Acțiuni

Ion Luca Caragiale

De la Referate

Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie 1852, Haimanale, județul Prahova, astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român, de origine greacă. A semnat unele dintre creaţiile sale cu pseudonimele ILC, Car, Policar. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români. A fost ales membru al Academiei Române post-mortem.

Viaţa:

S-a născut în ziua de 1 februarie 1852, în satul Haimanale, care-i poartă astăzi numele, fiind primul născut al lui Luca Caragiale și al Ecaterinei. Tatăl său (1812 - 1870) și frații acestuia, Costache și Iorgu, s-au născut la Constantinopol, ca fii ai lui Ștefan, de profesie bucătar, angajat de Ion George Caragea în suita sa la sfârșitul anului 1812. Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cântăreața Caloropulos, de care s-a despărțit, fără a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Caraboas. Primele studii le-a făcut între anii 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiești, iar până în anul 1864 a urmat clasele primare II-V, la Școala Domnească din Ploiești, unde l-a avut învățător pe Bazil Dragoșescu. Până în 1867 a urmat trei clase la Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar în 1868 a terminat clasa a V-a liceală la București. Viitorul mare clasic a absolvit Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, pe care l-a numit, în Grand Hôtel „Victoria Română”, orașul său natal. Singurul institutor de care autorul Momentelor și-a adus aminte cu recunoștință a fost ardeleanul Bazil Drăgoșescu, acela care în schița memorialistică După 50 de ani l-a primit în clasă pe voievodul Unirii. Adolescentul Iancu a început să scrie în taină poezii, dar înainte de debutul literar a fost fascinat de performanțele teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale care era actor și șef de trupă, fixată la București sau ambulantă. În 1868 a obținut de la tatăl său autorizația de a frecventa Conservatorul de Artă Dramatică, în care fratele acestuia, Costache, preda la clasa de declamație și mimică. În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei și s-a mutat cu familia la București, luându-și cu seriozitate în primire obligațiile unui bun șef de familie. Tot în anul 1870, a fost numit copist la Tribunalul Prahova. La 12 martie 1885, s-a născut Mateiu, fiul natural al Mariei Constantinescu, funcționară la Regie, cu Caragiale, care îl declară la oficiul stării civile. L-a cunoscut pe Eminescu când tânărul poet, debutant la Familia, era sufleur și copist în trupa lui Iorgu. În 1871, Caragiale a fost numit sufleur și copist la Teatrul Național din București, după propunerea lui Mihail Pascaly. Din 1873 până în 1875, a colaborat la Ghimpele, cu versuri și proză, semnând cu inițialele Car și Policar (Șarla și ciobanii, fabulă antidinastică). S-a născut, prin urmare, autorul satiric, însă prin sacrificarea poetului liric, căruia îi va supraviețui, ocazional, autorul de fabule, epigrame și parodii. În 1889, la 7–8 ianuarie s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly. Din această căsătorie vor rezulta mai întâi două fete: Ioana (n. 24 octombrie 1889) și Agatha (n. 10 noiembrie 1890), care se sting de timpuriu din cauza unei tuse convulsive sau a difteriei (la 15 iunie respectiv 24? martie 1891). La 3 iulie 1893 i se naște un fiu, Luca Ion. În 1889, anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul În Nirvana. În 1890 a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe, iar în 1892 și-a exprimat intenția de a se expatria la Sibiu sau la Brașov. În 1903, la 24 februarie a avut o încercare de a se muta la Cluj, însă în luna noiembrie și-a stabilit domiciliul provizoriu la Berlin. În 1905, la 14 martie s-a stabilit definitiv la Berlin.

Exilul voluntar la Berlin:

Caragiale a fost acuzat că ar fi plagiat Năpasta după o piesă a scriitorului maghiar Kemény István, intitulată „Nenorocul”. Acuzația a apărut în 1901 în două articole din Revista literară, semnate cu pseudonimul Caion. Furios, Caragiale s-a adresat presei din București, a aflat numele real al autorului (C. Al. Ionescu), l-a acționat in justiție și a câștigat fără probleme, grație pledoariei avocatului său, Barbu Ștefănescu Delavrancea. Acest fapt a condus la decizia dramaturgului de a se muta împreună cu familia sa la Berlin, în 1904, când a primit o mult așteptată și disputată moștenire de la mătușa sa, Ecaterina Cardini din Șcheii Brașovului (cunoscută ca Mumuloaia, după porecla Momolo a soțului ei), căreia afacerile imobiliare îi aduseseră mari averi. Renunțând la tăcerea ce și-o impusese în exilul său voluntar de la Berlin, evenimentele din primăvara anului 1907, l-au determinat pe Caragiale să publice, în noiembrie 1907, la București, broșura: 1907 din primăvară până'n toamnă, un celebru eseu referitor la cauzele și desfășurarea marii mișcări țărănești din primavara lui 1907. Înainte de a-și publica acest pamflet în broșură, Caragiale a trimis primul capitol ziarului vienez, Die Zeit, întâia și cea mai însemnată parte a viitoarei broșuri, care l-a publicat la 3 aprilie 1907, cu semnătura: Un patriot român, arătând tot ce s-a petrecut înainte și după izbucnirea revoltei țărănești din primăvara anului 1907: „Cauza dezastrului în care a căzut țara este numai - da, numai, nenorocita politică ce o fac partidele și bărbații noștri de stat, de patruzeci de ani încoace.” Barbu Delavrancea i-a scris emoționat prietenului său: „Desigur, 1907 al tău e o minune ca adevăr, ca artă, ca sentiment, ca judecată. Ai zugrăvit un tablou de mare maestru. Jocul infect al partidelor noastre - pe deasupra țării și în detrimentul țării - cu lăcomia nestăpânită a celor ajunși și cu îmbufnarea dizgrațioasă a celor căzuți, l-ai sintetizat așa de viu ...” Tot atunci i-a trimis lui Mateiu, prin Delavrancea, o scurtă scrisoare, din care amintim aceste cuvinte: „Împrejurările prin care a trecut și trece țara noastră și care-mi întristează așa de adânc bătrânețile mie să-ți fie îndemn în dragoste pentru patrie. Dumnezeu să-ți facă ție parte de vremuri mai bune la bătrânețe! Noi am început cu veselie și sfârșim cu mâhnire. Să vă dea vouă, tinerilor, Domnul să nu mai vedeți nici un rău arătându-se pe biata noastră țară.” A publicat în revista literară bimensuală Convorbiri (din 1908, Convorbiri critice), 7 fabule. Ultima dintre ele, Boul și vițelul, a fost tipărită în fruntea numărului 1 al Convorbirilor critice, având, în facsimile, autografe atât textul, cât și semnătura Caragiale. În articolul bilanț După un an ..., M. Dragomirescu, editorul revistei, afirma: „În fine, acum în urmă, autoritatea celui mai mare poet, a celui mai desăvârșit artist ce am avut vreodată, autoritatea lui Caragiale, a venit, ca odinioară Alecsandri la „Junimea” născândă, să consfințească și să întărească importanța activității Convorbirilor critice și să dea modestului râu măreția fluviului ...” Doi ani mai târziu a publicat nuvela Kir Ianulea, o versiune românească a piesei lui Niccolo Machiavelli, „Nunta lui Belphagor”. În zorii zilei de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit în locuința sa de la Berlin, din cartierul Schöneberg, bolnav fiind de arterioscleroză. Rămășițele pământești sunt expuse în capela cimitirului protestant Erster Schöneberger Friedhof și depuse, la 14 iunie, în cavoul familiei, în prezența lui Gherea, a lui Delavrancea și a lui Vlahuță. Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul cu rămășițele sale pământești a fost adus la București și, la 22 noiembrie 1912, s-a făcut înmormântarea la cimitirul Șerban Vodă. Cortegiul funerar, format la biserica Sf. Gheorghe, a făcut un ocol prin fața Teatrului Național și a continuat apoi drumul până la cimitir, în fruntea miilor de bucureșteni care au luat parte, la această solemnitate aflându-se toți marii scriitori ai timpului: Al. Vlahuță, Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Șt. O. Iosif, O. Densușianu, Corneliu Moldovan, Delavrancea, Sandu Aldea, N.D. Cocea și alții. Delavrancea, în cuvântarea pe care a ținut-o la biserica Sf. Gheorghe, menționa: „Caragiale a fost cel mai mare român din câți au ținut un condei în mână și o torță aprinsă în cealaltă mână. Condeiul a căzut, dar torța arde și nu se va stinge niciodată.” Iar Mihail Sadoveanu adăuga: „Caragiale a însemnat o dungă mare și foarte luminoasă în literatura noastră contemporană; ea a rămas asupra noastră și va rămâne asupra tuturor generațiilor.” Caragiale s-a bucurat de recunoașterea operei sale pe perioada vieții sale, însă a fost și criticat și desconsiderat. După moartea sa, a început să fie recunoscut pentru importanța sa în dramaturgia românească. După moartea sa, piesele sale au fost jucate și au devenit relevante în perioada regimului comunist. În 1982, între Groapa Fundeni și Dealul Bolintin, Lucian Pintilie a început filmarea peliculei „De ce trag clopotele, Mitică?”, inspirat din piesa D-ale carnavalului. Pelicula a fost interzisă de comuniști în faza în care nu i se definitivase montajul, din pricina trimiterilor sarcastice voalate la adresa sistemului de atunci. Deși Caragiale a scris doar nouă piese, el este cel mai bun dramaturg român prin faptul că a reflectat cel mai bine realitățile, limbajul și comportamentul românilor. Opera sa a influențat și pe alți dramaturgi, cum ar fi Eugen Ionesco. Eric D. Tappe a afirmat în cartea sa, „Ion Luca Caragiale”: „He prided himself on his knowledge of Romanian and would say: 'Not many are masters of it as I am.'”

Opera literară:

Opera lui Ion Luca Caragiale cuprinde teatru (opt comedii și o dramă), nuvele și povestiri, momente și schițe, publicistică, parodii, poezii. Caragiale nu este numai întemeietorul teatrului comic din România, ci și unul dintre principalii fondatori ai teatrului național. Operele sale, în special comediile sunt exemple excelente ale realismului critic românesc.

Considerații estetice:

Elaborat în 1896, studiul Câteva păreri reprezintă un adevărat „breviar” al esteticii scriitorului. Socotit de unii comentatori un naturalist, un zolist în nuvelele sale psihologice, opțiunea estetică a scriitorului este categorică și definitorie pentru idealul de artă ca sinteză a fantaziei: „noi nu înțelegem o operă de artă din mult, ci din ceva, înțelegem un ce dintr-un cum” (s.n.). Condiția obligatorie a artei este talentul, puterea de invenție a scriitorului, expresivitatea, și niciodată considerente de școală, de grup social sau de curent literare, saturate de teorii și de erudiție fără sens: „A crea - a apuca din haosul inform elemente brute, a le topi împreună și a le turna într-o formă, care să îmbrace o viață ce se diferențiază într-un chip absolut hotărât de tot ce nu este ea - aceasta este puterea naturii și a artistului. Și această putere, la artist o numim talent. Talentul este deci puterea de expresivitate ce o au îndeosebi unii, pe lângă iritabilitatea ce o au toți oamenii.

Aprecieri critice:

Caragiale este prezentat ca un apărător înverșunat al scrisului său, luptând cu editorii, pentru ca aceștia să-i respecte textul integral, ortografia și punctuația. Conștiința de artist impecabil și scrupulozitatea sa sunt mărturii exprimate în numeroasele scrisori către amici cărora le face reproșul „sosului greșelilor de ortografie și punctuație” și a „enormelor greșeli fundamentale”. Sică Alexandrescu a propus o tipărire corectă, la baza căreia să stea un text confruntat științific cu edițiile „Socec”, „Șaraga”, cu manuscrisele lui Caragiale, „un text în care ortografia marelui scriitor să fie repusă în drepturi, ținându-se seamă, riguros, consecvent dar cu mult discernământ de ultimele reguli academice stabilite”. A. E. Baconski schițează unele „înrudiri și vecinătăți” între Caragiale și Tudor Arghezi. La ambii este evident același patriotism, aceeași țintă a satirei, lovind în categoriile profesionale cu o spoială de cultură, cu un jargon franțuzit. Baconski remarcă la amândoi „pasiunea pentru stil, pentru o anumită arhitectură stilistică, mai simplă la Caragiale, mai savantă la Arghezi”. Nicolae Steinhardt a constatat că opera lui Caragiale a fost citită din două perspective până în 1975. Perspectiva „stângistă” era caracterizată prin supralicitarea criticii burgheziei românești, considerată „dreapta” românească, a viciilor și a regimului ei politic, avându-i ca reprezentanți pe Alexandru Piru, Ovid S. Crohmălniceanu și cea „naționalistă”, avându-i ca reprezentanți pe N. Grigorescu, Nicolae Iorga, Lovinescu, N. Davidescu care îl blamau pe scriitor pentru pretinsa ură față de neamul său. Nicolae Steinhardt a introdus cea de-a treia perspectivă, a unui Caragiale profund creștin, creatorul unei lumi în care atmosfera generală... e blândețea, stâlp al creștinismului. Comediile domnului Caragiale este o lucrare scrisă de Titu Maiorescu din dorința de a-l apăra pe scriitor de atacurile în presa vremii care-l acuzau de imoralitate (datorată prezenței unei lumi de joasă speță în piesele sale). Pornind de la constatarea că tipurile și situațiile din comediile lui Caragiale sunt inspirate din realitatea socială a timpului, Maiorescu atrage atenția că artistul recreează realitate dintr-o perspectivă ideal-artistică, fără nici o preocupare practică, în sensul că el generalizează. Mihai Ralea spunea despre lumea lui Caragiale că „e minunată: e o lume absolute paradisiacă, fără griji și fără, cum se spune azi, în limbaj mistic, fără cine știe ce problematici interne. Oamenii râd, petrec și se bucură. (…) Caragiale, cel mai național scriitor, cel care a înțeles mai bine firea noastră, ne-a lăsat și acest aspect. Românul care nu-și pierde cumpătul în fața crizei. Literatura sa e tonică și plină de consolație astăzi.” Pe de altă parte, I. Constantinescu afirma: „Teatrul lui Caragiale este nonpsihologic, nu ca o carență a artei dramaturgului: stilul popular și gritesc al comediei sale este prin el însuși antipsihologic. (…) În cazul celor mai importante figure comice, Caragiale păstrează foarte puțin din structura tipului tradițional. Prin distrugerea unității personajului și a umanității lui, prin creația omului dezorientat în afara vieții morale, cu comportament discontinuu, o omului fără calități, dramaturgul roman este unul dintre creatorii structurii eroului farsei moderne.” În opera Studii critice, 1890, C. Dobrogeanu-Gherea spunea că „Analiza psihică a tipurilor nu e destul de adâncă, tipurile sunt mai ales descrise și analizate din punctul de vedere exterior. Adâncile mișcări sufletești, cari caracterizează mai ales pe om, ori lipsesc, ori sunt făcute cu mai puțină măiestrie decât caracterizarea tipului și caracterului exterior.” Șerban Cazimir scria în Sensurile trec, întrebarea rămâne că: „nici o altă problemă a receptării lui Caragiale n-a produs atâtea divergențe ca încercarea de a defini viziunea sa asupra omului, atitudinea sa față de propriile plăsmuiri, semnificația distinctă a râsului caragialesc.”