Acțiuni

Goethe

De la Referate

Johann Wolfgang Goethe, înnobilat în anul 1782 (n. 28 august 1749, Frankfurt am Main – d. 22 martie 1832, Weimar) a fost un mare poet german, ilustru gânditor și om de știință, una dintre cele mai de seamă personalități ale culturii universale.

Biografie:

Familia:

Născut la Frankfurt pe Main, fiu al lui Johann Kaspar Goethe (1710–1782), înalt funcționar de stat, și al Catharinei Elisabeth Textor (1731–1808). Relația lui Goethe cu părinții, nu a fost fără conflicte. Cu excepția sorei sale născute la 7 decembrie 1750 Cornelia Friderike Christiana, ceilalți frați toți au murit timpuriu. În anul 1758 tânărul Goethe s-a îmbolnăvit de variolă. Din anul 1756 până 1758, el vizitase o școală publică. Un rol esențial în educație religioasă luterană include lectură în Biblie și duminică slujbele la Biserică. Primind o educație aleasă, studiind desenul, muzica (pian și violoncel), scrima, călărie, literatura germană și universală, limbi străine vechi și moderne (greaca veche, latina, ebraica, italiana, franceza și engleza). Prima îndoială în credință, Goethe a avut-o în anul 1755 cu ocazia cutremurului din Lisabona, unde: Dumnezeu i-a pedepsit la fel pe cei nevinovați ca și pe cei vinovați și nu s-a dovedit părintește. Educația religioasă pe care a primit-o în Frankfurt de la Johann Philipp Fresenius, un prieten al familiei și mai târziu de la unchiul lui, preotul Ioan Iacob Starck, nu prea i-au plăcut: Protestantismul Bisericii care ne-a fost predat, a fost doar o singură moralitate uscată; la un discurs înțelept nu s-au gândit, și doctrina nu era pentru inimă, nici pentru suflet. Numai ocupația cu Vechiul Testament, mai ales de poveștile de Patriarhi Avraam, Isaac și Iacob i-au sugerat imaginațiile. Atitudinea sa față de Biserică și dogma creștină, a rămas până mai târziu distanțată și chiar ostilă. De timpuriu a început Goethe să iubească literatura, pe care o putea găsi în vasta bibliotecă de circa 2000 de volume al tatălui sau. Fascinat era și de teatru, în casa părintească anual se prezenta un spectacol de teatru de păpuși. Din anul 1759 până 1761 (în timpul războiului de Șapte Ani), în timp ce Frankfurtul era ocupat de trupele franceze, în casa părintească era găzduit un ofițer francez. Prin acesta și trupei de artiști care îl însoțeau, Goethe a avut primul contact cu teatrul franțuzesc. În anul 1763 a asistat la un concert al tânărului Mozart, care atunci avea șapte ani. La îndemnul tatălui, în toamna anului 1765, Goethe începe să studieze dreptul la Universitatea din Leipzig de care nu prea era încântat, dar pe care termină în anul 1768. Mai întâi Goethe trebuia să se adapteze la haine și maniere, stilul elegant de viață pentru a fi acceptat de noii concetățeni. În acest timp o plăcere pentru el era, participarea la cursurile lui Christian Gellert, un poet și filosof etic al iluminismului. De asemenea participa și la cursurile de desen ale pictorului și sculptorului Adam Oeser, care era directorul Universității din Leipzig. În acest timp scrie primele poezii, Neue Lieder („Cântece noi”), pătrunse de un lirism puternic și elevat, precum și o comedie întitulată Die Laune des Verliebten („Capriciul îndrăgostitului”). Dar de asemenea tânǎrul Goethe se bucura de libertățile departe de casa părintească. El vizita spectacole de teatru, sau petrecea serile cu prietenii la bere. Aici are și prima deziluzie sentimentală, în iubirea neîmpărtășită de Anna Katharina Schönkopf care după doi ani, este de comun acord desființată. Acest eveniment l-a inclus în comedia Die Mitschuldigen („Vinovații”), scrisă la întoarcerea lui acasă. Un an și jumătate, perioadă de refacere după deziluzia sentimentală în care o prietenă a mamei sale Susanne von Klettenberg îi aducea la cunoștință conceptul pietetic al Herrnhuter Brüdergemeine, o derivație a Bisericii Protestante, Goethe se ocupa cu misticismul, alchimia și cercetarea sufletului.

Prietenia cu Schiller:

În iunie 1794 Schiller îl invitase pe Goethe să participe la noul sau jurnal, „Horen”. Goethe a acceptat invitația și între cei doi s-a dezvoltat repede o prietenie colegială, care avea să dureze până la moartea lui Schiller. Această prietenie este documentată în corespondența publicată în anii 1828-29. În schimb Goethe se distanța din ce în ce mai mult de Herder și de Wieland. Operele de maturitate ale lui Goethe sunt străbătute de aspirația poetului de a se elibera de frământările lăuntrice, de a dobândi armonia interioară, seninătatea clasică. Pe această linie se înscriu romanele Wilhelm Meisters Lehrjahre („Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister”, 1796) în opt volume, Hermann und Dorothea (1797), precum și opera autobiografică Dichtung und Wahrheit („Poezie și Adevăr”, 1808–1831) unde își prezintă cu plăcere perioada anilor 1749–1775. Cu moartea lui Schiller în 1805, Goethe simte o pierdere deosebită, și în această perioadă se îmbolnăvește de mai multe boli: (zona zoster, colică renală) etc. O schimbare mare în viața lui Goethe, a fost anul 1806; pierderea prietenului Schiller și apropiatul război. După bătălia de la Jena soldații napoleonieni au jefuit și în Weimar. Pe data de 14 Octombrie 1806, doar mulțumită intervenției curajoase a Christianei, casa lui Goethe nu a fost jefuită. La scurt timp după aceste incidente, Goethe, în sfârșit legalizase relația cu Christiane (martorii erau, fiul Căsătoria nu l-a reținut însă ca deja în anul 1807 să aibă o profundă pasiune pentru Minna Herzlieb, o tânără de 18 de ani, fiica unui librar din Jena. După experiențele din acea perioadă, va rezulta romanul Die Wahlverwandtschaften („Afinitate electivă”, 1809). Caracteristic pentru Goethe este, cum el leagă în aceast roman, poezia și știința naturală: în cercetarea contemporană legată de chimie, se folosea termenul de „afinitatea elementelor”. Sinteza îndelungatei experiențe de viață și evoluție artistică își găsește expresia în drama Faust, operă căreia Goethe i-a consacrat ani îndelungați de strădanie, până să ajungă la forma definitivă, atinsă cu puțin înainte de a se stinge din viață. Adevărat poem universal, Faust este o creație care însumează căutări și concluzi cruciale în istoria omenirii. Goethe a transformat imaginea personajului legendar Doctor Faust într-o întruchipare a setei nepotolite a omului de a ajunge la cunoașterea adevărului prin acțiune (de unde s-a creat conceptul de ideal faustic al culturii și civilizației apusene), expusă în trecerea de la frământarea contemplativă din Faust I, la acționismul voluntar din Faust II. La Congresul din Erfurt, 27 septembrie - 14 octombrie în anul 1808, Goethe, a fost primit de Napoleon I, Kurmainzer Statthalterei cu legendarul comentariu: Voilà un homme! („Iată, un om!”) și decorând-ul cu Crucea Legiunii de Onoare. Napoleon îi propusese lui Goethe, să meargă la Paris, și să scrie piese despre eroi. Cu Carl Friedrich Zelter, a cărui muzică îi era mai plăcută decât „vuietul” lui Beethoven, a continuat persistent extinsa corespondență de 30 de ani (1799–1832). Cu acesta, Goethe se înțelegea nu numai în materie de muzică ci și prietenește. În lucrarea sa Zur Farbenlehre („Teoria culorilor”, 1810), ia o poziție contrară concepției lui Isaac Newton și caută să demonstreze unitatea dintre spirit și materie în fenomenele naturale.

În această perioadă Goethe scrie multe poezii care apar în renumitul West-östlicher Divan, în care spre deosebire de poetul Rudyard Kipling în The Ballad of East and West („Balada de Est și de Vest”), întâlnim acesta poezie liniștită și privită cu egalitate:

Wer sich selbst und andere kennt,

Wird auch hier erkennen:

Orient und Okzident

Sind nicht mehr zu trennen.

(„Cel care se cunoaște însuși și pe alții, o să recunoască și aici: Orient și Occident nu mai sunt de despărțit.”) Ultimii ani de viață După o lungă boală, Christiane, soția lui Goethe moare în anul 1816. Drept urmare, în 1817, Goethe se retrage din conducerea teatrului din Weimar. Nora sa se îngrijea de bunăstarea lui. În acest timp, Goethe a început să facă ordine în lucrările sale. În această perioadă scrie Geschichte meines botanischen Studiums („Istoria studiului meu botanic”), până în 1824, urmate de lucrările Zur Naturwissenschaft überhaupt („Către științe naturale”) gânduri despre morfologie, geologie și mineralogie. Goethe se împrietenise cu Karl Friedrich Reinhard și Kaspar Maria von Sternberg. Temporar, se dedică aspectelor mistice. Agendele și notițele din anii din urmă îi vor servi la scrierea lucrării Italienische Reise („Călătoria Italiană”). În anul 1821 urmează o colecție de romane scurte: Wilhelm Meisters Wanderjahre („Drumețiile lui Wilhelm Meister”). În anul 1823 Goethe, se îmbolnăvește de inflamație a pericardului inimii. După ce s-a însănătoșit, a devenit mai preocupat de spiritualitate decât înainte. În Karlsbad, bătrânul Goethe face cunoștință cu tînăra de 19 de ani, Ulrike von Levetzow, pe care o cere în căsătorie. Ea însă îl respinge, fapt pentru care Goethe scrie în drum spre casă cu dezamăgire Marienbader Elegie („Elegia din Marienbad”). Cu ultimele puteri, reia lucrul la Faust II. El însuși nu mai scria, doar dicta, în felul acesta Goethe rezolvîndu-și corespondența, dar și mărturisind în discuții lungi problemele sale poetului Johann Peter Eckermann, care scria. În anul 1830, moare fiul său, August, în Roma. În același an încheia lucrul la a doua parte din Faust. Aceasta a fost o lucrare care mulți ani a fost pentru el cel mai important lucru. Formal era o piesă pentru scenă, dar care de fapt abia abia se putea reprezenta. În ultimii ani s-a amestecat în controversele dintre cei doi paleontologi Georges Cuvier și Étienne Geoffroy Saint-Hilaire referitoare la catastrofism, dezvoltarea continuă a speciilor etc.

În august 1831 va vizita din nou pădurea Turingiei din Ilmenau, acolo unde i-au venit primele idei științifice. 51 de ani mai târziu, după ce în 1780 a scris pe o scândură a unei căsuțe de vânătoare pe Kickelhahn celebrul său poem Wandrers Nachtlied („Cântecul de noapte al călătorului”), el a vizitat din nou acest loc. La 22 martie 1832 Goethe a murit de pneumonie. Ultimele sale cuvinte, care se pare că ar fi fost: Mehr Licht! („Mai multă lumină!”), sunt relatate de medicului său, Carl Vogel, care în momentul decesului însă nu era în camera lui Goethe. Goethe a fost îngropat pe data de 26 martie la Mormântul Prinților în Weimar. După moartea poetului, aprecierea lui a scăzut. El se afla acuma în umbra lui Friedrich Schiller, a cărui tendințe revoluționare se potriveau mai bine timpului, decât poziția conservatoare a lui Goethe. În afara de diferiți critici, chiar și din rândul bisericii, i se reproșa lipsa de patriotism, de credință și de moralitate. Abia după anii 1860, Goethe aparține de literatura predată la școlile germane. Această perioadă de lipsă de atenție pentru Goethe și operele sale, sa încheiat cu crearea Imperiului German din anul 1871. În timpul național-socialismului, naziștii au pomenit puțin de Goethe. Umanismul și cosmopolitismul lui și idealul de educație de om pe sine stătător și însuși finalizat, nu se potrivea cu ideologia fascistă. Alfred Rosenberg, declarase în cartea sa din anul 1930 Der Mythus des 20. Jahrhunderts („Mitul secolului 20”), că Goethe nu ar fi de folos pentru următoarea: „perioadă de luptă aprigă, pentru că el a fost un personaj care a urât violența atât în viață cât și în versuri”.

Scrieri:

Poezie:

• 1769: Cântece noi (”Neue Lieder”)

• 1785: Prometeu

• 1795: Elegii romane (”Römische Elegien”)

• 1797: Mireasa din Corint (”Die Brandt von Korinth”)

• 1797: Zeul și baiadera (”Die Gott und die Bajadere”)

• 1808/1833: Faust (partea I și partea II)

• 1818: Divanul occidental-oriental (”West-östlichen Diwan”)

Teatru:

• 1773: Götz von Berlichingen

• 1779: Ifigenia în Taurida („Iphigenie auf Tauris”)

• 1787: Egmont

• 1790: Torquato Tasso

Roman și nuvelă:

• 1774: Suferințele tînărului Werther (”Die Leiden des jungen Werthers”)

• 1795: Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister (”Wilhelm Meisters Lehrjahre”)

• 1798: Hermann și Dorothea (”Hermann und Dorothea”)

• 1809: Afinitățile elective (”Die Wahlverwandtschaften”)

• 1821: Anii de peregrinare ai lui Wilhelm Meister ("Wilhelm Meisters Wanderjahre”)

Eseu:

• 1773: Despre arhitectura germană (”Von deutschen Baukunst”)

• 1805: Winckelmann și secolul său (”Winckelmann und sein Jahrhundert”)

• 1811/1822: Poezie și adevăr (”Dichtung und Wahrheit”)

• 1816/1832: Despre artă și antichitate (”Über kunst und Althertum”)

Studii științifice:

• 1790: Încercare de a explica metamorfozele plantelor (”Versuch, die Metamorphosen der Pflanzen zu erklären”)

• 1810: Despre teoria culorilor (”Zur Farbenlehre”)

• 1817/1824: Despre științele naturii, în special despre morfologie (”Zur Naturwissenschaft überhaupt, besonders zur Morphologie”)

Urmași:

Goethe și soția lui, Cristiane, au avut cinci copii. Cu excepția lui August (Julius August Walter von Goethe, n. 25 decembrie 1789, d. 28 octombrie 1830) celui mai în vârstă, ceilalți au murit foarte timpuriu, după câteva zile sau săptămâni. Fiul lui Goethe, Julius August Walter a avut trei copii: Walther Wolfgang (n. 1818, d. 1885), Wolfgang Maximilian (n. 1820, d. 1883) și Alma Sedina (n. 1827, d. 1844). După moartea lui August soția acestuia, Ottilie von Goethe a născut încă o fată Anna Sibylle, al cărei tată nu era August. Această fată a murit și ea după numai un an. Copii lui August rămânând necăsătoriți și fără copii, linia lui Johann Wolfgang von Goethe direct descendentă s-a terminat cu anul 1885. Sora lui Goethe, Cornelia Fridericke (n. 1750, d. 1777) a avut două fete (nepoatele lui Goethe), Luise Maria Anna Schlosser (1774-1811) și Julie Schlosser (1777-1793) aceasta fără copii. Luise Maria Anna a avut patru copii, al căror descendenți încă mai trăiesc în ziua de azi.

Traduceri:

Autori, ale căror opere, parțial, au fost traduse de Goethe în limba germană:

• Pierre Corneille

• James Macpherson

• Pindar

• Solomon

• Jean Racine

• Homer

• Madame de Staël

• William Shakespeare

• Benvenuto Cellini

• Denis Diderot

• Voltaire

• Terențiu

• Pedro Calderón de la Barca

• Charles Robert Maturin

• Alessandro Manzoni

• George Gordon Byron

• Sofocle

• Euripide

Exegeze românești:

• Ion Gherghel, Goethe în literatura română, cu o privire generală asupra întregei înrâuriri germane, studiu de literatură comparată, București, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Națională, 1931; Bibliografie critica despre Goethe la Români, 1936

• Liviu Rusu, Goethe: câteva aspecte, Cluj, Tipografia Națională, 1932 (reeditare, Presa Universitară Clujeană, 2001)

• Ion Sân-Giorgiu, Goethe, București, Fundația pentru Literatură și Artă Carol al II-lea, 1938; Personalitatea lui Goethe, în „Revista Germaniștilor Români”, Anul I, nr. 1, 22 martie 1932. p. 59.

• Tudor Vianu, Goethe, București, Editura pentru Literatură, 1962

• Mihai Ralea, Goethe - omul integral

• Constantin Noica, Despărțirea de Goethe, București, Editura Univers, 1976 (ediția a II-a, revăzută după manuscrise, cu două capitole inedite, ediție ingrijită de Marin Diaconu, București, Editura Humanitas, 2000

• Ion Roman, Ecouri în goetheene în cultura română, Editura Minerva, 1980