Acțiuni

Liviu Rebreanu

De la Referate

Liviu Rebreanu (n. 27 noiembrie 1885, comuna Târlișua, județul Bistrița-Năsăud – d. 1 septembrie 1944, Valea Mare, județul Argeș) a fost un prozator și dramaturg român, membru al Academiei Române.

Biografie:

Primii ani:

Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în satul Târlișua (din fostul comitat Solnoc Dăbâca - azi județul Bistrița-Năsăud), fiind primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi (născută Diuganu). În tinerețe, mama sa (1865/1945) era pasionată de teatru, fiind considerată „primă diletantă” pe scena Becleanului de baștină. Ambii părinți constituie modelele familiei Herdelea care apare în Ion, Răscoala, Gorila, etc.

În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someșului. Potrivit afirmației scriitorului: În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu. În scrierile sale de sertar, la început în limba maghiară, și apoi în limba română, multe amintiri din copilărie aduc pe oamenii acestor locuri în prim-plan. Deși localizate în imaginarul Pripas (identificat de cercetători cu Prislopul în care Rebreanu a locuit mai târziu), unele episoade din Ion au păstrat cadrul toponimic și onomastic al Maierului (Cuibul visurilor, cum mai este intitulat într-una din povestirile publicate de scriitor).

Studii:

A început cursurile școlii primare în 1891. Autorul va rememora aceasta epoca:Cele dintâi plăceri ale slovei tipărite și ale științei de carte tot în Maieru le-am avut, în forma primelor lecturi care m-au pasionat, Poveștile ardelenești ale lui Ion Pop-Reteganul, vreo cinci volume. A urmat în anul 1895 două clase la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud. În 1897 s-a transferat la Școala de băieți din Bistrița („Polgári fiu iskola”), unde a urmat încă trei clase. În anul 1898, îndrăgostit fiind, liceanul de clasa a IV-a, scrie „întâia și ultima poezie”. Fascinat de o tânără acriță dintr-o trupă ambulantă ungurească (ingenua trupei, de care m-am îndrăgostit nebunește), scrie un vodevil după modelul celui văzut. Mai târziu, aflat în Budapesta, a cultivat, fără succes, același gen dramatic. În 1900 a început să urmeze Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron (Ödenburg, în nord-vestul Ungariei, lângă granița cu Austria). La sfârșitului anului I, a obținut calificativul „eminent”. Ca și la Bistrița, a manifestat o înclinație deosebită pentru studiul limbilor străine. La Brașov, a apărut povestea Armeanul neguțător și fiul său Gherghel, folclor prelucrat de Vasile Rebreanu (într-o colecție pentru copii). În 1902, după abateri de la regulamentul școlii, a fost retrogradat din funcția de chestor. La sfârșitul celui de-al doilea an de școală reală, a primit doar distincția simplă. În cel de-al treilea an a pierdut și distincția simplă, din cauza mediei scăzute la „purtare”. Din 1903 până în 1906 a urmat Academia militară „Ludoviceum” din Budapesta (deși s-a simțit atras de medicină, ale cărei cursuri presupuneau cheltuieli inacceptabile pentru familia lui Rebreanu). Din nou, în primul an, a primit distincția de eminent.

La 1 septembrie 1906 a fost repartizat ca sublocotenent la regimentul al doilea de honvezi regali din Gyula, în sud-estul Ungariei. Aici, pe lângă îndeletniciri cazone, Rebreanu a avut numeroase preocupări literare: lecturi, conspecte, proiecte dramaturgice. În 1907 a conspectat numeroase opere din literatura universală, specificând, uneori, data lecturilor (25 aprilie, 2, 3, 7, 8 și 16 mai, 1, 2 iulie). Între scriitorii excerptați au fost clasici francezi, ruși, germani, italieni, englezi, unguri. Li s-au adăugat câteva proiecte de literatură dramatică: Vetélytársak - Örveny (Rivalii - Vâltoarea); Valkó föhadnagy (Locotenentul Valkó); Gigi (Ghighi), ultimul cu personaje inspirate din viața „intelighenței” năsăudene. La Budapesta și Gyula a scris și transcris cinci povestiri, în limba maghiară, din ciclul Szamárlétra (Scara măgarilor), satire cu caracter anticazon (volum nepublicat). Sub presiunea unor încurcături bănești, a fost forțat să demisioneze din armată; în prealabil, scriind în „arest la domiciliu”, s-a hotărât să se dedice literaturii (Journal-ul surprinde acest moment). A revenit în Prislop, spre disperarea părinților, care l-au știut domn: Aici am luat contact cu țăranul român, aici l-am cunoscut mai bine, aici m-am impregnat de toate suferințele și visurile lui - lucruri care aveau să treacă mai târziu în literatura mea ...

Detenția la Văcărești și Gyula:

La începutul anului 1910 era funcționar la primăria din Vărarea. În luna ianuarie 1910, pe baza convenției cu Austro-Ungaria, guvernul budapestan cere autorităților românești extrădarea gazetarului. În februarie Rebreanu a fost arestat și deținut la Văcărești. Într-un Memoriu adresat autorităților românești în luna mai, tânărul scriitor a menționat că adevărata pricină a cererii de extrădare constă în activitatea sa publicistică pe care, anterior, a desfășurat-o în slujba românilor de peste munți. În închisoarea Văcărești, a terminat nuvela Culcușul. Publicând în Convorbiri critice nuvela Culcușul, criticul Mihail Dragomirescu a ținut să o prefațeze astfel:

„Deși nu admitem cruditățile de termeni pe care autorul e nevoit să le pună în gura eroilor săi, totuși, publicăm această novelă, și încă la acest loc de onoare, fiindcă pe lângă o adâncime de concepție puțin comună, e remarcabilă prin pitorescul lumii zugrăvite, prin spiritul de observație, prin energia decepției și mai cu seamă prin originalitatea limbii.” După o lungă detenție la închisoarea Văcărești, este întemnițat la Gyula. Aici scrie Golanii și începe să traducă volumul de povestiri Lelki kalandok (Aventuri spirituale, Budapesta, 1908) al scriitorului maghiar Szini Gyula. Autorul îi era prieten și – după mărturisiri datând din acele zile (epistola lui Rebreanu către Mihail Dragomirescu, la 7 august 1910) – împreună ar fi scris mai multe lucrări (pe când eram la Pesta). Câteva titluri din volum, îndeosebi din ciclul Biedermeier kepek (Tablouri Biedermeier) vor fi publicate, peste ani, la București, în paginile Universului literar(1913) și în Almanahul Adevărul (1914). A întocmit un proiect sumar al romanului Zestrea, datat în închisoarea din Gyula. La 16 august, eliberat din închisoare, Curtea tribunalului de Apel consideră că delictul a fost ispășit după cele șase luni de temniță.

Greutățile financiare:

S-a angajat ca ajutor de notar în Măgura Ilvei, apoi în Nimigea. Din București a primit vestea că piesa Osânda va fi pusă în citire, ulterior, însă, a fost respinsă. În toamna anului 1910 se afla într-o situație materială precară. A avut convingerea că nu stăpânește cum se cuvine limba literară românească: a trebuit să-mi dau seama că, dacă vreau să realizez ceva trebuie să nimicesc în prealabil, în sufletul meu și în mintea mea, tot ce mi-au împrumutat atâția ani de mediu străin, tocmai la vârsta cea mai accesibilă tuturor influențelor, și că aceasta nu se poate împlini cu adevărat decât acolo unde voi respira o atmosferă românească, absolut pură și ferită de miasmele de până ieri, adică în Țară și mai ales în București. Întâiul meu contact cu literații români s-a efectuat cu prilejul unui congres al Astrei la Sibiu, unde am fost trimis ca gazetar român. Profitând de această unică ocazie, am și trecut dincoace, la București. La București a întâmpinat greutăți financiare: Am sosit cu 300 de lei în buzunar... Și aici... aici... aici începe un capitol întunecat al vieții mele, o epocă grea, de luptă dârză cu mizeria și pasiunea de scriitor. [...] Am venit în contact cu toți corifeii literaturii de atunci. Gârleanu mai ales era marele prozator al epocii. În vremea aceea, am încercat acest gen nou de nuvele, care nu prea era înțeles de gingașii povestitori din jurul meu. Până atunci, nuvela era un fel de anecdotă, scrisă viu, curgător, cu înflorituri de stil, dar fără nici o preocupare a fondului sau a conflictului psihologic.

A fost angajat la Ordinea unde redactor-șef era Ștefan Antim: în Răscoala apare ca personajul Antimiu. Anul 1911 și l-a dedicat teatrului. Până în 1912, a avut îndeletniciri diverse: de la întocmirea repertoriului la reclama publicitară; de la traducerea unor piese (Hoții de Schiller și Ofițerul deFranz Molnar) la pregătirea revistei bilunare Teatrul. O lună mai târziu la teatrul din Craiova a sosit și Ștefana (Fanny) Rădulescu (viitoarea soție a scriitorului); ca artistă, va debuta pe scena teatrului din localitate, în spectacolul cu piesa Rapsozii de Victor Eftimiu (9 octombrie). În data de 15 ianuarie 1912, presat de acute nevoi materiale, începe să publice în revista craioveană Ramuri, condusă de Constantin Șaban-Făgețel, elocventă pentru starea tinerilor căsătoriți: Neavând la cine apela la Craiova, sunt nevoit să mă dedau la cerșetorie și, cum n-am la altcineva aici afară de tine, sunt nevoit să mă cerșetoresc la tine, cu toate că mi-e nespus de penibil. „Dezangajarea” soției de la Teatrul Național din Craiova pe data 1 mai 1912 (cf. Registrul de procese-verbale, 25 aprilie 1912) l-au determinat să părăsească localitatea, stabilindu-se la București. Artista a fost angajată la Teatrul Național, la intervenția lui Ioan Alexandru Brătescu-Voinești. În Capitală a avut colaborări sporadice la ziare și reviste, fiind copleșt de greutăți materiale. Familia rămasă in Prislop îi cere ajutorul cu disperare („acasă suntem 9 oameni”), deși învățătorul Vasile Rebreanu mai lucrează „ca cancelarist” la avocatul Tudor Moisil. Din luna iulie 1913, după intrarea României în cel de-al doilea război balcanic (10 iulie), s-a angajat ca reporter la Adevărul (la sfârșitul războiului a fost concediat).

Războiul:

În data de 27 august 1916 România a declarat război Austro-Ungariei. Fost ofițer s-a oferit voluntar în armata română, dar nu i s-a aprobat cererea. În 6 decembrie armatele germane ocupă Bucureștiul. „Fugarul” se află într-o situație dificilă. Închis în casă, continuă să scrie la romanul Ion. Între 12/13 mai1917, fratele său Emil Rebreanu, ofițer în armata austro-ungară, este acuzat de dezertare și spionaj, fiind condamnat la moarte (ecouri în lumea romanului Pădurea spânzuraților). În primăvara anului 1918 a fost arestat și anchetat de autoritățile de ocupație, dar Liviu a reușit în cele din urmă să fugă. În luna mai, ajutat de socialiști, a trecut în Moldova și a locuit o vreme la Iași. În luna noiembrie a revenit în București. În vacanța din vara anului 1918 a călătorit cu soția în Transilvania, Rebreanu documentându-se atent în legătură cu sfârșitul tragic al lui Emil. Reîntors la București, prozatorul a încercat să scrie la Pădurea spânzuraților, fără să reușească să finalizeze romanul. În decembrie 1929 a fost numit director al Teatrului Național din București, funcție pe care a deținut-o timp de un an. În 1929, la însărcinarea primului ministru, a lucrat la proiectele de organizare a Direcției Educației Poporului, al cărei conducător a devenit la începutul anului următor. Pe 19 noiembrie 1930, în urma unor cumplite dezamăgiri înregistrate în conducerea treburilor publice, Rebreanu a demisionat din conducerea Direcției Educației Poporului. A cumpărat o casă și o vie la Valea Mare, lângă Pitești, unde au fost scrise majoritatea cărților sale de acum încolo. La începutul anului 1941 a fost numit din nou director al Teatrului Național. A acceptat numirea de director al cotidianului Viața (fără o participare esențială). În luna ianuarie 1942, a luat parte la un turneu de conferințe despre cultura românească la Berlin, München, Stuttgart, Leipzig, Dresda,Görlitz, Breslau, Viena. În luna martie a călătorit la Zagreb și Weimar, călătorii prilejuite de constituirea societății culturale pan-europene. Aici a susținut că nu vrem nici un fel de politică, ci numai literatură.

Sfârșitul:

La 4 aprilie 1944 fiind grav bolnav, s-a retras la Valea Mare, fără să mai revadă vreodată Bucureștiul (un control radiologic a semnalat, încă din ianuarie, opacitate suspectă la plămânul drept). La 7 iulie, Rebreanu scria în Jurnal: „Perspective puține de salvare, dată fiind vârsta mea, chistul din plămânul drept, emfizemul vechi și bronșita cronică.” La 1 septembrie 1944 la Valea Mare, a încetat din viață la vârsta de 59 de ani. Peste câteva luni a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București.

Debutul:

Debutul în presa românească:

La 1 noiembrie 1908 a debutat în presa românească: la Sibiu, în revista Luceafărul, condusă de O. Goga și O. Tăslăuanu, a apărut povestirea Codrea (Glasul inimii). În aceeași revistă, Rebreanu a mai publicat nuvelele Ofilire (15 decembrie 1908), Răfuială (28 ianuarie 1909) și Nevasta (16 iunie 1911). A început un nou jurnal de lector (Spicuiri), aplecându-se în mod deosebit asupra paginilor de critică și istorie literară din Viața românească, aparținând, mai ales, lui Garabet Ibrăileanu. A revenit asupra amintirilor din copilărie, scrise la Gyula, de data aceasta sub influența lui Creangă. A încearcat să traducă după o versiune germană, romanul Război și pace de Tolstoi. În traducerea lui, revista Țara noastră a publicat poemul Moartea șoimanului de M. Gorki. Din Prislop i-a trimis o scrisoare lui Mihail Dragomirescu, propunându-i, spre publicare, o povestire. A scris nuvela Mâna (prima variantă a nuvelei Ocrotitorul), sub influența lecturilor din Anton Pavlovici Cehov.

• 16 octombrie – Prima datare pe o proză originală, după sosirea în București: Volbura dragostei Cântecul iubirii.

În 19 octombrie 1910 a participat pentru prima oară la o ședință a cenaclului literar condus de Mihail Dragomirescu, din care mai făceau parte Ion Minulescu, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Dimitrie Nanu, Corneliu Moldovanu, Nicolae Davidescu, Alexandru Stamatiad, Mihail Săulescu,Mihai Sorbul. A dus cu el o nuvelă, pe care însă nu apucă să o citească. În luna octombrie a aceluiași an a primit o scrisoare de la Mihail Dragomirescu: Iartă-mă că aseară am uitat de nuvela dumitale. E drept că, chiar de nu aș fi uitat, n-aș fi vrut să te expun la un nesucces, neștiind calitățile ei de mai înainte. Astăzi însă am citit-o și te felicit, e foarte interesantă povestea și cu însemnate calități literare. Vrei s-o public în Convorbiri critice?

Debutul în București:

La 25 octombrie 1910 a debutat în capitala țării: în revista Convorbiri critice a apărut nuvela Volbura dragostei [Cântecul iubirii]. Ea a deschis șirul unei însemnate colaborări: Proștii, Culcușul, Golanii, Dintele (1910). A început să primească scrisori de încurajare de la Mihail Dragomirescucare se interesa îndeaproape de ce scrie, l-a invitat acasă și s-a oferit să-l ajute să primească o slujbă la un ziar.

A fost angajat la Ordinea unde redactor-șef era Ștefan Antim: în Răscoala apare ca personajul Antimiu. A fost secretar de redacție la Falanga literară și artistică, condusă de Mihail Dragomirescu, funcție pe care a deținut-o și la Convorbiri critice (funcții mai mult onorifice).

Debutul editorial:

La Orăștie, apare volumul de nuvele Frământări, la „Librăria națională”, condusă de Sebastian Bornemisa. În sumar, producții literare tipărite în revistele Luceafărul și Convorbiri critice: Dintele, Lacrima Glasul inimii, Culcușul, Ofilire, Răfuiala, Nevasta, Golanii, Cântec de dragoste [Cântectul iubirii], Proștii, Filibaș [Ocrotitorul].

Activitatea literară:

Nuvelistul:

Înainte de a scrie și de a-și publica romanele scriitorul și-a desăvârșit talentul de prozator scriind povestiri și nuvele. Cea mai cunoscută nuvelă a sa este de bună seamă Ițic Ștrul Dezertor. Ciuleandra, nuvela sa psihologică cea mai cunoscută, va apărea ceva mai târziu.

Romancierul:

Romancierul a început să scrie romane realiste, în care acțiunea avea loc în decorul unui sat din Transilvania, Liviu Rebreanu a readus problematica țărănească în centrul atenției lumii literare, prin romanul setei de pământ, Ion. Subtitlul acestuia era „Glasul pământului, Glasul iubirii” și anunța principalul conflict din text, și a dat unul dintre primele noastre capodopere ale analizei psihologice. După această experiență literară autorul a scris mai apoi romanul Răscoala, supranumit de G. Călinescu „roman al gloatei”. El poate fi considerat o capodoperă a romanului românesc din toate timpurile. Un al treilea roman, Pădurea spânzuraților, a fost inspirat de un incident autobiografic, fratele său, locotenent în Armata Austro-Ungară, fiind condamnat la moarte și executat pentru o tentativă de a dezerta pe front, din Armata Austro-Ungară, și a trece în tranșeele românilor în timpul Primului Război Mondial. Tema fusese schițată inițial în nuvela Catastrofa.

Etapa romanelor târzii:

Spre sfârșitul vieții prozatorul a scris mai multe romane, polițiste sau cu subiecte care țin de zona paraliteraturii, cum ar fi Adam și Eva, bazat pe tema metempsihozei. Un cuplu se reîncarnează în șapte momente istorice diferite, iar textul e închis într-o povestire cu ramă. Alte două romane, Gorila și Jar, care descriau mediul intelectual și redacțiile unor ziare interbelice deși s-au bucurat de succes de public au fost veritabile căderi la critică, iar Crăișorul, o biografia romanțată a lui Horia, care fusese poreclit de locuitorii munților Apuseni „Crăișorul munților”, a însemnat un alt mare eșec literar. După Răscoala , Rebreanu nu a mai dat nici o capodoperă, toate romanele scrise ulterior fiind caracterizate de criticul G. Călinescu drept inegale.

În Amândoi Rebreanu a încercat să scrie un roman polițist, descriind o crimă comisă de o servitoare cu instincte criminale. Evident scriitorul cunoștea romanele naturaliste. Liviu Rebreanu, a fost unul dintre puțini autori români care s-a bucurat de succes de librărie și a avut o situație stabilă din punctul de vedere financiar, s-a bucurat și de onoruri publice și de recunoașterea valorii sale, atât din partea publicului cititor cât și a criticii literare, încă din timpul vieții. Postum această recunoaștere avea să se transforme într-un veritabil cult, lui Liviu Rebreanu, recunoscut drept un clasic al literaturii române, i s-au consacrat poate zeci sau sute de studii și comentarii. Rebreanu a fost și autorul unui jurnal intim, foarte interesant pentru datele inedite pe care cititorii le pot afla din biografia autorului. Postum au fost editate și alte opere, inclusiv o carte de călătorii în Franța și Germania, Metropole, tradusă și în limba franceză.

În decembrie 1906 a început redactarea suitei de amintiri din copilărie (portrete din Maieru), scrise la început în maghiară, reluate, mai târziu, în românește, proze nepublicate. A început să scrie un Journal de lector, cu maxime, cugetări, conspecte din literatura universală: William Shakespeare, Oscar Wilde, Friedrich von Schiller, Tolstoi, Victor Hugo, din creația românească Anton Pann, precum și cu însemnări de cultură generală în limbile limba germană, limba maghiară, limba franceză și limba română - limbi în care citea și scria curent.

A reluat vechi proiecte (piese de teatru), precum Ghighi, și a adăugat altele inspirate din viața țărănească: Traiul, Osânda. A citit multe cărți românești, urmărind îndeosebi îmbogățirea vocabularului, șlefuirea limbii literare. A început să scrie un caiet de Schițe, între care unele au anticipat eroi și episoade din proza matură. Multe subiecte au fost dezvoltate, la început, în cadrul nuvelisticii. Datările ating limita 28 aprilie 1909. A scris povestirea Codrea (Glasul inimii). În aceeași toamnă, a terminat și povestirea Domnul Ionică, reluare a unei proze mai vechi, din ciclul Szamárlétra. Cu aceste pagini s-a adresat mai multor reviste literare de peste munți (trimițând scrisori lui Garabet Ibrăileanu la Viața românească dinIași, lui Mihail Dragomirescu la Convorbiri critice din București, precum și din Transilvania, corespundând cu Octavian Tăslăuanu de la Luceafărul din Sibiu). La 1 octombrie la Blaj, în Revista politică și literară a apărut povestirea Talerii, ultima tipărită în Ardeal, înainte ca Rebreanu să se stabilească în capitala țării. A terminat nuvela Ofilire, sub impulsul unor lecturi sadoveniene.

Teatru:

Anul 1911 și l-a dedicat teatrului. Astfel pe 15 septembrie/ianuarie 1911 împreună cu dramaturgul Mihail Sorbul, scoate revista Scena dar aceasta rezistă doar 10 numere. În luna aprilie a aceluiași an a fost numit secretar al Teatrului Național din Craiova, și devine un colaborator de bază al luiEmil Gârleanu, la acea dată directorul instituției. Până în 1912, va avea îndeletniciri diverse: de la întocmirea repertoriului la reclama publicitară; de la traducerea unor piese (Hoții de Schiller și Ofițerul de Franz Molnar) la pregătirea revistei bilunare Teatrul.O lună mai târziu la teatrul din Craiova sosește și Ștefana (Fanny) Rădulescu (viitoarea soție a scriitorului); ca artistă, va debuta pe scena teatrului din localitate, în spectacolul cu piesa Rapsozii de Victor Eftimiu (9 octombrie). Își continuă activitatea literară scriind și publicând nuvele. Astfel în luna septembrie la Iași, în revista Viața românească, apare nuvela Filibaș Ocrotitorul; o versiune anterioară (Mâna) fusese terminată, la 20 mai, în București. Pe data de 11 noiembrie la Orăștie, revista Cosânzeana deschide șirul colaborărilor cu Liviu Rebreanu (majoritatea retipăririi deghizate). Pentru început Proștii (la un an după tipărirea în Convorbiri critice), urmată de noi reeditări, în 1912/1913. Inedite: Idilă de la țară (1912), schiță neglijată la alcătuirea volumelor, și Armeanul, Armeanca și clubul (1913), pe care o va prelua în volum cu titlul Idilă de la țară (fără să fie totuna cu lucrarea amintită mai sus). În anul 1912 în Almanahul Societății Scriitorilor Români apare poemul în proză Mărturisire (amintit de Fanny Rebreanu, în volumul Cu soțul meu, ca discretă cerere în căsătorie); proza este o prelucrare a unui text maghiar, Strófak (Strofe), aparținând prietenului său Szini Gyula. Pe data de 20 aprilie cu schița Strănutarea, revista Flacăra, condusă de Constantin Banu, deschide șirul colaborărilor cu Rebreanu; în paginile primei serii, vor mai apărea: Vrăjmașii, Baroneasa și Dumnezeu (toate în 1912); în a doua serie a revistei, Rebreanu publică Omul mic și oamenii mari (1921), La urma urmelor (1922). Majoritatea titlurilor vor fi incluse ulterior în volume. Devine colaborator permanent al revistei Rampa în lunile noiembrie/decembrie, luni de vârf. Alte proiecte În 1913 în timp ce desfășura o susținută activitate de cronicar teatral, lucrează la romanul Zestrea „înaintând dificil în acțiune” (nu s-a păstrat nimic din această pretinsă variantă). Din luna iulie, după intrarea României în cel de-al doilea război balcanic (10 iulie), se angajează ca reporter la Adevărul (la sfârșitul războiului va fi concediat). Pe 25 august cu schița Taclalele (retipărirea schiței Vrăjmașii), revista Universul literar deschide șirul colaborărilor cu Rebreanu. Mai mult decât în paginile altor publicații, aici vor fi retipărite, de regulă cu titlul schimbat, vechi schițe și nuvele, originale și „prelucrate”. Bibliografie scrierilor înregistrează astfel de colaborări în 1913, 1914, 1915. Câteva inedite: Santinela (1913); Războiul. Însemnările unui sublocotenent; O scenă (ambele în 1914); Întâiul gropar (1926); Considerate de autorul lor submediocre, vor fi „uitate” în paginile publicației. Pe 7 decembrie schițează un nou proiect: Răscoala, dramă în patru acte. Pe 29 ianuarie 1914, apare un nume nou printre titlurile de până acum, Ion, roman, L. Rebreanu (notație datată pe verso-ul unei file oarecare; cf. Arh. L.R., II, ms. 1). Vor mai trece ani până când Zestreauceniciei literare va apărea cu noul titlu în librării. Pe data de 31 iulie la București apare cotidianul Ziua sub conducerea lui Ioan Slavici. Aici Rebreanu va publica, folosindu-se de pseudonime, cronici dramatice. Pe 17 septembrie – Datare pe piesa Jidanul (trei acte), cu tematică semită. Pe21/28 septembrie publică în Universul literar studiul Revoluția lui Horia, Cloșca și Crișan, care anticipă romanul Crăișorul. În octombrie/noiembrie devine redactor la Scena. În anul 1915 scrie povestirea istorică Horia, Cloșca și Crișan.Pe 26 august încheie nuvela Hora morții.

Demnități publice:

În decembrie, Este numit director al Teatrului Național din București, funcție pe care o va deține vreme de un an. În nr. 1150 - 1150 bis din colecția „Biblioteca pentru toți”, apare volumul Cântecul iubirii (Nuvele și schițe), la editura „Universala-Alcalay”. În sumar: Cântectul iubirii; Bibi;Vrăjmașii; Pozna; Catastrofa. În 1929 La însărcinarea primului ministru, lucrează la proiectele de organizare a Direcției Educației Poporului, al cărei conducător va deveni la începutul anului următor. Pe 19 noiembrie 1930, În urma unor cumplite dezamăgiri înregistrate în conducerea treburilor publice, Rebreanu demisionează din conducerea Direcției Educației Poporului. Cumpără o casă și o vie la Valea Mare, lângă Pitești, unde vor fi scrise majoritatea cărților sale de acum încolo.

Opera literară:

Nuvele:

• Catastrofa (1921) • Norocul (1921) • Cuibul visurilor (1927) • Cântecul lebedei (1927) • Ițic Ștrul, dezertor (1932) • Golanii

Romane sociale:

• Ion (1920) • Crăișorul (1929) • Răscoala (1932) • Gorila (1938)

Romane psihologice:

• Pădurea spânzuraților (1922) • Adam și Eva (1925) • Ciuleandra (1927) • Jar (1934)

Romane polițiste:

• Amândoi (1940)

Teatru:

• Cadrilul (1919) • Plicul (1923) • Apostolii (1926)

Note de călătorie:

• Métropoles, 1931, editee par Paralela 45 et Editions Autres Temps, traduction et preface de Jean-Louis Courriol, 2001. Versiunea în limba română a rămas inedită.

Jurnal intim:

• Liviu Rebreanu, Jurnal I, text ales și stabilit de Puia Florica Rebreanu, note și comentarii de Nicolae Gheran, București, Minerva, 1984 • Liviu Rebreanu, Jurnal II, text ales și stabilit de Puia Florica Rebreanu, note și comentarii de Nicolae Gheran, București, Minerva, 1984