reprezinta si credinta ca sufletul e nemuritor, - credinta pe care el a imprumutat-o din popor - totusi conceptia lui filozofica nu duce la o asemenea concluzie, fiindca in clipa in care in sufletul celor multi stapineste "umedul", iar in sufletul inteleptilor "focul", intervine moartea. "Noi traim moartea sufletelor, iar ele traiesc moartea noastra" (Fragm. 77). Cu moartea corporala, asadar, incepe pentru suflete viata noua. In aceasta sufletele inteleptilor, in care in viata a predominat focul, vor deveni "pazitorii celor vii si ai celor morti", in timp ce sufletele celor "multi" dispar odata cu stingerea focului. Ideea aceasta este expusa si in fragmentul 36, unde Heraclit zice ca "pentru suflete, a deveni apa insemnata moarte". Sufletul este muritor, chiar si sufletele inteleptilor dureaza numai pina la focul universal. Asadar, din conceptia lui Heraclit urmeaza ca nu exista o nemurire individuala. Aceasta din pricina materialismului sau psihologic. "Caci pentru suflete a deveni apa inseamna moarte, iar pentru apa inseamna moarte a deveni pamint. Apa totusi ia nastere din pamint, iar sufletul din apa" (Fragm. 36). Heraclit reprezinta ideea ca sufletul omului se produce mereu si mereu din nou prin subtierea umezelii in corp si a aerului ce-l inconjoara. Asa ca in decursul acestei vieti are loc un continuu schimb intre particelele de foc ale sufletului si acelea ale apei si pamintului. Moartea are loc atunci cind focul din suflet se pierde si nu se mai poate completa. In legatura cu conceptia lui psihologica, Heraclit incearca sa formuleze si o epistemologie materialista. Ca si Alcmaion, si Heraclit era constient de relativitatea si marginirea cunoasterii omenesti. "Si cel mai capabil cunoaste si pastreaza numai ceea ce este demn de crezare" (Fragm. 28). Si mai departe "jocuri copilaresti sint parerile oamenilor", "caci fiinta omeneasca nu are din sine nici o intelegere, ci numai fiinta divina". Oare asemenea afirmatii nu se afla in contrazicere cu logosofia heracliteana ? Nicidecum !

Desigur, la Heraclit nu poate fi vorba despre un sistem gnoseologic bine inchegat. Desi el este convins despre relativitatea cunoasterii omenesti, caci zice: "Cel mai intelept dintre oameni apare in raport sau comparat cu Dumnezeu asemenea unei maimute si aceasta in intelepciune, in frumusete si toate celelalte virtuti", ceea ce inseamna ca toate cunostintele omenesti au numai o valabilitate relativa. Dar cu toate acestea, Heraclit nu este un sceptic, asa cum a fost Cratylos, elevul sau. Ca asa stau lucrurile avem marturie toate fragmentele in care el vorbeste despre Logos si in care isi exprima convingerea ca omul, ce este drept la un anumit nivel superior, poate cunoaste lumea, Logosul ei ca si pe el insusi. Caci Heraclit zice : "Fiecare om este in stare sa se cunoasca pe sine insusi si sa aiba o dreapta judecata" (Fragm. 116). Pentru aceasta omul are doua facultati, cu ajutorul carora el poate sa caute adevarul : simturile si ratiunea. Dar, pentru Heraclit, cele dinti nu snlt atit de sigure , numai ratiunea este piatra de incercare a adevarului. Iata ce ne spune in aceasta privinta Heraclit : "Vederea este inselatoare" (Fragm. 46) sau "ochii si urechile sint rai martori pentru oamenii care au suflete barbare" (Fragm. 107). Asadar, valoarea marturiei simturilor este conditionata de calitatea ratiunii, caci oamenii "cu suflete barbare" sint aceia care dispun de o ratiune lipsita de intelegere.

Heraclit este constient ca descoperirea adevarului este dificila, din pricina ca aceasta cere un efort prelungit si fiindca "naturii lucrurilor ii place sa ramina ascunsa" (Fragm. 123), si de aceea cautatorii adevarului "sapa mult si gasesc putin" (Fragm. 22), dar ei gasesc totusi. Ca un filozof care are meritul nepretuit de a fi descoperit in om obiectul filozofiei si de a fi patruns in lumea asa de prapastioasa a vietii sufletesti, a trebuit sa se ocupe si cu problema vietii de toate zilele a cestuia este de la sine inteles. Acest lucru ni-l arata clar unele dintre maximele lui, care sint - din acest punct de vedere adevarate perle e gindire etica. El zice : "Caracterul (fiinta) omului este demonul acestuia" (Fragm. 119), ceea ce inseamna ca individualitatea determina destinul omului. Sau : "E greu sa lupti impotriva inimii, fiindca tot ce doreste cineva cumpara cu pretul sufletului" (Fragm. 22), caci prin ceasta "focul divin este cu atit mai mult imputinat, cu cit daruieste mai mult corpului" (Diels). Aici Heraclit intelege prin inima, dorintele senzoriale. Din pacate nu putem sa judecam conceptia etica a cestui efesan genial, decit dupa cele citeva fragmente ce ni s-au pastrat de la el. Dar si numai din acestea putem deduce ca etica lui se afla in concordanta cu ontologia si epistemologia lui. Din pricina ca Logosul este comun tuturor oamenilor, intelepciunea consta in "capacitatea de a cunoaste ceea ce cirmuieste toate lucrurile prin mijlocirea tuturor (lucrurilor), asadar cunoasterea Logosului" (Fragm. 41). Heraclit accentueaza faptul ca, deoarece omul este o faptura spirituala, viata lui trebuie sa fie in consonanta cu ratiunea universala, cu Logosul, care este norma vietii, o idee ce va fi de mare insemnatate in evolutia eticii grecesti antice. Dar pentru a urma Logosul divin este necesara intelegea corecta. "O judecata sanatoasa este cea mai mare virtute, iar intelepciunea consta in aceea ca in vorba si in fapta sa te conformezi adevarului, dind ascultare naturii lucrurilor" (Fragm. 112). Gindirea este comuna tuturor oamenilor, dar marea masa a oamenilor traieste ca si cind acestia ar avea intelegerea lor proprie" si de aceea cei multi sint rai si putini sint oameni buni" (Fragm. 104). Lipsiti de intelegerea corecta a Logosului, pe care ar trebui sa-l urmeze, cei mai mlti oameni se pravalesc in abisul parerilor si al "desfatarilor trupului", multumindu-se "sa se ghiftuiasca intocmai ca vitele" (Fragm. 4, 29).

Despre conceptia etica pe care o reprezinta Heraclit nu avem decit putine date, care, dupa cum spuneam, se afla insa in concordanta cu tezele lui fundamentale. "Ingimfarea trebuie cit mai degraba stinsa ca un incendiu", fiindca trufia duce la incalcarea masurii. Hybris-ul, trufia, este aceea care impinge pe om sa se razvrateasca inpotriva legii si ordinii. Importanta este atitudinea lui Heraclit fata de simturi. Cea mai mare piedica cu care are sa lupte omul, in incercarea lui de a urma Logosului, este senzorialitatea, simturile, din pricina ca simturile il indeparteaza pe om de Logos. Sufletul celui care s-a imbatat, si pare trebuie sa fie condus de altcineva, este umed, in timp ce "sufletul uscat este cel mai intelept si cel mai bun", fiindca acesta nu se lasa murdarit de placerile corpului.

Ca si pentru individ, tot asemenea ratiunea universala are o mare insemnatate si pentru viata in comunitate, pentru ca, zice Heraclit : "Toate legile omenesti isi trag seva lor dintr-o lege divina", caci aceasta este comuna tuturor (Fragm. 114). De aceea si viata sociala-politica trebuie sa fie fundamentata pe aceeasi lege. In "polis" trebuie sa stapineasca legile, ce-si au originea in Logos, care este temeiul armoniei, al dreptatii si al ordinii. De aceea cetateanul trebuie "sa lupte pentru legile cetatii intocmai ca pentru zidurile acesteia" (Fragm. 34), fiindca in acestea este incorporata ratiunea statului.

c. Insemnatatea filozofiei lui Heraclit. Heraclit este cel dintii filozof antesocratic, care are un sistem filozofic, bine inchegat. In acest sistem se pot deosebi clar o metafizica, o cosmologie, o teorie a cunoasterii si o antropologie si o etica. Toate acestea se fundamenteaza pe conceptia heracliteana despre Logos, ca ratiune universala a lumii. Din acest motiv sistemul heraclitean a avut o mare influenta in decursul istoriei filozofiei. Toti logosofii il preamaresc pe Heraclit. Justin Martirul si alti filozofi crestini il aseaza alaturea de Socrate, iar zugravii, ortodocsi, il zugravesc pe zidurile exterioare ale bisericii ca prevestitor al Logosului intrupat. El a influentat pe stoici, pe multi filozofi antici greci si fara teoria lui despre Logos nu s-ar fi putut inchega o logosofie asa de interesanta. Dar influenta filozofiei heraclitene se face simtita si in conceptiile tuturor filozofilor, care reprezinta ideea ca esenta lumii o formeaza eterna curgere a lucrurilor.

Heraclit reprezinta in filozofie un mare progres fata de reflexiunile naive ale milezienilor, fiindca el reuseste sa explice schimbarea continua a aparitiilor din lume. Desi nici el n-a descoperit conceptul precis pe care sa fundamenteze cunoasterea. Legea devenirii nu-i putea oferi acest punct de sprijin. Deficienta aceasta cauta sa o inlature filozofii eleati, intrucit acestia opun lumii schimbatoare o existenta neschimbatoare, ce nu mai poate fi sesizata decit prin gindire.

Heracliteanul Cratylos, elevul lui Heraclit, a dezvoltat mai departe ideea heracliteana a eternei curgeri a lucrurilor, admitind in acelasi timp ca si conceptele curg.