Lev Tolstoi

De la Referate
Salt la: navigare, căutare

Lev Tolstoi sau Contele Lev Nicolaevici Tolstoi (rusă Лев Никола́евич Толсто́й) (n. 28 august(sv) / 9 septembrie(sn) 1828, Iasnaia Poliana - d. 7 noiembrie(sv) / 20 noiembrie(sn) 1910, Astapovo) a fost un scriitor rus considerat de către critici ca fiind unul dintre cei mai importanți romancieri ai lumii. Alături de Fiodor Dostoievski, Tolstoi este unul dintre scriitorii de seamă din timpul perioadei cunoscută ca vârsta de aur a literaturii ruse (începută în 1820 cu primele opere ale lui Pușkin, și terminată în 1880 cu ultimele lucrări ale lui Dostoievski). Operele sale Război și pace și Anna Karenina au avut o influență hotărâtoare asupra dezvoltării romanului mondial, iar credințele și ideile sale filosofice și estetice, propovăduite de-a lungul vieții prin celelalte opere, sunt reunite și cunoscute sub denumirea de „tolstoism”. Creația sa epică se impune prin capacitatea de cuprindere, adâncimea viziunii, acuitatea observației sociale și psihologice, sentimentul tragicului și omenescului. Tolstoi s-a manifestat, totodată, și ca eseist, dramaturgși reformator în domeniu educației, calități care l-au consacrat drept unul dintre cei mai cunoscuți membri ai acestei vechi și aristocratice familii rusești. Interpretările sale literare privind învățăturile etice ale lui Iisus Hristos l-au făcut să devină mai târziu, spre sfârșitul vieții sale, un fervent comentator al învățăturilor lui Hristos, în sensul lor social, pacifist și nemediat de vreo putere lumească. Ideile sale despre rezistența nonviolentă, expusă în opere ca „Împărăția lui Dumnezeu este cu tine” , vor avea un profund impact asupra unor personalități de referință din secolul al XX-lea, printre care Gandhi și Martin Luther King Jr. Efigia lui Lev Tolstoi a fost imprimată pe o monedă rusească din aur.

Tolstoi și destinul literar:

Opera scriitorului rus Lev Nikolaevici Tolstoi este cunoscută și admirată de iubitorii de literatură din toată lumea. Impresia pe care a produs-o în epoca sa, precum și răsunetul de care s-a bucurat opera lui, l-au situat înca din timpul vieții printre cei mai importanți scriitori ai vremii. Tolstoi a fost, din anumite puncte de vedere, un om plin de contradicții. Născut într-o familie de nobili din Imperiul Rus, îl obsedau în aceeași măsură excesele burgheziei și ascetismul auto-impus al stoicismului. Deși și-a întemeiat un sistem propriu de credințe religioase, câștigând respectul gânditorilor laici, nu a reușit niciodată să reconcilieze conceptele de artă și frumos în viața reală. Cercetând opera lui Tolstoi, Vladimir Nabokov observa că doar două subiecte l-au atras cu adevărat pe acesta, anume viața și moartea, iar ele au fost reexaminate în fiecare nouă scriere, cu o complexitate mereu sporită. E de ajuns să urmărim „Moartea lui Ivan Ilici” sau „Anna Karenina” ca să vedem că acestea sunt, într-adevăr, temele fundamentale ale operei tolstoiene. Lung și rodnic a fost drumul vieții și al creației lui Tolstoi. El a lăsat omenirii o uriașă moștenire literară care cuprinde printre altele: un roman istorico-psihologic de mari proporții („Război și pace”), un roman social de moravuri („Anna Karenina”), un roman social („Învierea”), o trilogie autobiografică („Copilăria”, „Adolescența”, „Tinerețea”), numeroase nuvele și povestiri („Cazacii”, „Dimineața unui moșier”, „Moartea lui Ivan Ilici”, „După bal”, „Hagi Murad” și altele), drame („Puterea întunericului”,„Roadele instrucțiunii”, „Cadavrul viu”), povestiri populare, basme și istorisiri pentru copii, articole publicistice, de critică literară sau literatură științifică (studii despre probleme de artă, articole pe teme politico-sociale, tratate etico-religioase etc.), un jurnal intim și o excepțional de bogată corespondență. Lev Tolstoi a oglindit în opera sa Rusia de la începutul veacului al XIX-lea (războiul împotriva lui Napoleon), dar mai ales Rusia din perioada 1861 — 1905. În cei aproape 60 de ani de activitate pe tărâm literar, Tolstoi a cercetat cu atenție realitatea rusă și a meditat neobosit la rezolvarea problemelor legate de viața poporului. El a parcurs un drum plin de cotituri, de la clasa nobililor căreia îi aparținea, către poporul simplu pe care-l iubea cu sinceritate, devenind în cele din urmă exponentul intereselor țărănimii patriarhale.

Viața și caracterul:

În Amintirile sale, Tolstoi își rezumă într-o pagină biografia:

„Privindu-mi viața, examinând-o din punctul de vedere al binelui și al răului pe care l-am făcut, îmi dau seama că toată lunga mea existență se poate împărți în patru perioade: prima, cea poetică, minunată, inocentă, radioasă a copilăriei, până la patrusprezece ani. Apoi cei douăzeci de ani oribili, de grosolană depravare în slujba orgoliului, a vanității și mai ales a viciului. A treia perioadă, de optsprezece ani, a durat de la căsătorie până la renașterea mea spirituală: lumea ar putea-o califica morală, pentru că în cei optsprezece ani am dus o viață familială cinstită și regulată, fără a ceda nici unuia din viciile pe care opinia publică le condamnă. Dar toate interesele mele erau limitate la preocupări egoiste, pentru familia mea, pentru bunăstare, pentru succesul literar și toate satisfacțiile personale. În sfârșit, a patra perioadă este cea pe care o trăiesc acum, după regenerarea mea morală; din aceasta n-aș vrea să schimb nimic, în afară de relele obiceiuri pe care le-am deprins în perioadele precedente.”

L. N. Tolstoi - Din jurnalul său

Copilăria și adolescența:

Născut într-o familie din nobilimea rusă, trăiește o copilărie luminoasă și o tinerețe aventuroasă, împărțită între studii literare și juridice, încercări de reformare a vieții țăranilor, călătorii, activitate militară (participă la campaniile din Caucaz și la Războiul Crimeei) și scriitoricească. În ciuda problemelor familiale de mai târziu, Tolstoi a reușit să creeze romane frumoase din care reies idealuri umanitare. Lev Nikolaevici Tolstoi s-a născut la 28 august 1828 pe moșia Iasnaia Poliana, gubernia Tula, la aproximativ 190 de kilometri la vest de Moscova. Însemnând „poiană luminoasă” în rusă, Iasnaia Poliana era o moșie de mari dimensiuni, construită într-o pădure de foioase, în secolul al XVII-lea. Tatăl său, Nikolai Tolstoi, un conteprovenind dintr-o familie de nobili germani din secolul al XVI-lea, a dus o viață specifică aristocraților. Nikolai a risipit averea familiei, majoritatea strânsă de strămoșul săuAlexandru Ivanovici Tolstoi, care a fost colonel în Războiul Patriotic din 1812, război de apărare a țării împotriva lui Napoleon. În 1822, el s-a căsătorit cu Maria Nikolevna Volkonskaia, devenind astfel posesorul unei însemnate averi, adusă ca zestre de către bogata prințesă. Din cauza iresponsabilității sale, Nikolai a fost nevoit să folosească zestrea soției sale pentru a păstra situația financiara a familiei. Maria Nikolevna, mama viitorului scriitor, era, de asemenea, fiica unui general bogat, iar moșia Iasnaia Poliana făcuse parte din zestre, aparținând la început părinților ei. Ea va muri când micul Tolstoi nu împlinise încă nici doi ani. Ulterior, mătușa Tatiana Ergolskaia, va prelua rolul mamei. De atunci, în imaginația lui Lev nu se regăsea decat un portret idealizat al mamei sale, perfectă, bună și iubitoare, si al tatălui respectat și iubit, moșierul pe care guvernul refuzase să-l angajeze. De fapt, Nikolai, fiind un revoluționar care împărtășea dorința decembriștilor de înlăturare a familiei imperiale și a sistemului de iobăgie, era ținut la distanță de guvern.

Al patrulea fiu al lui Nikolai și al Mariei, Tolstoi, a fost crescut și îngrijit de bone și servitoare. El și-a petrecut copilăria la Iasnaia Poliana. Numele aceste localități este strâns legat de memoria marelui scriitor, care și-a scris majoritatea operelor în locul care a constituit leagănul primei lui copilării. După moartea Mariei Volkonskaia (mama scriitorului), de educația copiilor (Tolstoi avea trei frați mai mari: Nikolai, Dimitri și Serghei) s-a ocupat o rudă a familiei, T.A. Ergolskaia, de care scriitorul amintește deseori cu dragoste și duioșie. Ea a fost prima care i-a sădit în suflet iubirea pentru om și frumos și de la ea a primit Tolstoi cel dintâi îndemn de a scrie. Asemeni tuturor familiilor de nobili înstăriți, educația lui Tolstoi a fost încredințată unor profesori particulari, de naționalitate germană și franceză, care locuiau la conacul familiei în tot cursul anului și se străduiau să le asigure copiilor o educație demna de tinerii aristocrați. Primele opere literare citite de Tolstoi au fost poeziile luiPușkin. Într-o zi, i s-a cerut să recite o poezie în fața unuia dintre prietenii tatălui său. În vârstă de numai opt ani, Tolstoi l-a impresionat puternic pe invitatul tatălui său, recitând fără greșeală și cu patos două poezii. În anul 1837, întreaga familie se mută la Moscova, pentru a înlesni copiilor continuarea studiilor în instituțiile de învățământ superior. Încetul cu încetul, copiii s-au obișnuit cu viața de oraș. În același an tatăl lor moare iar orfanii sunt luați sub tutela contesei Osten-Saken, sora mai mare a tatălui lor. Nu după mult timp însă, moare și contesa Osten-Saken, iar copiii trec sub tutela contesei Iușkova, cea de-a doua soră a bătrânului Tolstoi și soția guvernatorului orașului Kazan. În urma acestor evenimente, copiii s-au mutat în Kazan. Lev, care acum avea 13 ani, a început să studieze limbile turcă, arabă și tătară împreună cu profesorul său particular. În aceeași vreme a citit și operele complete ale lui Rousseau, toate cele 20 de volume, îndrăgostindu-se imediat de filozofia acestuia. Aspecte foarte grăitoare din copilăria, adolescența și tinerețea scriitorului se întâlnesc în trilogia sa autobiografică, opera cu care Tolstoi își face debutul în literatură.

Tinerețea:

În anul 1844, Lev Tolstoi începe să frecventeze cursurile facultății de limbi răsăritene, secția filologie turco-arabă, de la Universitatea din Kazan, însă după un an abandonează studiul limbilor și se înscrie la facultatea de științe juridice. În final se întoarce în satul natal înainte de a-și încheia studiile, descurajat fiind de calitatea slabă a relațiilor sociale și academice pe care le avea. Totuși a reușit să-și facă un prieten, pe Dmitri Diakov, cu care mai discuta despre religie, politică și alte aspecte sociale.

Perioada de desfrâu și viața de moșier:

Fiind tot mai preocupat de prezența sa în înalta societate, Tolstoi își neglijează cursurile de la facultate. Așa că, își petrecea zilele bucurându-se de orice plăcere care îi ieșea în cale. În această perioadă a tinereții el organizează petreceri, este prezent la toate balurile și se complace în ambianța fastuoasă a cercurilor aristocratice pe care le frecventa însă curând, acest moment din viața sa în care scriitorul este atras de strălucirea lumii mondene, va lua sfârșit. Deși pentru el chiar și să studieze limbile străine era un privilegiu, și-a ignorat îndatoririle și avea numai rezultate proaste. Întrucât nu a trecut examenele finale din primul an, a solicitat să fie transferat la facultatea de drept. Din nefericire, nici după ce a obținut transferul, Lev nu a renunțat la vechile deprinderi. În cele din urmă, el a abandonat facultatea în primăvara anului 1847, în mijlocul semestrului și s-a întors ca moșier la Iasnaia Poliana, pe care o moștenise de la părinți. Înzestrat cu o natură neobișnuit de complexă, Tolstoi surprinde încă de pe atunci discordanța dintre forma strălucitoare și conținutul sterp al vieții aristocrației nobiliare. El surprinde ridicolul acestei lumi izvorât din contradicțiile de neîmpăcat dintre fond și formă și începe să fie frământat de gânduri contradictorii, care devin cu atât mai complicate cu cât i se lărgește orizontul cultural. Cunoașterea vieții Rusiei devine pentru Tolstoi problema centrală a preocupărilor sale. În anul 1847, frații își împart între ei averea părintească. Lui Lev Tolstoi îi revine moșia Iasnaia Poliana. Când a preluat atribuțiile de moșier, avea tot felul de idei umaniste asupra modului de conducere a moșiei. Însuflețit de idei democratice, Tolstoi căuta să îmbunătățească viața celor 330 de iobagi de pe moșia sa. Încercările lui au dat greș chiar de la început, deoarece iobagii își priveau noul stăpân cu neîncredere, iar tânărul Tolstoi nu înțelegea contradicțiile de neîmpăcat dintre iobagi și moșieri (experiența relatată în romanul Învierea). Retras la moșia sa, Tolstoi își alcătuiește în această perioadă un vast program de studiu ce cuprindea un număr de materii foarte diferite unele de altele, menite să-i deschidă un orizont larg asupra cuceririlor omenirii pe tărâmul științei șiartei. În doi ani, el reușește să realizeze o bună parte a planului său; acest lucru reiese din faptul că încă la începutul anului 1849, Tolstoi întreprinde o călătorie la Petersburg în vederea susținerii examenelor de candidat la științe juridice. Tot în această perioadă, a șederii lui la Sankt Petersburg, se lasă în voia sorții în orice făcea. A devenit dependent de jocurile de noroc și, după multe partide pierdute, a realizat că era înglodat în datorii. Atunci părăsește Petersburgul. Întors la Iasnaia Poliana, Tolstoi și-a descoperit o nouă pasiune: muzica țigănească. A chemat la conac un grup de muzicanți și le-a cerut să-i cânte melodii populare rusești. Serghei, fratele lui mai mare, venea și el adesea să îi asculte, și în cele din urmă s-a împrietenit și s-a căsătorit cu una dintre cântărețe. Însă dragostea lui Tolstoi pentru muzica lor era doar trecătoare.

Înrolarea în armată și debutul literar:

Mereu frământat de necesitatea de a activa într-un domeniu oarecare, de a fi de folos societății, Tolstoi se înrolează în anul 1851 în rândurile armatei ruse care acționa în Caucaz. Departe de lumea mondenă, în mijlocul sălbaticei naturi a Caucazului, cântată cu atâta măiestrie de Pușkin și Lermontov, în mintea lui Tolstoi se înfiripa ideea „autodesăvârșirii”, care, cu timpul, va căpăta amploare, devenind baza filozofiei lui de esență mistică, religioasă și, în ultima instanță - reacționară. Chemat la război de fratele său, care era ofițer în armata rusă, Tolstoi a plecat pe front. Nu era câtuși de puțin interesat să aibă o slujbă de birou la prefectură, dar când s-a văzut soldat, a fost pus într-o situație neașteptată. Statutul său social nu conta în armata rusă, atâta doar că nu era pus la un loc cu soldații de rând. De obicei, putea recurge la influența politică a rudelor sale dar armata nu era nici pe departe le fel de îngăduitoare cu el ca și cunoscuții. În ianuarie 1853, tânărul soldat a trecut, în cele din urmă, examenul de cadet pentru a deveni subofițer de artilerie, având astfel prilejul de a-și dovedi vitejia și a câștiga un renume glorios ca erou de război. Tot în această periodă, Tolstoi își începe activitatea lui de scriitor. A început să lucreze la primul său roman „Copilăria”, pe care îl schițase în linii mari cu un an înainte. Era o povestire autobiografică a anilor copilăriei petrecuți la Iasnaia Poliana. Odată terminat, el îl trimite, în 1852, redacției „Sovremennik”, o revistă de literatură editată de poetul Nicolai Nekrasov. Poetul a recunoscut talentul și potențialul literar al lui Tolstoi, și i-a promis să-i publice lucrările în revistă, făcând-o în septembrie 1852. În același timp, Tolstoi a regăsit avantajele traiului printre cazaci. În ciuda vieții lor simple, cazacii aveau un cod etic militar și umanist la care țineau cu înverșunare, iar Tolstoi îi admira. Îi vedea ca pe un model de urmat pentru toți rușii, și un exemplu către care să tindă toți țăranii și chiar aristocrația. Așa că și-a propus să scrie despre experiențele petrecute în mijlocul lor. Romanul s-a numit, după cum era de așteptat, „Cazacii”, și s-a bucurat de un succes imediat la publicare sa în 1863. Acum va scrie și povestirile „Incursiunea”, „Tăierea pădurii” și altele, cu subiecte luate din viața de campanie. În anul 1854, Tolstoi este transferat în armata dunăreană și locuiește timp de câteva luni la București. Referitor la această perioadă, într-o scrisoare adresata mătușii sale, contesa T.A. Ergolaskaia, tânărul ofițer descrie astfel Bucureștii: „Sunt năucit. Un oraș mare și frumos, obligația de a te prezenta multora, opera italiană și teatrul francez...” Se reîntoarce în patrie odată cu începerea războiului din Crimeea și ia parte la apărarea Sevastopolului. Cu acest prilej Tolstoi se manifestă ca un devotat fiu al patriei, luptând alături de soldații de rând, în care vede întruchiparea vitejiei și a abnegației duse până la sacrificiul de sine. Scenele de bătălie, deosebite prin plasticitatea lor, pe care le întâlnim în epopeea „Război și pace” sunt rodul observațiilor proprii din timpul apărării Sevastopolului. De altfel Tolstoi imortalizează acest moment de cotitură în istoria Rusiei în ciclul intitulat „Povestiri din Sevastopol” („Sevastopol în decembrie 1854”, „Sevastopol în mai 1855” și „Sevastopol în august 1855”). În anul 1856, Tolstoi demisionează din armată și se dedică activității beletristice. În această perioadă el colaborează la cele mai însemnate reviste ale timpului, printre care și la revista „Sovremennik” - devenită tribuna de luptă a democraților-revoluționari. De la„Sovremennik”, Tolstoi se retrage în același timp cu Turgheniev, după ruptura ce are loc între scriitorii aparținând clasei nobiliare și cei din rândul raznocinților. În 1857, scriitorul a întreprins prima lui călătorie în Europa de vest. A călătorit mai întâi la Paris, unde a luat pentru prima dată contact cu o națiune liberă. Aici a locuit pe Rue de Rivoli, într-un apartament mobilat, fiind vecin cu Turgheniev. Vizitează muzeele, frecventează teatrele, sălile de concert, merge la circ, urmează cursuri la Sorbona și la Collége de France. Plimbându-se prin oraș, la un moment dat, asistă la spectacolul executării unei sentințe capitale într-o piață publică, fapt ce i-a stârnit un profund dezgust. odată ce va vedea ghilotina într-o piață publică. Din Franța a mers în Elveția, iar apoi în Germania, și în cele din urmă s-a întors acasă, la Iasnaia Poliana. Odată ajuns aici, și-a reluat încercările de reformă agricolă cu iobagii de pe moșia lui, iar în cele din urmă, a deschis o școală. La 26 de ani scriitorul își mărturisește cu luciditate caracterul: „Sunt irascibil, plictisitor, intolerant și timid ca un copil. Sunt un bădăran. Ceea ce știu, am învățat, singur, rău, câte puțin, fără nicio ordine; și e foarte puțin. Sunt nestăpânit, nehotărât, nestatornic, stupid de vanitos și de expansiv, ca toți oamenii slabi. Nu sunt curajos. Sunt cinstit, în sensul că iubesc binele, sunt nemulțumit de mine când mă îndepărtez de bine și bucuros când mă reîntorc. Și totuși, există un lucru pe care-l iubesc mai mult decât binele: gloria. Sunt atât de ambițios,încât dacă ar trebui să aleg între glorie și virtute, mă tem ca aș alege-o pe prima. Hotărât, sunt lipsit de modestie. Acesta este motivul pentru care apar timid văzut din afară, dar în sine mea sunt orgolios.”

L. N. Tolstoi - Din jurnalul său

Maturitatea:

Problema centrală a vieții Rusiei de la mijlocul secolului al XIX-lea era problema țărănească. Ea se punea deosebit de acut în urma Războiului din Crimeea (1853 — 1856), care a arătat și forța poporului rus, dar și gradul de înapoiere economică, socială și culturală în care se găsea Rusia acelor vremuri. Tolstoi nu putea rămâne departe de frământările legate de problema desființării iobăgiei. Dar dacă democrații-revoluționari în frunte cu Cernîșevski, Dobroliubov și Nekrasov, vedeau eliberarea țărănimii pe calea revoluției țărănești, iar liberalii, aparținând clasei nobililor, pe calea reformelor de sus în jos, Tolstoi vedea rezolvarea problemei în „împăcarea dintre mujic și moșier”. După părerea lui Tolstoi, așa cum reiese din operele scrise în această perioadă și în special din povestirea „Dimineața unui moșier”, mujicul trebuie să dea ascultare mai departe boierului, iar acesta din urmă, credincios „principiului autodesăvârșirii”, trebuie să dea dovadă de generozitate față de fratele-mujic și să facă tot ce-i stă în putință pentru a-i îmbunătăți viața. Pentru Tolstoi feudalismul nu constituia un rău social; era și el de acord că trebuie înlăturat cu orice preț, dar asta nu din motive de ordin politic sau social, ci spiritual. El nu vedea în feudalism o piedică în calea dezvoltării firești a Rusiei, ci izvorul chinurilor morale ale nobilimii. Pentru înlesnirea apropierii dintre țăran și moșier, Tolstoi considera că pasul de început trebuie să fie făcut cu ajutorul răspândirii culturii în popor. În acest scop el înființează la Iasnaia Poliana o școală, pleacă din nou în străinătate pentru a sta de vorbă cu cei mai de seamă pedagogi ai Europei și se reîntoarce hotărât să procedeze în alt chip, întemeindu-și un sistem propriu de educație liberă, „ce avea la bază metoda conversației libere cu școlarii”. În scopul răspândirii principiilor sale pedagogice, Tolstoi înființează revista „Iasnaia Poliana”, având drept colaboratori pe învățătorii școlilor din împrejurimi. Munca pedagogică îl captivează pe scriitor care are prilejul să cunoască îndeaproape copiii de țărani, înzestrați cu aptitudini și talente deosebite. Însă valul frământărilor sociale în ajunul reformei din 1861 îl cuprinde și pe el. În august 1862, Tolstoi se căsătorește cu Sofia Andreevna Berg, fiica unui medic din Moscova. El avea 34 de ani iar ea doar 18. La început, îndrăgostit cu adevărat de tânăra femeie, au petrecut momente liniștite și plăcute, iar viața de familie era fericită. A fost pentru Tolstoi o căsătorie ideală: soția sa îi administrează moșia, îi recopiază manuscrisele (îi transcrie de 7 ori „Război și pace”!) și îi dăruiește 12 copii. Curând după căsătorie, Lev își reia preocupările literare întrerupte de munca pedagogică, socială și de gospodărirea moșiei, și începe să scrie romanul „Război și pace”. În 1869, după terminarea marii epopei își reia activitatea pedagogică. Preocupat de educația poporului, Tolstoi scrie un abecedar și predă el însuși la școala de pe moșia sa, Iasnaia Poliana. În 1878 apare un alt roman reușit al scriitorului, „Anna Karenina”, dramatică și complexă analiză a vieții de familie și a sentimentului de dragoste. Timp de 15 ani trăiește din plin fericirea vieții de familie, după care începe o perioadă de neliniște. Torturat de o nelămurită angoasă, se confesează: „Iubeam, eram iubit, aveam copii frumoși, aveam glorie, sănătate, vigoare fizică și morală. Eram în stare să cosesc ca un țăran, să lucrez zece ore în continuu, neobosit. Dar deodată viața mea s-a oprit. Nu mai aveam dorințe, nu mai aveam ce să-mi doresc. Adevărul este că viața era absurdă. Ajunsesem pe marginea prăpastiei și vedeam că în fața mea nu era altceva decât moartea. Eu, omul viguros și fericit, simțeam că nu mai puteam trăi.”

L. N. Tolstoi - Din jurnalul său

Criza acută pe care o traversează îl face să renunțe la avere, transcriind-o pe numele soției, să scrie numeroase opere de reformator - asupra religiei, iubirii aproapelui, artei, sărăciei. Caută insistent să cunoască viața celor în mizerie. În jurul său se constituie un grup de discipoli: cel mai fanatic dintre aceștia fiind Certkov; spiritul său malefic va avea o influență nocivă, diabolică, asupra scriitorului. Strania întorsătură în viața sa spirituală creează o atmosferă insuportabilă în familie. În fond, comportamentul său este plin de contradicții și dominat nu numai de sinceritate, ci și de un mare orgoliu. După apariția romanului Învierea, Biserica îl excomunică. Prietenia tinerilor Gorki și Cehov îi mai da un oarecare echilibru. Contactul îndelungat cu țărănimea, precum și frământările care au loc după reformă, îl determină pe Tolstoi să se desprindă de clasa sa și să se apropie din ce în ce mai mult de țărănimea patriarhală. El începe să propage ideea „reîntoarcerii la viața simplă”, idee pe care o găsim schițată și în nuvela „Cazacii” și în „Război și pace”. În „Anna Karenina”, această concepție capătă un contur mai precis în idealizarea figurii lui Levin. Totuși, abia în ultima parte a vieții scriitorului are loc ruptura definitivă cu clasa sa socială, ca urmare a îndelungatului proces de frământări, căutări, șovăieli și contradicții. Această cotitură îl face să nege nu numai clasa din care făcea parte, ci și statul, biserica și proprietatea. În articolele „În ce constă credința mea?”, „Critica teologiei dogmatice”, și altele, el propaga învățătura cunoscută sub numele de „tolstoism”, „reacționară în cel mai exact și adânc înțeles al acestui cuvânt” - după definiția lui Lenin. Între anii 1881 — 1901 Tolstoi locuiește mai mult la Moscova, pentru a înlesni copiilor posibilitatea de a urma școala. Își continuă munca literară și felul de viață simplu, luând parte în același timp la viața obștească. În 1882, participă la recensământul din Moscova, iar în anii de foamete 1891 — 1894, ia parte la organizarea ajutorării țăranilor, implicându-și toată familia; este afectat de această catastrofă socială în așa măsură, încât barba îi albeste, părul i se subțiază și slăbește în mod vădit, cu atât mai mult cu cât își vede eforturile în pericol de a fi zădărnicite de puternica Biserică Ortodoxă, care înterzice țăranilor murind de foame să accepte ajutorul scriitorului tocmai excomunicat[27]. Între anii 1880 — 1900 Tolstoi scrie nuvelele: „Moartea lui Ivan Ilici”, „Sonata Kreutzer” și operele dramatice: „Puterea întunericului”, „Cadavrul viu” și „Roadele instrucțiunii”. Spre sfârșitul ultimului deceniu al secolului al XIX-lea, Tolstoi scrie romanul „Învierea” și nuvela „După bal”, opere în care artistul realist ocupă din nou primul loc, lăsând în umbră pe filozoful moralist.

Bătrânețea:

La 70 de ani Tolstoi e în culmea gloriei - o glorie universală, cum numai Voltaire și Goethe o mai cunoscuseră. Dar în familie viața devine infernală. În anul 1901, Tolstoi pleacă în Crimeea pentru a se lecui de pneumonie, după care se reîntoarce la Iasnaia Poliana, unde rămâne până în preajma morții sale. În același an el este excomunicat din biserică (mai ales din cauza ultimului său roman - „Învierea” - unde atacă fățiș biserica). Guvernul țarist, al lui Nicolae al II-lea, ar fi procedat, desigur, și mai drastic, însă gloria lui Tolstoi era „prea mare - după spusele unui general de jandarmi - pentru ca închisorile rusești s-o poată cuprinde”. Și într-adevăr, nu se putea trece cu vederea faptul că în ultimele decenii figura scriitorului de la Iasnaia Poliana a stat neîncetat în centrul atenției opiniei publice din lumea întreagă. Revoluția din anul 1905 l-a găsit pe scriitor preocupat de același frământări și chinuit de contradicția dintre sincera lui dorință de a veni în ajutorul țăranilor și teoria neîmpotrivirii la rău prin violență. Credința în eficacitatea acestei teorii îi este de multe ori contrazisă de mersul firesc al istoriei iar el nu poate să nu recunoască uneori binefacerile revoluției. Tolstoi nu poate rămâne indiferent la numeroasele execuții din perioada reacțiunii stolîpiniste de după revoluția din 1905 și scrie plin de revoltă și indignare articolul „Nu pot să tac” (1908), în care atacă direct guvernul.

Șfârșitul vieții:

Contrastul dintre viața lui de liniștită bunăstare și mizeria în care trăia poporul, îl face să sufere din ce în ce mai mult și îl duce la obsedanta idee de a-și părăsi familia și de a se refugia undeva în sudul Rusiei sau în Bulgaria, pentru a duce o viață simplă și liberă. „Sufăr din ce în ce mai mult, aproape fizicește - scrie Tolstoi în jurnalul său - din cauza inegalității, a bogăției, a prisosului de care ne bucurăm în mijlocul mizeriei și nu sunt în stare să atenuez această inegalitate. Iată unde se ascunde tragismul vieții mele.”

Tolstoi - Din jurnalul său

Acest sfâșietor chin moral îl determină pe Tolstoi ca la 28 octombrie 1910, în vârstă de 82 de ani, să părăsească Iasnaia Poliana, și să plece, împreună cu fiica sa, Alexandra, și medicul D. Makovițki. Nerezistând călătoriei, Tolstoi răcește și moare la 7/20 noiembrie 1910, în mica gară Astapovo. A fost înmormântat la Iasnaia Poliana, așa cum ceruse, în locul unde în copilărie căutase bețișorul fermecat cu ajutorul căruia urma să dăruiască omeniri fericirea. În timpul Uniunii Sovietice domeniul Iasnaia Poliana a devenit proprietatea statului. În conac și în școala înființată de Tolstoi la Iasnaia Poliana s-au instituit o bibliotecă și un muzeu care au avut greu de suferit de pe urma invaziei naziste. După război urmele distrugerilor au fost înlăturate și Iasnaia Poliana a revenit poporului ca loc de reculegere și de studiu. În ultima perioadă a vieții, Tolstoi trăiește o puternică criză morală, care îl face să renunțe la avere, să se apropie de viața celor mulți, să caute sensul existenței în iubirea de oameni și - în ciuda măsurilor represive luate de autoritățile țariste - să protesteze prin scris împotriva abuzurilor și să ceară reforme pentru îmbunătățirea sorții celor asupriți. În această perioadă scrie romanul „Învierea” și dramele „Puterea întunericului” și „Cadavrul viu”.

Înstrăinarea de Biserică și o înmormântare simplă:

Sfântul Sinod îl excomunicase pe scriitor din sânul Bisericii pravoslavnice, interzicând înmormântarea sa religioasă fără o prealabilă căință. De la această decizie, exact de la începutul noului secol (al XX-lea), înfruntarea directă dintre excomunicat și excomunicatori avea să ia proporții uriașe. Tolstoi și-a cunoscut adversarii, de aceea și-a luat toate măsurile de precauție pentru a nu fi cumva păcălit într-un moment, când nu s-ar mai fi putut împotrivi. În anul premergător morții, el declara solemn: „...nu pot să mă întorc la Biserică, să mă împărtășesc înainte de moarte, la fel cum n-aș putea înainte morții rosti vorbe nerușinate sau privi poze pornografice, și, de aceea, tot ce se spune despre căința mea și împărtășania mea înainte de moarte - e o minciună.”

L. N. Tolstoi

Pe măsură ce avansau pregătirile pentru sărbătorirea celei de-a optzecea zile de naștere a scriitorului, guvernul și biserica au devenit mai indulgente față de intervențiile sale în viața publică a țării. În Rusia soseau scrisori, telegrame și vizite din toate colțurile lumii, mulțimi de scriitori și filozofi dorind să celebreze longevitatea gânditorului rus. Chiar și în 1909, Tolstoi era în formă. Își continua clasicele proteste la adresa acțiunilor guvernului și ale bisericii, lucrând în același timp la un nou roman. Era implicat intens în tot ceea ce se petrecea în jurul lui. Tolstoi făcea eforturi susținute să compună și să își transfere manuscrisele către editura Intermediarul, spre nemulțumirea soției sale care nu era în relații bune cu Certkov, directorul editurii amintite mai sus. Disensiunile au continuat și în anul următor, iar Tolstoi a început să aibă în vedere părăsirea căminului pentru totdeauna. Astfel, la 28 octombrie 1910, la ora șase dimineața, Tolstoi a plecat de acasă însoțit de secretara sa. Fiica Alexandra i s-a alăturat două zile mai târziu. De teamă să nu fie urmărit, scriitorul a decis să se îndrepte către o mânăstire, însă la mijlocul drumului a abandonat traseul rămânând într-o stație de tren. Grăbindu-se să i se alăture, la auzul înrăutățirii stării sale de sănătate, copiii i-au stat la căpătâi până în zorii zilei de 7 noiembrie (20 noiembrie pe stil vechi), când pneumonia l-a doborât. După evadarea de la Iasnaia Poliana și îmbolnăvirea sa la Astapovo, s-au întreprins ultimele încercări de împăcare cu biserica. Într-o telegramă a mitropolitului Antonie din Petersburg i se propune întoarcerea în sânul Bisericii, însă scriitorul refuză ferm. După moarte, arhiereul Parfenie, venit special de la Tula, se interesează dacă Tolstoi nu și-a exprimat cumva dorința de a se întoarce la Biserică. Vice-directorul Departamentului Poliției, de față și el pentru a preveni eventualele tulburări, anunță insuccesul lui Parfenie: nimeni din familia scriitorului nu confirmă dorința împăcării lui Tolstoi cu Biserica. Ceremonia de doliu este, potrivit prevederilor exprese ale defunctului, dintre cele mai simple cu putință. Fără fast, fără forme exterioare. În noaptea de 7 noiembrie are un nou atac de cord. I se administrează morfină. În jurul orei 5 dimineața i se permite Sofiei Andreievna să-și vadă soțul muribund. Tolstoi moare la orele 6. La 8:30 începe pelerinajul prin fața corpului neînsuflețit. La orele 12:00 are loc ceremonia de doliu. Se cântă veșnica pomenire. Pe 8 noiembrie sicriul cu corpul neînsuflețit al lui Tolstoi e transportat de la Astapovo la Iasnaia Poliana, unde ajunge în ziua următoare la orele 10 dimineața. Pe 9 noiembrie între orele 11:45 și 14:15, mii de oameni își iau rămas-bun de la Tolstoi. La orele 15:00 are loc înhumarea lui Tolstoi în pădurea Zakaz, în locul dorit de el. Dacă Dostoievski a avut parte de o înmormântare aristocratică, aristocratul Tolstoi a avut parte de una simplă. Primul a fost iertat de Biserică pentru păcatele lui. Al doilea nu a iertat niciodată Biserica pentru păcatele ei.

Opera literară:

„Literele compun cuvintele, cuvintele compun frazele: dar sentimentele cum să le exprimi? Cum să transmiți în mod nemijlocit altora propriile tale impresii!”

L. N. Tolstoi - Din jurnalul său

Într-adevăr, operele lui Tolstoi - una din culmile cele mai înalte ale realismului mondial - nu sunt doar rezultate ale observației obiective, ci transmit mai ales experiențe proprii, prin acele multe situații reprezentate în opere și trăite personal de autor, prin personaje inspirate de membri ai familiei sale, de pildă, sau altele care îi exprimă măcar parțial ideile, sentimentele, ori un fragment din viața sa personală (Olenin din „Cazacii”, Levin din „Anna Karenina”, Andrei și Pierre, din „Război și pace”). Aspectele materiale exterioare îl interesează foarte puțin, cele etnografice sau pitorești aproape deloc. Ceea ce primează la Tolstoi este experiența personală și studiul psihologic. Este chiar cazul primelor sale povestiri („Copilăria”, „Adolescența”, „Tinerețea”; „Diminețile unui moșier” etc.): este observat, într-adevăr, detaliul realist semnificativ, dar este insistent transcrisă și poezia amintirilor, sau este relatată experiența socială încercată de scriitor pe moșia sa. În Caucaz, pătruns profund de farmecul naturii (plasticitatea descrierilor de natură prevalează în această primă fază a creației tolstoiene), al vieții simple și al oamenilor săi - factori care produc asupra sa efectul unei regenerări spirituale - Tolstoi creează figura (un alter-ego al său) protagonistului din povestirea „Cazacii”. O serie de alte povestiri vor fi parcă ilustrări ale ideii rousseauiste despre superioritatea omului natural asupra omului produs al civilizației citadine. Între 1863 și 1877, Tolstoi a scris cele două mari capodopere, „Război și pace” (1869) și „Anna Karenina” (1877). Prima redă evenimentele din timpul invaziei lui Napoleon văzută prin prisma destinului câtorva familii rusești și în special prin ochii a două personaje, prințul Andrei Bolkonski și Pierre Bezuhov, care încearcă să descopere sensul vieții. Cea de-a doua, reprezentând una dintre cele mai mărețe povești de dragoste din literatura mondială, ilustrează iubirea adulteră a Annei Karenina și a contelui Alexei Vronski care duce la distrugerea Annei, ca urmare a refuzului acesteia de a se conforma valorilor ipocrite ale moralei clasei superioare. În paralel cu tragedia Annei, Levin încearcă să descopere o alternativă a vieții sociale pe care o întrezărește în viața casnică, alături de țăranii de pe moșia sa.

Premiul Nobel, refuzat de Tolstoi:

În 1901, Comitetul Nobel a decis să propună premiul unui scriitor ce părea să corespundă testamentului lui Alfred Nobel și i-a scris lui Lev Tolstoi. Una dintre condițiile acordării era recunoașterea pe plan european a valorii operei. Trei scriitori ruși fuseseră traduși în limba franceză: Tolstoi, Dostoievski și Pușkin. Traducerile fuseseră susținute financiar de la caseta țarului Alexandru al III-lea, în ruble-aur. Tolstoi refuză, motivând că banul este „ochiul dracului” și că el trăiește în acord cu normele creștine, ca un adept adevărat al bogomilismului. Un grup de scriitori și jurnaliști suedezi, între care și Selma Lagerlöf, s-a constituit într-un comitet de susținere a lui Tolstoi. De două ori scriitorul rus a avut ocazia să ajungă și în Suedia însă n-a mai apucat. Prima dată, atunci când refuzase Premiul Nobel iar a doua oară, atunci când a fost invitat la un Congres Internațional al Păcii de la Stockholm.

Aprecieri critice:

„Fără îndoială că ai citit cărțile lui Tolstoi „Război și pace” și „Anna Karenina”. Nu am cunoscut fericire până în vara aceasta, iar acum am sentimentul că am întâlnit perfecțiunea în reprezentarea vieții omenești. Viața pare într-adevăr mai puțin reală decât relatarea ei. O veridicitate atât de infailibilă! Impresia produsă mă obsedează așa cum nu mi s-a mai întâmplat cu nicio lucrare literară până acum.”

William James, într-o scrisoare către Henry James

„Este un adevărat leu al literaturii”

Goncearov, la apariția romanului „Război și pace”

„...Eposul modern al lui Tolstoi este cea mai hotărâtoare cotitură în întreaga dezvoltare a epicii universale dupa Homer și Virgiliu.”

Tudor Vianu

„...sunt aici lucruri pe care în afară de Tolstoi, nimeni în toată Europa nu le-ar putea scrie.”

Turgheniev, despre „Război și pace”

„E o opera de artă perfectă, o carte absolut deosebită de cele ce se publică în Europa.”

F.M. Dostoievski, despre „Anna Karenina”

„Există la Tolstoi o înfricoșare și un tragism fără îndoială mai puțin spectaculoase ca la Dostoievski, dar pe care le găsesc răscolitoare, pentru că i-au fost hărăzite până la capăt: dintre cei doi, Dostoievski a fost totuși cel care a murit în patul său...”

Albert Camus, într-un interviu despre Tolstoi

„Un om de omenie: nu mai bun și nu mai deosebit decât ceilalți oameni; dar un om care simțea mai puternic, suferea mai mult și trăia viața mai intens decât alții.”

Gorki - Despre Tolstoi

Unelte personale