Acțiuni

Nichita Stănescu

De la Referate

Nichita Stănescu, numele la naștere Nichita Hristea Stănescu, (n. 31 martie 1933, Ploiești, județul Prahova — d. 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din București) a fost un poet, scriitor și eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române. Considerat atât de critica literară cât și de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuși o denumea „Dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu aparține temporal, structural și formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970. Ca orice mare scriitor, însă, Nichita Stănescu nu se aseamănă decât cu el însuși, fiind considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu și Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici și poetici. A fost laureat al Premiului Herder și nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură (1980).

Poetul, în propriile sale cuvinte:

• „Poetul, ca și soldatul, nu are viață personală.”

• „Poetul nu are biografie; biografia lui este de fapt propria lui operă, mai bună sau mai rea, mai măreață sau mai puțin măreață.”

• „Schimbă-te în cuvinte, precum îți zic.”

• „Este foarte greu să translezi în noțiune ceea ce nu are caracter noțional. Poezia nu are caracter noțional, deși folosește noțiunea ca și cărămidă în construcție. Sensul ei final este un sens emoțional, metaforic și vizionar. A confunda materialul cu sensul materialului este un lucru foarte la îndemână și foarte păgubitor.”

Familia:

Părinții și bunicii:

Nichita, doar Nichita, cum este adesea pomenit de iubitorii şi admiratorii poemelor sale. — „Nichita, ce faci tu Nichita?”, m-a întrebat îngerul — Tatăl poetului, Nicolae Hristea Stănescu, — „Ochiul ca o frunză de leuștean, a tatălui meu ... ” — s-a născut la 19 aprilie 1908. Linia acestuia genealogică are la origine țărani prahoveni veniți la oraș, în Ploiești, la începutul anilor 1800. Mai apoi, foștii țărani prahoveni au devenit meșteșugari și comercianți ploieșteni, precum bunicul poetului, Hristea Stănescu, specializat în producerea și comercializarea unor țesături grele de tipul abalei. Mama sa, Tatiana Cereaciuchin, — „Mama mea, care m-a născut ... ” —, care era parte a unei familii nobile din Rusia, s-a născut în ziua de 16 februarie 1910, la Voronej. Tatăl Tatianei, fizicianul și generalul Nikita Cereaciuchin, a fost, printre altele, și decanul facultății de științe din cadrul Academiei Militare Imperiale Ruse. Generalul Cereaciuchin, previzionând încă din 1915 „schimbarea lumii”, imensa turbulență ce urma a fi provocată de bolșevici în Rusia, se refugiază discret și rapid împreună cu familia sa, formată din soție și două fete, în România, inițial în Constanța și ulterior la Ploiești, unde se stabilesc. Aici, în orașul petroliștilor, dar și al geniului român al „râsului-plânsului”, Ion Luca Caragiale, viitorii părinți ai lui Nichita se vor întâlni și căsători la 6 decembrie 1931. Întâiul lor născut va purta, emblematic, prenumele ambilor bunici, al generalului-fizician rus și al comerciantului român, Nichita (și) Hristea Stănescu. Nimic, dar absolut nimic nu este întâmplător.

Educație:

În perioada 1944 - 1952 a urmat Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar între 1952 - 1957 a urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității din București. Iubirile lui Nichita În 1952, s-a căsătorit cu a doua dragoste a sa din adolescență, Magdalena Petrescu, dar cei doi se vor despărți după un an. În 1962 s-a căsătorit cu poeta și eseista Doina Ciurea, din a cărei dragoste se va plămădi tema volumului O viziune a sentimentelor. Ulterior, fiind împreună cu poeta și autoarea Gabriela Melinescu, se vor inspira reciproc în a scrie și a construi universuri abstracte. În 1982 se căsătorește cu Todorița (Dora) Tărâță.

Activitatea literară:

• 1955 - Nichita și-a adunat poeziile sale „bășcălioase”, scrise, după propriile sale cuvinte, „fără mamă, fără tată”, într-un volum numit Argotice — cântece la drumul mare și publicat foarte târziu, după moartea sa, în 1992, de Doina Ciurea.

• 1957 - În luna martie, Nichita Stănescu debutează simultan în revistele „Tribuna” din Cluj și în „Gazeta literară” cu trei poezii.

• 1957-1958 - Este pentru scurt timp corector și apoi redactor la secția de poezie a Gazetei literare (director Zaharia Stancu).

• 1960 - La sfârșitul anului debutează cu volumul Sensul iubirii.

• 1963 - Are loc prima călătorie peste hotare a poetului în Cehoslovacia. • 1964 - Apare la începutul anului O viziune a sentimentelor, un volum cu care poetul primește Premiul Uniunii Scriitorilor. O cunoaște pe poeta Gabriela Melinescu, și în tensiunea relației lor poetul creează cele mai explozive poeme ale sale.

• 1965 - Apare în martie volumul de poezii Dreptul la timp.

• 1966 - Publică la Editura Tineretului volumul 11 elegii. Elegiile vor aparea integral însă abia în anul următor, în prima sa antologie, Alfa.

• 1967 - Trei volume ale sale sunt tipărite: Roșu vertical, antologia Alfa și volumul de poezii Oul și sfera.

• 1969 - Tipărește Necuvintele, care primește Premiul Uniunii Scriitorilor. Mai apare și volumul de poezii Un pământ numit România. Este numit redactor-șef adjunct al revistei „Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu.

• 1970-1973 - Devine redactor-șef adjunct la „România literară”, revistă condusă de Nicolae Breban.

• 1970 - Publică volumul În dulcele stil clasic și a doua antologie din opera sa cu un titlu neutru, Poezii. Susține o rubrică lunară în revista „Argeș”.

• 1971 - Apar în Iugoslavia două cărți traduse: Belgradul în cinci prieteni, ediție bilingvă de poezii inedite și Nereci (Necuvintele).

• 1972 - Publică două noi volume de poezii: Belgradul în cinci prieteni și Măreția frigului. Pentru volumul de eseuri Cartea de recitire obține pentru a treia oara Premiul Uniunii Scriitorilor.

• 1973 - Scoate o antologie de poezii de dragoste Clar de inimă.

• 1974 - În martie, de ziua lui, are o revelație a morții sub forma unui îngrozitor tunel oranj.

• 1975 - Obține pentru ultima oară Premiul Uniunii Scriitorilor și i se atribuie Premiul internațional Johann Gottfried von Herder (a se vedea premiul Herder). Tipărește cea de-a patra antologie a sa, Starea poeziei, în populara colecție Biblioteca pentru toți. Devine publicist comentator la „România literară”. Se mută în ultima sa locuință, din Str. Piața Amzei nr. 9. În fața geamului apartamentului său crește celebrul salcâm Gică.

• 1977 - La 4 martie poetul încearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ștefănescu, și este lovit de un zid care s-a prăbușit după cutremur. În urma șocului suferă o paralizie de scurtă durată a părții stângi a corpului care va lăsa ceva sechele și după vindecare.

• 1978 - Publică volumul de poezii Epica Magna, care primește în același an premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române.

• 1979 - Lansează volumul de poezii Opere imperfecte.

Editura Narodna Kultura din Bulgaria îi publică volumul Bazorelief cu îndrăgostiți, traducător Ognean Stamboliev.

• 1980 - Propus de Academia suedeză, poetul candidează la Premiul Nobel pentru literatură, alături de Elytis, Frisch, Senghor și Borges. Premiul este acordat poetului grec Odysseas Elytis. Discul „Nichita Stănescu - o recitare”, realizat de Constantin Crișan in colaborare cu Augustin Frățilă, este pus în vânzare de Casa de discuri Electrecord.

• 1981 - În august are prima criză hepatică. Aceste crize vor continua în toamnă și poetul se internează la spitalul Fundeni.

• 1982 - În februarie moare tatăl poetului. Volumul Noduri și semne, subintitulat Recviem pentru moartea tatălui este o selecție din tot ce a scris poetul de la ultima sa apariție editorială.

• În iulie se căsătorește cu ultima sa soție, Todorița Tărâță (Dora). Călătorește prin Macedonia și Iugoslavia, înainte să-și fractureze piciorul stâng în luna noiembrie în Vrancea, accident care-l va imobiliza în casă timp de șase luni.

• 1983 - La finele lunii ianuarie, Nichita Stănescu și Aurelian Titu Dumitrescu solicită directorului Editurii Albatros, Mircea Sântimbreanu, publicarea între coperte a lucrării Antimetafizica, Nichita Stănescu însoțit de Aurelian Titu Dumitrescu.

• 1983 - Ascunde față de toți semnele maladiei sale, afișându-se optimist, iar medicii se declară uimiți de rezistența și vitalitatea sa extraordinară. La 31 martie, la împlinirea a 50 de ani de viață, poetului i se organizează o sărbătorire națională.

• Continuă să-i apară traduceri ale poeziilor peste hotare, în special în Iugoslavia. În timpul unei călătorii în această țară va avea o criză foarte gravă, ce necesită intervenția medicilor.

• Pe 12 decembrie, pe la miezul nopții, durerile din zona ficatului devin îngrozitoare și este adus cu salvarea la Spitalul de urgență unde crizele sunt extrem de violente și poetul se stinge din viață fix la orele două și zece minute. Ultimele sale cuvinte sunt: „Respir, doctore, respir”.

• 1985 - Apare volumul inedit Antimetafizica, Nichita Stănescu însoțit de Aurelian Titu Dumitrescu, Editura Cartea Românească, 1985, (inițial Nichita Stănescu și Aurelian Titu Dumitrescu au publicat în întregime Antimetafizica în suplimentul literar al „Scânteii Tineretului”, în 1983).

• 1992 - Este editată Argotice — cântece la drumul mare, subintitulată „poezii”, ediție alcătuită, îngrijită și prefațată de Doina Ciurea, București, Editura Românul, 1992.

• 2001 - În Bulgaria, la Editura Zaharie Stoyanov, apare O viziune a sentimentelor, traducător Ognean Stamboliev.

Opera lui Nichita Stănescu:

Literatura română:

Alexandru Condeescu:

Între ctitorii unei culturi sunt descoperitori, inventatori și exploratori. Nichita Stănescu este un inventator, tip artistic la fel de rar ca întemeietorul. Experimentând asupra lui însuși, el creează un cu totul alt spațiu al sentimentelor decât cel îndeobște cunoscut, spațiu al aventurii poetice unde limba se naște din nou recreându-și la rându-i vorbitorii.

Ștefan Augustin Doinaș:

Nichita Stănescu se mișca într-adevăr într-o sferă superioară, siderată de valori exclusiv artistice. Cât despre gustul său pentru „compromis”, cred sincer că nu prea știa ce înseamnă acest lucru, tocmai pentru că era un ingenuu. Dacă nu mi-ar fi teamă că devin prea ... doct, aș zice că spiritul său ludic îl făcea să plutească pe deasupra situațiilor, pentru a căror substanță tragică cred că nu avea „organ”: tălpile lui nu se atingeau nici de flori, nici de mocirlă. Singurul păcat al lui Nichita Stănescu a fost crima săvârșită față de sine însuși: distrugerea sistematică a carcasei care-i asigura superbul exercițiu al spiritului. „Nichita Stănescu este cel mai important poet român de după cel de-al doilea război mondial. Odată cu el, prin el, logosul limbii române ia revanșa asupra poeților ei.”

Eugen Simion:

Ceea ce putem spune, până toate acestea se vor lămuri, este că poetul Nichita Stănescu continuă o serie mare de poeți din secolul al XX-lea (Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu) și că el însuși este un mare poet care cu închipuirile, jocurile, teoriile, stările și abilitățile lui a schimbat fața poeziei românești. Un mare poet român într-o istorie imposibilă (epoca totalitarismului), un mare liric european aproape necunoscut…